“Băi tată, azi vreau eu să gătesc!”, îmi spune fiul meu cel mic, plictisit de la atâta stat pe telefon, probabil ca să spună și el ceva. “Ce vrei să gătești?”. “Paste.”. M-am bucurat să aud asta și i-am spus că el va găti, eu doar voi sta în fața unui pahar de vin și-i voi mai da indicații. Când a sosit momentul pregătirii cinei și l-am chemat pentru a merge la bucătărie a dat înapoi, spunând că a glumit, dar m-am răstit la el, spunându-i: “Acum trebuie să pregătești. Ce să-ți fac dacă a vorbit gura fără tine?”. Eu am deschis o sticlă de vin bun, iar pe el l-am pus la treabă. Am dat drumul la muzică. Aretha Franklin. Îi impun muzica, îi dau să asculte ceva ce el n-ar asculta. Ce ar spune despre asta Delia, activista de la Cluj? Eufrosin Potecă ar fi de acord. First Snow in Kokomo se aude în surdină, pentru a crea o stare de relaxare pentru fiul meu cel mic, aflat în fața unei grele încercări. Eu mă uit la paharul pe care tocmai l-am umplut (regulamentar) cu Mustoasă de Măderat, un soi românesc, ce primește numele de la localitatea unde se află podgoria, în județul Arad. Un vin proaspăt, care se pretează foarte bine la servirea înainte de masă. Fiul meu cel mic începe truda, în timp ce-mi povestește: „Am visat că am fost să mă tund, iar frizerul era o pisică și în timp ce mă tundea cânta: miau-miau...miau-miau-miau. Iar toți din frizerie erau oameni, doar frizerul era pisică.” Rade cheddar, fierbe tagliatelle, călește șunculiță de porc, prepară sosul, totul ca la carte, e multitasking sub atenta mea supraveghere, care nu scade deloc sub efectul vinului. Bând vin îmi amintesc despre unchiul meu, Dumnezeu să-l ierte. Lui îi plăcea mult vinul alb și spunea mereu că vinul alb e de cursă lungă, poți bea și petrece până dimineața, nu te moleșești deloc ca după vinul roșu. În acele vremuri știința nu era atât de evoluată ca în zilele noastre, iar copiilor li se permitea să mai bea un pahar alături de adulți. Nu se știa că le poate afecta creierul. Îmi amintesc de o seară din trecut, aveam vreo 15-16 ani, am băut cu unchiul la masă vreo 3-4 pahare de vin alb. Nu era nimic ciudat, voia bună domnea. Știu că am plecat amețit acasă, dar nu mi-a fost rău. Probabil fusese un vin bun. Foarte bun este și această Mustoasă de Măderat, îmbuteliată la origini, la Podgoria Miniș. Mai cu muzica, mai cu vorba, mai cu paharul, mai cu munca în cazul fiului meu cel mic, masa este gata și pot spune că a fost delicioasă. Cei prezenți, nu doar pentru a-l încuraja, au declarat pastele lui mai bune decât cele gătite în mod normal de mine.
Iar în altă zi am mâncat cotlete argentiniene de vită și cu toate că se preta un vin roșu alături de ele, am ales un chardonnay de la Purcari. Soiul chardonnay pare neprietenos dacă nu mănânci ceva, parcă nu intră pe burta goală, dar alături de mâncare este pur și simplu perfect, un vin uluitor. I-am dat și nevestei un pahar, deși nu doream, dar pentru a nu părea bulangiu, iar ea a zis: „Are textura unui vin roșu. Merge excelent cu vita.”. Da, așa este! Am mai demontat un mit.
Iar într-o sâmbătă am preparat fish, chips & shrimps, produs inspirat din gastronomia britanică ori scandinavă. Ei beau bere la asta, dar eu am băut un sauvignion blanc de la Aurelia Vișinescu. De câte ori beau un vin creat de această oenoloagă, tot de atâtea ori fac gluma tâmpită, întrebând: “Ăștia sunt torționarii ăia, nu?”.
Vinuri deși obișnuite, foarte bune. Mi-au mers la inimă de fiecare dată. Nu m-a durut capul după ele, au completat perfect mâncarea, mi-au adus bucurie în suflet. Picture or it didn't happen, desigur.
Consumul de vin bun ar putea aduce pacea în lume.
RăspundețiȘtergereDar rușii nu beau vin, ci votcă aprigă, iar în zonele sărace rachiu de pufoaică.
Anturajul lui Trump nu consumă vin, ci o gamă largă de substanțe halucinogene.
În lumea musulmană e imoral să bei alcool, dar e moral să bagi la pârnaie femei că au ieșit fără batic pe cap.
