Divin, elvețianca și elefanții

Într-o zi stăteam la birou, făcând niște calcule de fezabilitate foarte minuțioase, când, de nicăieri, în spatele meu, a apărut Șeful Constantin. S-a uitat cu atenție peste ce am lucrat și a aprobat abia vizibil din cap. Apoi Șeful Constantin a spus: "Muncești prea mult. Mai ia-ți și tu concediu! Du-te undeva cu familia! Nu suntem niște împuțiți de capitaliști să exploatăm omul. Ridică-te și pleacă!". Am plecat.

Singurii elefanți din România se găsesc în orașul Târgu Mureș, iar nevasta a propus să mergem într-acolo pentru a-i vedea și fiul nostru cel mic, care nu văzuse niciodată un elefant pe viu. Zis și făcut. Vreme caldă, de vară, cer senin, nici nu zici că suntem în octombrie. Dar, în noaptea de dinaintea plecării a început ploaia. Am plecat la 7 dimineața de acasă, iar preț de o oră am străbătut Bucureștiul sufocat de sutele de mii de mașini care se îngrămădesc pe străzi. Mă cuprind toți nervii stând în trafic și arunc sudalme grele către ceilalți șoferi. Sunt șofer de week-end, nu-mi place să aglomerez orașul aiurea, am folosit toată viața transportul în comun, îi urăsc pe comozii care folosesc inutil mașina mică prin oraș, pe toți pripașii care ne inundă orașul zi de zi, poluându-ne cu oxid de azot. Cum necum ajungem la autostradă și totul devine mai plăcut. În afară de vreme. Plouă, dar ăsta ne este norocul. Nu ne supărăm doar pentru asta, suntem în concediu și mergem către elefanți. 

În seara de dinaintea plecării am făcut sandwichuri cu cremă tartinabilă ce poartă numele orașului unde s-a semnat declarația de independență a Statelor Unite, cu șuncă denumită după orașul unde s-a născut Kafka și cu brânză de capră care nu avea niciun nume. Dar am uitat să pun și sticle cu apă plată în pachet. Copiilor li s-a făcut sete pe drum. Din două în două minute spuneau: "Tati, mi-e sete!”, iar nevasta îmi arunca priviri veninoase pentru că era treaba mea să mă ocup de pachet, ea ocupându-se de bagaje. Nu am mai rezistat și am oprit la Lidl în Curtea de Argeș. Am intrat în magazin, iar copiii și nevasta au rămas în mașină, pentru că ploua, iar ei nu sunt obișnuiți cu ploaia. Am cumpărat două baxuri de apă plată, ca să ne ajungă tot sejurul. La Lidl era săptămâna produselor de peste Prut. Nu m-am putut abține și am cumpărat o sticlă de divin Kvint 6 ani la 0,5 litri. 50 de lei. Foarte bun prețul. Prima oară am băut divin Kvint la nunta Tânărului Stăpân. Mi-a plăcut și de atunci cumpăr de câte ori am ocazia. Am ascuns bine sticla de divin în portbagaj, am dat câte o apă fiecărui copil, m-am scuturat de ploaie și m-am suit în mașină. Pornim spre Transfăgărășan. 

Nevasta mă întreabă cât am cheltuit la Lidl. Îi spun că 70 lei și se miră că am dat atâta pe niște apă. Se supără când află că am luat divin Kvint. Îmi spune că parcă i-am promis că nu mai dau banii pe băutură. Cu o săptămână înainte îmi cumpărasem o sticlă de vinars Miorița de 18 ani. S-a supărat rău și atunci. M-a întrebat dacă sunt alcoolic. I-am spus că nu, dar e bine să cumpărăm băutură ca să fie în casă pentru orice eventualitate. 

Ajungem la Barajul Vidraru. Ne dăm cu toții jos din mașină. Plouă. Mâncăm sandwiche și bem apă. Nevasta și cel mic intră în mașină. Eu și cel mare mergem de-a lungul barajului și admirăm peisajul. Statuia Electricității. Aici am fost făcut pionier. Am pupat steagul roșu al Partidului Comunist Român și steagul țării, tricolorul cu stemă. Apoi trebuia să spun o poezie, dar am uitat-o de atâta emoție. Pur și simplu am stat în fața tuturor și m-am uitat în gol. Nu îmi mai aduceam aminte de nimic. Am început să plâng. Am fost nedemn de cravata roșie. S-au dus mai bine de 30 de ani de atunci. Acum mănânc sandwich și spun glume alături de fiul meu cel mare. Ploaia cade peste noi. Nu mai suntem în comunism. Acum găsim divin moldovenesc pe săturate la Curtea de Argeș. 

Urcăm, urcăm spre Bâlea Lac. Oprim să facem poze la Cascada Capra. Nevasta se cam supără că o scot în ploaie, dar trebuie să facem poze pentru facebook. Însă este o atmosferă destinsă, plăcută, aerisită. Suntem singuri pe Transfăgărășan, iar asta mă bucură. Noi, bătrânii, bem un ceai la Cabana Bâlea Lac. Costă 5 lei. Copiii beau ciocolată caldă, care costă 10 lei. La peste 2000 metri de la nivelul mării, totul este învăluit în ceață, o atmosferă misterioasă s-a pogorât peste întregul munte. Nu mai plouă, este doar o stare umedă pentru că suntem chiar în nor. 

Urmăm drumul spre Agnita, iar apoi ajungem în Sighișoara la gazda noastră, un om binevoitor care are o pensiune cu camere excepționale, mult peste media din România. Gazda ne servește o țuică de bun venit și bea și el cu noi. Schimbăm diverse vorbe, îl intreb unde se mănâncă bine în oraș. Mă îndrumă către un restaurant, spunând că acolo a mâncat toată vara o elvețiancă care a stat în gazdă la el. Elvețianca a fost foarte mulțumită, iar noi considerăm asta un barometru al calității. Ne spunem că după plimbarea prin cetate acolo vom merge.

