Isabel Allende - Casa spiritelor

Povestea unei familii și a unei țări, întinsă pe vreo 70 de ani, avându-l în centru pe Esteban Trueba care povestește totul alături de un alt narator a cărui identitate o vom afla mai spre sfârșitul cărții. În roman nu se specifică nici numele țării, nici timpul, dar cititorul își poate face lesne o părere și-i va recunoaște printre alții pe Pablo Neruda (am auzit prima oară de acest poet urmărind un foarte frumos film cu Philippe Noiret) ori pe Augusto Pinochet. Așadar este vorba despre Chile, iar romanul este un clasic al literaturii universale pe care am ajuns să-l citesc la recomandarea nevesti'mii. Mi-a plăcut foarte mult și iată că pentru a scrie o carte mare nu e nevoie de tot felul de subterfugii postmoderniste, de inversare a cronologiei, ori de filozofie plictisitoare. O carte cât se poate de corectă cu cititorii, cu o acțiune ușor de urmărit și cu o poveste extrem de interesantă, foarte bine scrisă. Mă așteptam la un pic mai multă magie, ceva în genul "Un veac de singurătate", dar nu, evenimentele descrise sunt reale, personajele la fel, deci nu prea e cazul de realism magic, așa cum spun câte unii despre carte.

Nu dau deobicei spoilere, dar faza e de la început și nu are mare legătură cu acțiunea. O fază cu tentă sexuală, așa cum suntem obișnuiți pe acest blog. Sora de șapte ani privește printr-o crăpătură în camera unde sora de 18-19 este autopsiată. Doctorul termină și iese, rămânând doar asistentul care după ce o coase pe moartă, o sărută pe buze, pe sâni și între picioare. Fază inedită, la care nu se gândește orișicine.

441 pagini, Editura Humanitas Fiction, Stele Nopți și Zile Blog: 4
(stele: 5-excepțională; 4-foarte bună; 3-bună; 2-așa și așa; 1-slabă; 0-proastă)

Cum se mănâncă un Big Tasty

Ușa biroului se trântește de perete și rămâne așa, pentru că niciodată nu o închide în urma lui. Se face curent cu geamul deschis și foile de pe mese își iau zborul prin încăpere. Apare Șeful din Umbră, Machiavelli și încearcă să comunice zece lucruri deodată, însă se blochează precum un computer depășit de vreme, sfârșind într-o bâlbâială caraghioasă: " Trebuie să facem....să facem....să facem...m-a sunat acum...ne trebuie..trebuie..aia...cum îi spune?". Îl întreb de ce vorbește așa și-mi spune că gândește prea mult și că vrea să rezolve mai multe situații deodată. Îi propun să lăsăm situațiile pentru mai târziu și să mergem la masă. Acceptă. Ne îndreptăm către McDonald's, pentru că, spune el, o shawerma este mult prea scumpă și nu se merită, de banii ăia mai bine mâncăm meniu Big Tasty.

Ne așezăm pe canapelele de piele sintetică, fiecare cu câte un meniu Big Tasty în față, adică sandwich-ul propriu-zis, o porție de french fries și o băutură carbogazoasă. Începem să mâncăm, iar sosul din sandwich mi se prelinge pe mâini, un lichid lipicios cu miros dulceag. Mâinile Șefului din Umbră sunt perfect curate, iar acesta se uită superior la mine și lăsând deoparte bâlbâielile din urmă cu puțin timp îmi spune: "Nu așa se mănâncă un Big Tasty. Trebuie să-l ronțăi întâi pe margini pentru a păstra sucul în interior, apoi tot așa în cerc până ajungi la miez. Tu pierzi toată bunătatea.". Recunosc că are dreptate. Eu am mușcat în linie dreaptă și am irosit bunătate de sos și pe deasupra m-am și murdărit pe mâini. Așadar, când mâncați un Big Tasty, mușcați din el pe lungimea arcului de cerc și apoi tot așa pe următorul cerc concentric, până ajungeți la miez.

Plecăm de la McDonald's cu burțile pline de hrană imperialistă, iar Machiavelli a uitat toate lucrurile ce trebuiau făcute urgent.

Carnet

Într-un bistro din capitală, un băiat cu șuvițe blonde în cap vorbea la telefon despre examenul auto. Spunea așa: "Acum poți să dai de două ori traseul dacă pici sala. Așa am făcut eu. Am luat sala și prima oară am dat peste un gabor muist care n-a vrut să ia șpagă. A doua oară am dat 400 de euro și am luat carnetul.".

