joi, 18 octombrie 2018

Marea depresie, Vecina de la Merck și (prea) multe grade

de Ciuc



Nu intru în detaliile plecării Elenei și lui Alexandru din Darmstadt. Nu am condamnat-o niciodată pentru asta, știu că nu i-a fost ușor acolo. Am sperat să își dorească să revină dar deep inside am știut că luase decizia corectă și că aventura germană se va fi terminat. M-am trezit dintr-o dată mai singur decât am fost vreodată. M-am închis în mine, comunicam rar cu cei de acasă iar acasă devenea din ce în ce mai mult Bucureștiul. Îmi aduc aminte că odată o reclamă de la radio mi-a declanșat o criză de plâns când eram la volan în drum spre muncă. Rezervele strategice de pălincă din congelator au fost atacate. Era stare de urgență. Am făcut câteva excursii în București iar într-una din ele am decis să punem capăt relației. Deși am luat-o mereu ca un personal fail, mi-am dat seama ca nu aș fi putut face nimic ca această aventură să reușească. Și cu puțin efort am reușit să iau părțile bune. La urma urmei, am învățat să fac cașcaval pane, cartofi la cuptor și mămăligă.

În afară de câteva ocazii în care am ieșit cu grupul lărgit, am ars-o cu Radu și Mihai. Aveam câteva cârciumi în care ieșeam la băute. La Lucha, poreclit “La târfă”, după chelnerița care era poloneză și nu puteam să îi zicem “curva” (în pl: kurwa). Zum Hotzenplotz, un local studențesc ținut de niște albanezi simpatici care erau tovarășii noștri și unde lucra o chelnerița georgiană căreia îi ziceam “Originala”, foarte drăguță, dar era mereu supărată. Dacă îți zâmbea, se anunța belșug. Die Theke – un local care nu mi-a plăcut deloc la început, mi se părea că e genul de loc în care trag camionagii și ascultă muzică country, dar pentru că am întâlnit întâmplător o chelneriță româncă ne-am dus acolo de mai multe ori. Apropo, în germană se zice kelnerin la chelneriță. An Sibin, zis “la sibieni”, zis “La Sibiu” sau “An Sibiu”, un pub irlandez care în weekend era  muzică live sau karaoke. Din păcate s-a închis înainte să pot cânta “Dragostea din tei”. Și celebrul Krone, singurul club decent din oraș cu party-urile lui 90s și cu rocky-barul unde se putea fuma.

După ce am rămas singur mergeam destul de des la bere cu Radu și Mihai. Ieșeam în oraș după muncă la celebra “o bere, maxim două”. Care se transformau în minim 5. Mă întorceam pe 4 cărări. Am încetat să merg cu bicla la bere când, într-o seară, am decis că întodeauna mi-am dorit să merg pe strada principală pe linia de tramvai, și nu pe pistă. Ceea ce am și făcut. Îmi aduc aminte că nu era nicio mașină pe stradă, cu atât mai puțin una de poliție, din fericire. Dar nu am fost mândru de mine. De atunci îmi lăsam bicla ori la serviciu (în interior, pentru că pe una mi-au furat-o din față ziua nămiaza mare), ori la Radu. Spre finalul șederii, când toată lumea era semi-depresivă am rărit-o, am avut weekenduri în care nu am ieșit decât să îmi cumpăr chestii. În rest stăteam în casă uitându-mă pe youtube și, believe it or not, așteptând să vină luni să merg la serviciu.

Ieșirile la băute erau extrem de distractive. În mare parte din cazuri eram doar noi trei. Colegii străini nu prea ieșeau. Aveau un grup pe whatsapp și se tot îndemnau să iasă dar se întâmpla rar. Și dacă se întâmpla, plecau devreme. Noi eram de cursă lungă. S-a ajuns în asemenea hal încât ni se aduceau berile de cum intram în bar, după doar un scurt schimb de priviri “Drei grosses?” “Ja”. Odată m-a salutat pe stradă una din chelnerițele bulgăroaice din An Sibin. Ceea ce am considerat mereu ca a fost una din cele mai frumoase validări ale carierei de bețiv. (Asta și odată în Drunken Lords în Vamă când, la al țâșpelea drum la bar, m-a așteptat barmanul cu berea desfăcută. Problema e că încep să văd asta și prin Expirat în zilele noastre .) Într-una din serile memorabile am descoperit o ieșire neutilizată din clubul Krone. Eu intrasem să îi salut pe unii random cărora le promisesem că mă întorc la ei. Și la un momentdat Radu a intrat să mă caute doar să constate că eu ieșisem pe o ieșire necunoscută.