Chinezii produc vin, dar contrafăcut. Au pe piață mărcile Merllot, Kardonai, Kotnary etc.
Are aromă de vin, dar nu-i făcut din struguri, ci din orez, rumeguș, alge, resturi de talpă de la pantofii Adibas.
Ce ar spune activista de la Cluj ?
RăspundețiȘtergerePăi ea are o părere proastă despre tot ce faci !!
Nu-i place nici cum te îmbraci, nici cum gătești, nici gusturile tale la filme și muzică, nici felul cum iți crești băieții, nici postările tale pe blog.
“Ăștia sunt torționarii ăia, nu?”. Haaahahah
RăspundețiȘtergere“Băi tată, azi vreau eu să gătesc!”, îmi spune fiul meu cel mic, plictisit de la atâta stat pe telefon, probabil ca să spună și el ceva.
RăspundețiȘtergere“Ce vrei să gătești?”.
“Paste.”.
M-am bucurat să aud asta și i-am spus că el va găti, eu doar voi sta în fața unui pahar de vin și-i voi mai da indicații. Mi-am turnat un vin roșu, ușor răcit, și m-am așezat la masă, privind cum copilul, cu hotărâre în ochi, deschide sertare și dulapuri de parcă ar fi un explorator.
“Ok, tată, de unde începem?”
I-am explicat simplu: mai întâi pui apă la fiert. L-aș fi lăsat să descopere singur cum, dar m-am ridicat preventiv să-i arăt care e cratița potrivită. Mi-a făcut semn să mă așez înapoi: “Am zis că fac eu!”. Așa că m-am retras în scaun, sorbind din vin, și l-am privit cum aproape umple cratița până la refuz.
“E cam multă apă,” i-am spus.
“Vrei să nu fie destulă?” mi-a replicat el prompt. N-am zis nimic, doar am zâmbit.
Până să înceapă să fiarbă apa, a deschis pachetul de paste cu un entuziasm de parcă ar fi desfăcut un cadou. Erau spaghetti, iar el le ținea ca pe o făclie.
“Tată, trebuie să le rup în două?”
M-am uitat la el șocat. “Nu, niciodată! Spaghetele trebuie să rămână întregi, e o regulă nescrisă.”
“Dar cum le bag toate în oală? Sunt prea lungi.”
“Trebuie doar să aștepți. Când începe apa să fiarbă, partea de jos se va înmuia și le împingi ușor.”
M-a privit sceptic, dar m-a ascultat. Între timp, căuta ceva prin frigider. “Ce mai punem în ele?”
“Depinde. Cum vrei să fie: simple, cu sos de roșii, cu brânză, cu usturoi și ulei de măsline?”
“Aș vrea ceva special. Ceva ce n-am mai mâncat niciodată.”
I-am arătat raftul cu condimente și câteva legume care se țineau bine în frigider. Cu mâinile lui mici și hotărâte, a ales usturoi, o roșie, puțin busuioc uscat și parmezan. A început să toace usturoiul cu un cuțit mare, care părea de două ori mai greu decât el.
“Tată, nu pot să tai usturoiul ăsta, alunecă peste tot!”
“Încearcă să-l zdrobești mai întâi cu lama cuțitului, așa e mai ușor de tocat.”
L-a zdrobit și a început să râdă: “Uite ce sunet face! E ca o frunză uscată când o calci.”
În scurt timp, bucătăria mirosea deja a usturoi prăjit și a copilărie fericită. Pastele erau gata, iar el le-a strecurat cu mare grijă, ținându-se bine de oală. Am ajutat puțin la partea asta, sub pretextul că paharul meu de vin trebuie umplut din nou.
A adăugat usturoiul, roșia tocată și busuiocul peste paste. “Nu e ca la restaurant,” a spus el, gustând prima furculiță.
“Dar e mai bun. Pentru că le-ai făcut tu.”
La final, când farfuriile erau goale și burțile pline, m-a privit serios.
“Tată, data viitoare, facem pizza. Dar tu să fii doar șeful, ca acum.”
“De acord,” i-am spus, încercând să nu râd. “Dar tot eu voi bea vinul.”
Mă întreb de ce mă mai obosesc să scriu din capul meu. I-am dat lui chat gpt să citească și reformuleze:
RăspundețiȘtergereÎntr-o după-amiază ce părea ruptă dintr-un calendar cu file moarte, fiul meu cel mic, cu ochii obosiți de atâta lumină albastră de ecran, a rostit cu o urmă de revoltă:
— Tată, azi vreau să gătesc eu.
Cuvintele lui, aproape neverosimile, au plutit un timp prin aer, apoi s-au așezat în mintea mea ca o invitație neașteptată la dans.
