Darmstadtul este un oraș mediu spre mic ca dimensiuni si populație cu
aproximativ 160.000 de locuitori, dar regiunea din care face parte este
a treia din Germania după GDP per capita, după Hamburg și Bavaria
Superioară, unde se află orașul München. Sincer, habar nu am avut asta
până la scrierea acestui articol. Dacă aș fi știut, probabil ar fi fost
una din informațiile pe care le-aș fi servit fetelor la first date
(alături de faptul că am lucrat in space industry), probabil
punctând decisiv. Are câteva obiective turistice, vreo trei, dintre care
nu am vizitat niciunul în aproape doi ani. În Darmstadt e una din cele
mai bune universități tehnice din Germania. Are câteva cartiere, eu
stăteam la unul mărginaș de unde vedeam porumbul, dar și pădurea, numit
Arheilgen. Arheilgenul era un fel de Vatra Luminoasă on steroids. Nu
erau decât case cu maxim trei nivele. De la mansardă vedeam până la
aeroport (vreo 25 de km). Aici, în București văd munții, printr-o
“spărtură” printre blocurile gri sau colorate (noroc cu vecinele mai
dezinhibate ca să nu fiu așa de supărat). Nu știu câți locuitori are
Arheilgen, dar are propriul ziar Arheilger Post, propria linie de
autobuz, cu 3 autobuze conduse de un chinez și doi ruși (suspectez ca
soferul chinez era de fapt tot rus), propriul târg de Crăciun și, în
general, propria viață. Eu am iubit Arheilgenul, deși am fost tot timpul
ținta miștourilor colegilor mei, cu excepția lui Baptiste, care a
declarat că “el ar sta acolo”. Nu eram foarte sigur dacă voiam să mă
consider în Darmstadt sau să manifestez pentru autonomie. În treacăt fie
spus că, deși era un loc safe, cât timp am stat eu acolo, au avut loc
două jafuri armate, unul la benzinărie și unul la Edeka.
Locuința în care stăteam (pe Messelerstrasse – adică strada care
ducea spre orașul vecin Messel) era un fel de vilă cu opt apartamente
care aparținea în majoritate unui transnistrean. Și Vecina de la Merck
era proprietară, dar despre ea într-un episod viitor. Ceea ce mi s-a
părut interesant e că nu angajaseră vreo firmă care să se ocupe de
administrarea imobilului, ci se autogospodăreau – adică fiecare
apartament era responsabil de făcutul curățeniei în imobil și scosul
tomberoanelor în stradă odată la ceva timp, după un program bine
stabilit și afișat la avizier. Pe mine mă apăsa sarcina scosului
tomberoanelor; în săptămana când eram de serviciu eram stresat să nu
cumva să uit să le scot și să fac țara de râs. Nu puteam să nu îmi
imaginez privirile dojenitoare ale vecinilor și stigma care mi s-ar fi
atașat pentru tot restul vieții (Era un băiat super ok, liniștit, dădea
mereu săru’mâna, maică, dar odată a uitat să ducă gunoiul, român, deh.)
Tomberoanele trebuiau spălate, iar prima dată am fost foarte
conștiincios și l-am spălat cu furtunul. Apoi pur și simplu turnam în el
o sticlă de apă de doi litri și vărsam apoi la canal, așa cum făceau
toți.
Nemții pun mare preț pe reciclarea gunoiului,iar regulile depind de
land. În general se colectează cartoane, plastic-metal, si gunoi bio. Cu
gunoiul bio era un circ. El este folosit pentru crearea de compost în
“fabrici” speciale (Kompostanlage). “Fabrica de gunoi” îi spuneam noi
celei care era în apropiere și care raspândea un miros plăcut în zilele
în care bătea vântul din direcția ei. Ei, în recipientul bio trebuiau
aruncate resturi de legume, fructe, pământ de flori și alte resturi de
mâncare, dar nu chiar orice fel de mâncare. Nu carne, nu mâncare gătită.
Si în niciun caz in pungi de plastic – regula destul de puțin
respectată. Existau niște pungi speciale, de hârtie. Eu la un moment dat
am renunțat să mai colectez gunoi bio. Era prea mare bătaie de cap, în
plus, resturile zăceau în bucătărie până mă decideam să le arunc.