Odată eram la La Lucha cu Mihai și la masa de lângă erau niște fete care vorbeau o limbă foarte ciudată. Când au cerut nota au întrebat-o pe Micuța Cekurai (chelnerița chinezoaică) ce înseamnă La Lucha. Aceasta s-a întors către noi, pentru că nici ea nu știa. Amândoi am răspuns într-un glas că înseamnă “lumină”. Din păcate înseamnă “luptă”, cum aveam să aflu de la Radu a doua zi în drum spre IKEA, dar am fost atât de convingători încât sunt sigur și acum că două fete din Georgia (da, le-am întrebat de unde sunt) ar fi în stare să corecteze dicționarul spaniol-gruzin.

În special la An Sibin era o atmosferă foarte plăcută. Venea multă lume de toate vârstele și se distrau la karaoke. Am cântat și eu de vreo două ori, odată o melodie în germană – Alles aus Liebe a celor de la Die Toten Hosen, una din melodiile preferate a Cristinei din Canada. Eram cam rangă, dar, din fericire m-a ajutat un neamț să nu mă fac complet de cacao. Erau și câțiva oameni pe care îi vedeam de fiecare dată, dintre care îmi aduc aminte de un tip șchiop, căruia îi ziceam, cum altfel decât, Ciungul și un mega dubios care se îmbrăca în negru avea o șapcă cu motive cromate și care cânta numai dubioșenii gen Barbie Girl, Gagnam Style și Dragostea din Tei – Blacky. I-am zis că are un accent românesc foarte bun – dar asta doar ca să-l enervez pe Mihai care mă rugase să nu intru în vorbă cu el. Dubioșii aveau o atracție inexplicabilă pentru mine. Unul, odată mi-a promis că mă duce la petreceri rave și alte căcaturi i-am dat ambele numere de telefon dar nu m-a sunat. Deși am răsuflat ușurat, nu pot să nu mă întreb ce nu i-a plăcut, totuși, la mine. Iar pe unul, odată, l-am făcut să își ceară scuze pentru Hitler . Staff-ul din An Sibin era format din foarte mulți bulgari și bulgăroaice, dintre care una a fost și va rămâne chelnerița mea preferată a tuturor timpurilor (cea care m-a salutat pe stradă). Nu era frumoasă, dar avea acel je ne sais quoi, eram fascinat de ea. O găsisem și pe Facebook la un momentdat. Mai trebuie menționată Dubioasa ( zisă și Teufel Muschi (Pizda Dracu’, n. tr.) ) . Aceasta era chelneriță în An Sibin și de la ea am aflat că lor nu le place să fie chemate cu mâna. M-a certat odată pentru asta. Era foarte dubioasă, avea mereu altă freză, avea un tatuaj pe care scria “Damaged”, urme de tăieturi pe mâini și un maieu cu “Ghost in the Shell”. Legenda spune că odată arăta bine.

Barul de suflet a fost Zum Hotzenplotz, căruia îi ziceam La Hoț sau la albanezi pentru că era ținut, după cum spuneam, de o familie de albanezi simpatici. Prima dată am fost acolo la un concert al unei trupe de coveruri – Dirty Fingers, deși o prietenă a lui Baptiste ne avertizase să nu ne ducem, că albanezii sunt mafioți, că toți de acolo sunt clienți falși și că un prieten de-al ei nu a fost lăsat să plece pentru că nu plătise (DOH!). Oricum, tipa aia era mega ciudată. Dirty Fingers au făcut un show incredibil plin de energie. Au cântat într-un spațiu de patru metri pătrați de te și mirai cum naiba au încăput acolo, au cântat pe mese, pe scaune, au făcut turul barului cântând. I-am văzut și anul următor. La Hotz ne împrietenisem cu albanezii. Aveau un mare respect pentru români, deși erau din Kosovo. Avuseseră la un momentdat două chelnerițe românce care le plăcuseră foarte mult. Aici beam bere Darmstädter (redenumită Braustubl) la halba – 3,5E la 0.5. Și aveau și o băutură specifică Darmstadtului – Laternchen – o combinație de vinuri care te ducea pe pustie. Recordul este deținut în continuare de Mihai cu trei Laternchen și jumătate dintr-a patra. Needless to say că nu a mai fost el după aceea.