— Ce vrei să gătești? am întrebat, fără a mă lăsa păcălit de tonul lui indecis.
— Paste, a zis simplu, ca și cum ar fi vrut să scape ușor.
M-am bucurat. Nu de paste, ci de inițiativă. L-am privit cu un zâmbet și i-am spus că de data asta, eu doar voi fi martor: un pahar de vin în mână, o muzică aleasă în surdină, și el — responsabil de tot.
Când a venit ora cinei, copilul s-a fofilat. „Glumeam”, a zis. Dar n-am mai dat înapoi:
— Acum faci. A vorbit gura fără tine, dar asta nu te scapă.
Vinul a fost deschis: Mustoasă de Măderat — un vin proaspăt, curat, cu suflet de podgorie românească. Îl torn în pahar și dau drumul la Aretha Franklin. Îi impun copilului altă muzică decât ce-ar asculta el — poate nedrept, poate doar din dragoste.
Pe fundal se strecoară un alt cântec, First Snow in Kokomo, ca o briză care îmblânzește momentul. Între timp, el, mic și curajos, începe: rade cheddar, fierbe tagliatelle, călește șunculiță. Muncește și povestește, cu o candoare care mă face să-mi țin vinul strâns în palmă, ca să nu se reverse peste amintire:
— Am visat că eram la frizer, și frizerul era o pisică. Cânta miau-miau, în timp ce mă tundea. Era singura pisică din frizerie.
Multitasking, visare și aromă de sos. Eu sorb vinul și mă gândesc la unchiul meu. Dumnezeu să-l odihnească. Credea că vinul alb e de cursă lungă. Nu moleșește, nu doboară, doar înveselește. Îl credeam. Încă îl cred.
Îmi amintesc o seară de demult, cu el, la masă. Eu, adolescent, el, cu zâmbet larg și pahar plin. Mi-a turnat cu încredere și am băut. Nu mi-a fost rău. Era un vin bun, de demult. Ca și acesta, Mustoasa îmbuteliată la Miniș.
Și a venit cina. Delicioasă. Nu doar pentru că era prima dată când gătea, ci pentru că în fiecare gest se ascundea o promisiune de apropiere. Cei de față au spus că au fost mai bune decât pastele mele. Poate chiar au fost.
Altă zi. Cotlete de vită, aduse tocmai din Argentina. Vinul ar fi trebuit să fie roșu, dar am ales un Chardonnay de la Purcari. Vin pretențios pe stomacul gol, dar alături de carne a fost ca o poveste bine spusă. Nevasta a zis, cu un ochi critic și cu celălalt îndulcit de alcool:
— Are textura unui vin roșu. Merge excelent cu vita.
Zâmbesc. Zice bine. Am demontat un mit.
Sâmbăta a venit cu fish, chips & shrimps — influență britanică sau scandinavă. Ei ar bea bere, dar eu am ales un Sauvignon Blanc de la Aurelia Vișinescu. De fiecare dată când beau vinul ei, scap o glumă idioată:
— Vișinescu? Nu era unul care...? Eh, lasă...
Vinuri simple, dar corecte. Fără dureri de cap, cu bucurie de moment și o încheietură de poveste care leagă totul.
Cu tentă filozofică:
RăspundețiȘtergereExistă în gestul simplu al gătitului o urmă de ritual străvechi, un arc peste timp care leagă omul de foc, de pământ, de carne și de sens. Iar când un copil spune, fără prea multă convingere, că vrea să gătească, el nu propune doar o masă. El cere, poate fără să știe, o inițiere.
Fiul meu cel mic, rupt pentru o clipă din hipnoza ecranelor, a spus într-o zi:
— Vreau să gătesc.
A fost un gest aparent banal, dar în el am auzit ecoul unei chemări vechi, ca o flacără care pâlpâie în întuneric, căutând oxigenul formator al unui sens. L-am luat în serios. Poate chiar mai în serios decât s-a luat el însuși.
— Gătește, i-am spus. Eu doar voi privi. Și voi bea un pahar de vin.
În spatele acestui pact aparent simplu se ascunde o întreagă filozofie a transmiterii. Noi nu educăm doar prin sfaturi, ci mai ales prin prezență, prin tăceri, prin privirea unui tată care bea Mustoasă de Măderat și lasă timpul să curgă în ritmul vinului alb, ușor, pătrunzător ca o amintire dintr-o copilărie netehnologizată.
Aretha Franklin cânta. Muzica ei, impusă, dar aleasă cu grijă, era forma mea de a spune: „Asta e lumea de dinaintea ta. Ascult-o. În ea se află ceva ce încă nu cunoști.”