La începutul anului am primit de la EAD (Rasub-ul lor) o broșură cu
privire la gunoaie. Destul de stufoasă. Eu am studiat-o conștiincios și
am aflat că, de exemplu, cartoanele trebuie să fie curate. Cutiile de
pizza nu au ce căuta acolo. Deși un vecin, neamț, a scos odată cutiile
de pizza din coșul de gunoi normal in care – în mod corect – le
aruncasem și le a pus pe capacul celui de cartoane. Passive agressive, I
has it. Nici acum nu îmi e limpede dacă ambalajele de plastic trebuiau
spălate, cert e că nimeni nu făcea asta, iar cosurile galbene erau luate
doar o dată pe lună, vara “o mireasmă dulce răspândind” în timpul ăsta.
Sticlele nereturnabile le aruncam in recipientele speciale care
sălășluiau în capătul străzii. Aveam grijă să le sortez pe culori:
sticlă verde, sticlă albă (transparenta) și maro. Capacele nu le
scoteam, deși ar fi trebuit, dar remarcasem că nu prea făceau asta nici
ei. Și doar nu era să fiu eu mai neamț ca Angela Merkel. Cartoanele mari
le duceam cu mașina la fabrica de gunoi. Nu aveai voie sa le lași pur
și simplu în stradă, gunoierii nu le luau, puteai primi chiar amendă.
Sau măcar o scrisoare pasiv-agresivă de la Hausmeister.
Apartamentul era destul de mare, vreo 90mp și era duplex. Jos avea
dormitorul, baia și un open-space bucătărie-hol-sufragerie. Avea o scară
interioară în spirală care ducea intr-o cameră sus unde țineam o
canapea, calculatorul si televizorul care mai mult a zăcut închis. Aveam
și o boxă ântru depozitarea chestiilor mai mari și unde îmi țineam
bicla. Avea și un mic balcon unde fumam. Atunci când nu ploua, că nu era
acoperit. Era destul de liniște cu excepția avioanelor: casa era fix
sub culoarul de zbor al celor care decolau de pe pista 18 (citește
unu-opt) a aeroportului din Frankfurt si făceau stânga către est. Și
erau multe până la 11 noaptea. Aeroporturile din Germania nu operează
zboruri între orele 23 si 5,din motive de zgomot.
Am
descoperit ce frumos e să ai geamuri mari prin care să intre lumină
naturală, apartamentul de la București fiind foarte întunecat.
Cumpărasem foarte multe plante și creasem ceea ce se numea “Ciuc’s
Tropical Forrest”. La final i-am dat florile colegului găgăuz, Nicolai
și, câteva, Vecinei de la Merck (nu puteam să ratez ocazia de a-i oferi
niște flori; Vecinei, nu lui Nicolai). Cum nimic nu e perfect, la un
momentdat au fost probleme cu țevile și/sau canalizarea. În baie era un
miros groaznic și am stat fără apă caldă cam o săptămână. Țevile de
scurgere erau prost puse, aveau o parte de traseu aproape orizontal.
Vecinii erau ok. Ne salutam tot timpul, câteodată chiar stăteam la
palavre. În special cu Vecina de la Merck și cu doamna de la carne,care
lucra la carmangeria din Edeka. Cu domnul Beck, transnistreanul, am și
tras o băută pe cinste. Adusese odată doi muncitori basarabeni pe care
îi găzduia într-unul din apartamentele din vilă și care îi construiau
casa fiicei lui. Aceștia tot trăgeau de noi să trecem pe la ei și în
ultima seară a lor nu am mai putut refuza. Era nostim, noi vorbeam cu
basarabenii în română, ei cu dl. Beck în rusă, eu cu dl. Beck într-o
germană aproximativă. A doua zi m-am trezit acasă cu hainele aruncate
care încotro fără nicio amintire despre cum am plecat de acolo, dacă am
salutat sau nu, cum am traversat parcarea dintre cele două corpuri de
clădire și cum am urcat scările spre apartament. Dracu’ m-a pus să beau
cu ăștia, dar a fost foarte fun. După ce au plecat muncitorii în
apartament a venit un cuplu de nemți. Aceștia nu prea respectau regulile
de reciclare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu