miercuri, 3 octombrie 2018

La muncă, nu la întins mâna

de Ciuc



In Germania m-am dus ca expat. Eram angajat la o firmă româneasca si detașat acolo. Firma îmi plătea chiria,o diurnă si salariul. Dacă adunam cele 3 sume, îmi ieșea un salariu mai bun ca cel al nemților. Foarte greu de explicat acest lucru colegilor străini care o țineau langa că suntem prost plătiți.

Proiectul era din domeniul aerospațial pentru un concern format din European Space Agency și câțiva privați. Am avut surpriza să găsesc un mediu de lucru destul de prost organizat, mă refer strict la proiect. Nemții țin foarte mult la proceduri și procese și le e foarte greu să schimbe ceva, chiar și atunci când lucrurile nu merg. Aveam să descopăr asta și mai târziu.

De la firma din România mai aveam încă doi colegi, niște băieți extraordinari cu care am rămas prieteni pe viață. Pot spune că dacă nu erau ei nu rezistam în perioada în care am rămas singur. Dacă citesc asta, le mulțumesc pe această cale. (Ich danke ihnen, meine liebe Schatzis!)

În birou vorbeam tare în română, înjuram ca la ușa cortului și aveam porecle pentru toți ceilalți colegi ca să putem vorbi despre ei in voie. Ovidiu, Greuceanu, Prâslea, Tărtăcuță, Ursache, Leana, Făt-Frumos, Laba (I kid you not!), Râmaru, Ratonița, Fustița, Ancuța, Tata Ștrumf și bineînțeles celebra Dănuța (fata din Armenia – armeanca – Dan Armeanca – Dana Rmeanca – Dănuța), erau doar câteva dintre ele. Italienii aveau și ei porecle, dar nu și pentru noi, pentru ca știau că îi înțelegem. Tărtăcuță era Bilo-balo, Ramaru – Capucio (glugă, pentru că venea mereu în hanorac) iar Ursache – well, nu mai știu cum era Ursache; Il Vecchio (pentru că era bătrân, dar mai era una). Italienii erau cel puțin la fel de gălăgioși ca noi. Când mergeam la țigară, eram de cele mai multe ori noi trei și ne hăhăiam de numa numa. Am avut de mai multe ori impresia ca ceilalți colegi erau invidioși pe noi. Mulți nu cred că își puteau imagina cum niște oameni se pot distra atât de bine la muncă. Sau atât de bine în general.

La proiect era un mediu de lucru foarte stresant, era presiune foarte mare pusă de client, termenele, deși stricte, erau nerespectate – din motive obiective, de altfel. Presiunea era transmisă la fiecare membru al echipei pentru că, nu-i așa, oamenii lucrează cel mai bine cu sabia deasupra capului. Produsul era deosebit de complex și nu am înțeles niciodată de ce nu s-a refăcut planificarea din timp, de la primul semnal că ceva nu e în regulă. Compania la care eram detașat era prime pe proiect (adică avea contact direct cu clientul căruia îi livra produsul format din integrarea componentelor livrate de ceilalți contractori). Produsul avea vreo 50 de componente la care lucrau vreo 15 companii din Europa. Era foarte multă “politică” la mijloc. Normal când sunt mulți bani în joc. Am încercat să îmi fac treaba cât am putut de bine deși mi-a fost destul de greu, postul pe care eram era mai mult pe devops decât pe programare. Îl acceptasem doar pentru ocazia de a merge în Germania. Mi-a prins bine, însă, experienta, m-a ajutat să fiu mai riguros și partea de devops poate fi interesantă (și am aplicat-o mai târziu). Și când s-o lansa vreun satelit cu EGSCC-ul o să mă bucur că am pus 0,0000000000000001% din umărul meu la succesul lui. Radu și Mihai probabil vor da interviuri la România, te iubesc sau la Mari români. La plecare mi-au făcut o mică goodbye-party care m-a bucurat foarte mult.

Altfel, in companie lucrurile erau ok-ish. Colegii se purtau foarte normal cu noi și păreau că au un mare respect pentru românii din industria IT. În firmă era un mediu internațional, se vorbea foarte mult in engleză, inclusiv comunicările oficiale se făceau în engleză. De la un coleg scoțian m-am învățat cu accentul lor nostim și, după ce câteva zile nu înțelegeam nimic din ce spune, aveam să ajung să pot privi Trainspotting fără subtitrare. Mi s-a părut mai dificil cu englezul care vorbea foarte aproape de received pronunciation.

Colegii străini, nemți sau nu, păreau oarecum nemulțumiți de angajator. Era foarte greu sa scoți ceva sincer de la ei. Sunt mult mai închiși ca noi, noi ne exprimăm mai ușor frustrările. Mai ales cele față de angajatori. Mie personal mi s-a părut o firmă ca oricare alta, o firmă mică cu pretenții de corporație, nu pot spune că e mult diferit față de cam ce găsești și pe la noi în IT.

Un lucru interesant era că cei care erau angajați își puteau lua câteva zile libere (până în trei la rând, parcă) pentru caz de boală (un fel de “call in sick”) fără repercusiuni la salariu și fără să aducă vreo justificare. Am înțeles că ar fi un lucru comun în Germania și sunt unii care abuzează de acest sistem. De altfel aveam un coleg în echipă despre care am auzit ca face constant asta – altfel un tip super cool. Un lucru haios despre el este că, atunci când s-au rearanjat birourile ni s-a spus că el nu poate să stea cu spatele la alți oameni și, astfel, a fost așezat în colț cu spatele la perete.

Toată lumea se saluta cu toată lumea. În orice condiții și oridecâteori se întâlneau pe holuri. Măcar un simplu dat din cap și tot era ceva. Și își țineau ușa. Asta m-a uimit puțin. Ținutul ușii era o chestie. Nu am reușit să îmi dau seama de la ce distanță minimă trebuie să ții ușa cuiva. Politețea era adânc implementată în conștiința maselor. Nu mi se părea nici mai bine nici mai rău ca la noi unde lumea merge cu capul în pământ. Însă după ce stătusem acolo ceva timp, mi se cam luase de politețea asta.
Au fost și câteva evenimente organizate de firmă, vreo două-trei grătare, o ieșire – două la celebrul târg de Crăciun cu colegii din echipă și Lasertag – la care o dată am câștigat detașat.

La bucătărie exista o masă de kicker și darts (d-ala normal, nu electronic). Eu nu joc kicker, dar pe darts l-am încins. Încă nu am văzut 180-ul deși m-am căznit ceva. Cred că am dat maxim 140.
Cu unii colegi s-a format un grup cu care se mai mergea pe la petreceri. Niște oameni foarte normali, din păcate eu eram în perioada mea de mega-hatereală și nu pot spune că m-am integrat foarte bine. Privind înapoi, însă, îmi pare bine că i-am cunoscut. Și da, au învățat să înjure destul de bine în română. “Pizda muetii” și “Hai, coaie” erau pe buzele tuturor. Mai se dădeau și rateuri cum era celebrul “Fut pula ta” al lui Baptiste, de care nu am reușit să îl dezvățăm.

Cam asta. Per total o experiență mișto din care am avut multe de învățat, mai ales despre mine.

Un comentariu:

  1. Frumoasa poveste.
    Iti face chef de munca.
    Ia sa ma pun la treaba... dupa ce-mi fac o cafea.

    RăspundețiȘtergere