Dirty Fingers, Concert Zum Hotzenplotz - Darmstadt, Septembrie 2016


Corroboree era un bar australian unde mergeam să mâncăm burgeri. Era locul mai de chill, pentru o seară nealcoolizată din timpul săptămânii sau o duminică de revenire din mahmureală. Chelneriței de acolo îi ziceam Șoricioaica. Era argint viu, această Brian Habana a echipei de chelneri din Darmstadt, se mișca rapid dar natural de colo-colo, vorbea foarte repede și aducea băuturile în câteva sutimi de secundă. Evident că aflasem cum o cheamă și că îi place să facă surf. Noi credeam că are o roată dintr-aceea cum au hamsterii, iar atunci când nu servește la mese, aleargă în ea.

Orașul părea destul de safe. Nu au fost incidente, deși ele existau. Nu am resimțit criza refugiaților. Eram abonat la pagina de Facebook a unui ziar local și mai aflam de bătăi și alte trăznăi dintr-astea. Cu o mică excepție când, într-o noapte de weekend am fost abordați în plin centru, la plecarea din club – eu și Radu – de doi dubioși care ziceau că sunt din Algeria, parcă, și au reușit cumva să îi subtilizeze telefonul lui Radu. Am alergat după ei și am reușit să îl luăm înapoi și i-am înjurat in franceză cât am putut eu de bine. Când am ajuns acasă am avut un mental breakdown, am plâns și a fost momentul când am realizat că I just wanna get the fuck out of there. Nu am înțeles niciodată de ce nu exista o mașină de Poliție în centru în nopțile de weekend.

Una din activitățile mele preferate era să merg cu Alexandru până la calea ferată și să ne uităm la trenuri. Ne coordonam cu regionalul și ne zgâiam la el și la barierele care se închideau si se deschideau. Sau mergeam cu el, pus în scăunelul de bicicleta, prin pădure. Maxim am parcurs cu el în spate 50 de kilometri până în Aschaffenburg, cel mai apropiat oraș mare din Bavaria, landul vecin. Ne-am întors cu regionalul, eram cam epuizat.

De plimbările până la aeroport, cu mașina sau bicicleta îmi aduc aminte cu mare plăcere. Stăteam lângă gardul aeroportului si nu ne gonea nimeni de acolo,ca la Otopeni și ne uitam cum decolează și aterizează avioanele. Odată, pe o furtună teribilă am văzut un avion ieșind din norii aflați foarte jos și făcând un “go around”. Foarte spectaculos. Aeroportul s-a închis atunci pe toată perioada furtunii iar noi ne-am retras la adăpost, existând pericolul fulgerelor.

Pe fondul depresiei provocate de singurătate am făcut un mic crush pentru vecina de dedesubt, Vecina de la Merck, care avea și o poreclă pe care i-o puseseră băieții, dar, pentru că eu nu am fost niciodată de acord cu ea, nu o amintesc aici. O nemțoaică puțin mai atipică, nu avea formă de Panzer, era drăguță, simpatică și foarte deschisă și sociabilă. O chema Anika, unul din cele mai frumoase nume de fată pe care îl știu. Nu s-a concretizat în nimic, din păcate, in afară de câteva întâlniri “ca amici” (traducerea aproximativa a termenului “friendshipwise” pe care l-a scornit chiar ea). Știam când se culcă, când se trezește – nu e vina mea că atunci când deschidea sau închidea obloanele se auzea în tot cartierul. Dacă ar fi știut ce filme am în cap cu ea, ori ar fi cerut cetățenia română – și pe mine în căsătorie -, ori un restraining order care s-ar fi soldat cu deportarea mea in gulag. Ne tot întâlneam pe hol și stăteam la palavre, chiar și câte o oră. Până când, la un momentdat a zis ea că poate ar fi mai bine să ieșim in oraș. A avut grijă să nu pară nimic romantic, dar mintea mea deja era luată razna. Prima dată m-a dus la un restaurant indian și apoi eu la La Lucha. Am aflat ce făcea la Merck și că își luase o jumătate de an sabatic – 4 luni de concediu si două de overtime – o practică obisnuită la nemți, în care a colindat prin lume. A doua oară s-a invitat la mine – deci da – i-am dat să bea și palincă și nimic. Looking back, cred că am avut șansa mea, deși știu sigur că era combinată. Adică mi-a zis când am “asked her out for a date”, și apoi l-am întâlnit și pe Fritz al ei. Sau Jans, sau whatever. Apoi am ieșit la localul croat din cartierul vecin. A fost funny că – probabil ne stătea bine împreună – patronul (care și servea) a simțit acel vibe (aveam eu pentru amândoi) si ne-a pus la o masă retrasă și ne-a aprins lumânarea. La sfârșit când am cerut nota, s-a uitat spre noi, mai mult spre mine și a întrebat “Zusammen?” (“împreună” n.tr)., fiind sigur că răspunsul va fi da. În Germania e o obișnuință să se întrebe asta, poți cere nota separată pentru toți mesenii. Chelnerul va sta cu tine și îți va calcula cât ai de plată. Dar dacă e date plătește băiatul – deși am înțeles că e o regulă mai puțin comună la ei și că plata “nemțește” e normalitate (apropo, in engleză se zice “to go Dutch” la “a plăti nemțește”). Ei bine, ea a sărit repede să ne facă nota separat (“getrennt”). Săracul, a făcut o față… și și-a cerut scuze. Eu m-am uitat la el cu privirea “ce să fac, boss, nu vrea fata să stea, eu am încercat”. Și ultima ieșire, la pizza din cartier fix înaintea plecării. Mi s-a părut de mult bun simț că a ieșit cu mine de good-bye. Per total o super fată. I-am dat un magnet cu România și câteva flori din apartament.