Când eram mic uram de moarte să fac plimbări cu ai mei prin concedii. Umblam în urma lor ca un câine plouat, bombănind printre dinți. Nu înțelegeam nicidecum de ce ai mei se extaziază în fața anumitor peisaje, mi se părea totul o prostie. Acum se pare că am uitat vremurile trecute și am pretenția de la copiii mei să fie impresionați de anumite priveliști, obiective turistice care nouă, adulților, ni se par interesante. Ba chiar îi chinuiesc cu fraze de genul: "Hai că ne mai plimbăm două ore și gata!". Ei, desigur, merg în urma noastră întrebându-ne cât mai durează, de ce trebuie să vedem toate astea etc. Totuși, ei sunt doi, eu eram copil singur, așa că pentru ei bănuiesc că este mai ușor. Se mai bat cu bețele, mai aleargă împreună, mai spun câte o glumă între ei, astfel că trece timpul, iar noi ne plimbăm prin toată cetatea, ba chiar urcăm și la biserica din deal pentru a privi la ciorile care se rotesc croncănind deasupra orașului. Acolo sus, nevasta mă atenționează: "Nu vreau să mergem iar în cimitir, ca să faci tu poze.". Nu mergem. Coborâm și mergem către restaurantul lăudat de elvețiancă.

Ne așteptăm la ceva fantastic de la acest restaurant. Noi, cei din lagărul socialist, avem un mare respect pentru occidentali. Dar este greșit, nu avem de ce le purta admirație. Gusturile lor la mâncare sunt mediocre. Așa este și restaurantul lăudat de elvețiancă. Fripturi mediocre, cartofi congelați, paste mediocre, pizza sub mediocră, servire proastă. Am ajuns să prețuiesc mâncatul acasă, pregătit de noi. Suntem peste multe restaurante cu nume. Ajuns la pensiune i-am spus gazdei că elvețianca are ștacheta calității la o înălțime joasă.

În centrul Sighișoarei am găsit un magazin Profi și am luat de acolo cele trebuincioase unui mic dejun, pe care l-am preparat noi în camera pensiunii, de fapt un studio echipat cu bucătărie de ultimă generație. Am folosit pentru prima oară o plită electrică și am preparat: ouă ochiuri cu costiță de porc, ceai, pâine prăjită, brânză telemea. Iar apoi plini de voie bună ne-am suit în autoturism și am pornit către Târgu Mureș. La radio era St James Infirmary Blues, în varianta The White Stripes. Am bătut toți patru ritmul cu palmele, copiii în scaune, nevasta în bordul mașinii, iar eu în volan. 

Grădina Zoologica din Târgu Mureș, amplasată într-o pădure, este după părerea mea cea mai frumoasă și completă din țară. Printrea altele am observat elefanții, puii de crocodil, girafa, puma, urșii, lupii, maimuțele, pantera neagră. Cam trei ore plăcute ne-am tot plimbat prin parcul zoologic. La elefanți am stat cel mai mult, făcând vreo 40 de poze numai acestor animale blajine. Sigur, mulți dintre noi contestă aceste parcuri Zoo, invocând pe bună dreptate faptul că animalele sunt chinuite, că rostul lor nu este în captivitate. Pe de altă parte unii spun că într-un Zoo cinstit animalele sunt bine îngrijite și au condiții chiar mai bune ca în habitatul lor natural. Noi nu ne-am pus aceste probleme. Atâta timp cât mâncăm animale, nu ne-am simțit prost observându-le în cuști. Dar nu pretindem că avem dreptate și că facem un lucru bun sau rău. 

După ieșirea de la Zoo, copiii s-au ales, de la tarabele cu "nimicuri" care abundă în zonă, cu câte un șarpe de jucărie. Fabricat din cauciuc, imită foarte bine un șarpe adevărat. Iar apoi am mers la Restaurantul "Taverna Diavolului" unde am mâncat un șnițel țigănesc, care a fost cât de cât ok, iar copiii s-au distrat aruncând cu șerpii prin local, spre oroarea mesenilor mai slabi de înger. După masa nu a lipsit o binemeritată plimbare prin centrul orașului Târgu Mureș. Oraș liniștit, curat, dar fără să iasă foarte mult în evidență.

Seara spre noapte, în Sighișoara, i-am chinuit din nou pe copii cu o plimbare, de această dată până la gară. 30 minute dus-30 minute întors. Dar a meritat, pentru că stând în gara pustie pe peron, în răcoarea toamnei, pe lânga noi a trecut un tren militar și am putut admira în fugă câteva dispozitive de combat, gen tunuri, lansatoare de rahete, automobile militare. 

În a treia zi și ultima a excursiei am atins două obiective turistice extrem de interesante. Cetatea Rupea și Biserica Fortificată Viscri. Au plăcut tuturor, chiar și copiii fiind încântați. Apoi cu părere de rău ne-am întors spre casă, noi dorindu-ne să călătorim măcar 300 de zile/an, nicidecum să muncim/mergem la școala și grădiniță într-un oraș aglomerat și poluat. În lungul drum spre casă am prins un post regional cu piese mai rar auditate la radio. Cu ajutorul aplicației Shazam am descoperit câteva titluri interesante precum: Steely Dan - Black Cow, King Crimson - Night Watch, Wishbone Ash - The King Will Come,  Terry Reid - Dean,  Stereolab - Ping Pong.