Acești oameni fac parte din poporul român. Gabori "nemuiști" care iau șpagă, viitori șoferi care dau șpagă și apoi gonesc cu mașinile (înmatriculate în Bulgaria de multe ori) și omoară oameni nevinovați. Pe mine m-a frapat lejeritatea cu care băiatul șuvițat vorbea în public, cu voce ridicată, astfel de chestii.

Mi-am amintit de o melodie d'aia de talcioc, ceva din curentul premanele. "Mi-am luat mașină mică, Dacia...Să mă plimb, să ma plimb cu Maria...Dar nici eu, nici Maria n-avem carnet...Și să vezi cum ne certăm ca-n parlament...."

Curcan cu gorgonzola

Evident că nu am inventat eu acest fel de mâncare, ci doar l-am introdus cu o frecvență destul de mare în meniul familiei. Odată cu globalizarea este desuet să pui pe masă mazăre cu carne fiartă, un pilaf cu pipote sau o ciorbă de văcuță. Astea le prepara bunica în urmă cu jumătate de secol. Omul modern prepară tot felul de chestii sofisticate, e drept uneori nesănătoase, adevărate bombe calorice. Prezentul fel este foarte simplu, dar de mare efect. 1000-1200 grame de piept de curcan (în hypermarketuri ajunge pe la 33 lei/kg, dar la Obor îl luați cu 24 lei/kg) pe care îl tăiaem fâșii sau cubulețe și îl tragem la wok, cu ce condimente dorim noi. Separat mărunțim 200 grame de gorgonzola (eu iau de la Lidl pentru că e cel mai bun preț, cam 9 lei o cutie de 200 grame) pe care o punem într-o crăticioară alături de 200 grame de smântână pentru gătit și punem la foc până se face o pastă omogenă. Punem curcanul rumenit într-un castron, turnăm pasta de gorgonzola peste el, amestecăm bine și lăsăm 10 minute să se întrepătrundă și totodată să se întărească sosul. Servim alături de piure de cartofi, ori cartofi la cuptor. Și un vin alb demisec, deși Eufrosin Potecă îmi spune că merge și vinul roșu, datorită gorgonzolei. Totuși eu prefer vinul alb la acest fel de mâncare. Chilienii ăia de la Concha y Toro au un Chardonnay foarte bun și e în jur de 30 lei.

Mo Yan - Țara vinului

Ding Gou'er e de la miliție și merge în Țara Vinului pentru a investiga un caz special, în speță pe niște oameni care mănâncă copii fripți. Încă de la început am realizat că avem parte de o poveste ciudată, acest caraliu trage într-un paznic de la mină cu un pistol de jucărie și râde de acest fapt, în timp ce paznicul se crede mort. Iar apoi ciudățenile apar una câte una, iar marele nostru Mo Yan pe care-l știam din romanele Sorgul Roșu sau Baladele Usturoiului din Paradis, se transformă într-un Kafka în mizerie. Un roman absurd, cu mult prea multe lucruri de neînțeles, cu o structură complicată care îți cam face lehamite la un moment dat, cu un subiect care nu m-a atras absolut deloc. Are și câteva faze frumoase, nu zic nu, dar impresia generală este una deosebit de proastă. Ăsta categoric nu a fost Mo Yan. Mi-au plăcut unele pasaje, ca de pildă atmosfera de bețivăneală din jurul personajelor (cred că vin, așa cum e folosit cuvântul în carte, nu se referă neapărat la o băutură obținută exclusiv din struguri) ori fazele cu conotație sexuală. Iată o superbă figură de stil: "Femeia era din ce în ce mai congestionată la față, iar sfârcurile îi tremurau stârnite, precum gurile aninalelor lacome. Investigatorul abia se stăpânea să nu se repeadă asupra lor și să le muște...". Totuși, nu vă descurajați de spusele mele. E posibil să vă placă cartea. De exemplu mie nu îmi place whisky-ul, iar multă lume îl apreciază.

451 pagini, Editura Humanitas Fiction, Stele Nopți și Zile Blog: 1
(stele: 5-excepțională; 4-foarte bună; 3-bună; 2-așa și așa; 1-slabă; 0-proastă)