Am avut și câteva tentative cu Tinderul dar discuțiile (interviurile) se încheiau după ce răspundeam la întrebarea “de unde ești”. Una singură a fost mai atipică, cu o tipă pe care o stiam de la muncă de la ieșirile la țigară și care, la un moment dat a afișat un oarecare interes pentru yours truly: la venire și la plecare se uita fix în ochii mei și mă saluta cu hallo și ciao. Chestie observată mai întâi de Radu, spre rușinea mea. Lucra la o firmă din aceeași clădire, era destul de drăguță, nu tocmai subțirică la mijloc, dar ok, cu părul blond și cârlionțat și ochii mari si albaștri. Îi ziceam Vicedelfinașul (sau VCD pe scurt). Mai demult, din aceeași firmă, ieșea la țigară, singură sau înconjurată de masculi feroce, o tipă super mișto cu tatuaj cu un delfin pe gleznă. Era poloneză cum aveam să aflăm după o mică stalkereală și a fost poreclită instant Delfinașul. La un momentdat a plecat și a venit tipa de mai sus (Stefanie) – și de aici – Vicedelfinașul. Pe lângă urechile cui o înota azi delfinașul? (Apropo: cum știi că te place o femeie? Atunci când gleznele ei sunt lângă urechile tale. ) Aveam să ma găsesc cu ea pe cunoscuta aplicație de socializare (citește de hook-up). Adică ne-am dat amândoi like (swipe right, pentru cunoscători). După câteva discuții foarte ok, în care ne făceam planuri de ieșit in oraș, am aflat că îl cunoștea pe patronul de la An Sibin – barul irlandez cu karaoke și că pot sări peste rând la cântat melodii. Apoi a aflat unde este acasă pentru mine (deși ne auzise de zeci de ori vorbind în română la țigară – nemții nu pot recunoaște limba română). Pur și simplu a dispărut, inclusiv și-a schimbat locul de fumat. Aveam să o mai văd de două ori în două luni. După ce am plecat mi-au zis băieții că rămăsese însărcinată. Nu am avut nimic de-a face cu asta, probabil vor mai trece ani buni până când Google va scoate un Tinder prin care să poți face copii. Well, măcar am încercat și cred că am fost cel mai aproape dintre noi trei să scorez cu o nemțoaică. Debatable, însă eu o țin pe a mea. Dar… e greu să fii român în Darmstadt.






Die Theke

Rugby GER-ROM, Offenbach am Main


3 comentarii:

  1. Nu stiu de ce zici Moshule ca e trista povestea asta... eu am pus in casti Alles aus liebe si a iesit de un videoclip bunicel.
    Si ce vreau sa intreb... Ciuc scrie din amintiri sau relateaza chestii recente? Ca simt o nostalgie in penel, asa.
    L.E. ha, am avut dreptate... concertu vad ca e filmat chiar in perioada migratiei.
    Frumos, mai zi.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu e chiar asa trista, dar, da, exista o oarecare nostalgie.
    Perioada relatata in aceasta sere e recenta: iunie 2015-martie 2017 e timpul in care am stat pe acolo.
    Apropo de "migratie", in Darmstadt existau doua tabere de refugiati, dar , sincer, nu am simtit vreo schimbare.

    RăspundețiȘtergere
  3. Scriitorul incearca sa ne prezinte totul intr-o lumina amuzanta, dar tristetea omului insingurat razbate din aceste randuri.

    RăspundețiȘtergere