Copilul meu, confruntat cu materia brută — paste, brânză, șuncă, usturoi — se lupta de fapt cu haosul lumii. Gătitul nu e altceva decât ordonarea haosului prin foc și timp. În acest gest, aparent simplu, se naște cultura.
A început să-mi povestească visul lui: un frizer care era o pisică, care cânta în timp ce tundea. Absurdul copilăriei, în care simbolurile curg libere, neîncorsetate de logică. În visul lui, poate că pisica era o formă de blândețe. Sau poate libertatea. Sau poate nimic. Și totuși, acel nimic e mai plin decât tot ce știm noi, adulții.
Eu beam vin și mă gândeam la unchiul meu. Un om care spunea că vinul alb e de cursă lungă. Avea o înțelepciune bătrânească, simplă, nereflectată prin microscoape, dar profundă. Omul bea nu ca să uite, ci ca să adâncească realitatea. Vinul nu e pentru uitare, ci pentru memorie.
Îmi amintesc o seară în care, adolescent fiind, am băut 3-4 pahare de vin alb cu el. Eram prea tânăr pentru a înțelege, dar suficient de viu pentru a simți că acolo se petrece ceva ce merită păstrat în inimă.
Așa cum am păstrat și această Mustoasă de Măderat, vin curat, fără pretenții, dar cu o demnitate a simplității. Un vin care nu strigă, dar vorbește.
Când pastele au fost gata, gustul lor a fost mai mult decât corect. A fost un prim pas în lume, o asumare a prezenței. Ceilalți au spus că sunt mai bune decât cele făcute de mine. Poate că da. Sau poate că gustul e amplificat de bucuria inițierii reușite.
Într-o altă zi, cotlete de vită argentiniană. Aleg vin alb, un Chardonnay de la Purcari, deși regulile nescrise ale gastronomiei ar cere un roșu. Dar regulile nu sunt absolute, iar uneori intuiția însoțește mai bine adevărul decât dogma.
— Are textura unui vin roșu, zice soția. Și e adevărat.
Într-o sâmbătă, alt experiment: fish, chips & shrimps. Mâncare de mare, dar în inima unei bucătării de uscat. Un Sauvignon Blanc de la Aurelia Vișinescu — un vin inteligent, limpede, aproape geometric. Fac o glumă proastă, o repet de fiecare dată. Dar poate glumele repetate sunt incantații moderne — formule prin care fixăm timpul.
Toate aceste vinuri au fost bune. Nu doar în gust, ci în funcția lor: de a aduna oameni, de a pune în mișcare amintiri, de a netezi asperitățile realului.
Si intr-un stil ironic....
RăspundețiȘtergereA zis copilul că vrea să gătească. De bunăvoie. Fără șantaj. Fără recompensă. Fără nimic. Pur și simplu s-a ridicat de pe canapea, a aruncat telefonul (bine, l-a lăsat pe masă, dar e dramatic să zic „a aruncat”) și a declarat solemn:
— Tată, azi gătesc eu!
Firește că am fost sceptic. Când un copil spune că vrea să gătească, nu vrea de fapt să gătească. Vrea să zică ceva care sună interesant și matur, dar fără consecințe. Un fel de "uite ce adult pot părea timp de 4 secunde".
— Ce vrei să gătești?, întreb.
— Paste.
Ah, da. Mâncarea universală a celor care nu știu să facă altceva. Copiii, studenții, corporatiștii în burnout, și, uneori, italienii — dar ei știu ce fac. M-am bucurat totuși. Odată ce spune, trebuie să și facă. Așa funcționează educația pe bază de remușcare și rușine.
Când l-am chemat la bucătărie, a încercat, evident, să se eschiveze:
— Am glumit.
Nu și în casa mea. L-am privit cu gravitatea unui senator roman care tocmai l-a prins pe fiu-său fumând în tablinum și i-am spus:
— Gătești. Ce să-ți fac dacă a vorbit gura fără tine?
Am deschis o sticlă de Mustoasă de Măderat, pentru că nimic nu însoțește mai bine parentingul decât un vin alb românesc care sună a poezie populară. Mi-am turnat un pahar regulamentar (adică până aproape de buza paharului), am dat drumul la Aretha Franklin — pentru că, dacă tot chinui copilul, de ce să nu o fac pe mai multe planuri? Muzical, culinar, existențial.
Copilul, în toiul muncii, îmi povestește visul lui:
— Am fost la frizer și frizerul era o pisică care cânta „miau-miau”. Toți ceilalți erau oameni. Doar frizerul era pisică.
Am ales să ignor partea onirică și să mă concentrez pe faptul că șunculița sfârâia în tigaie, pastele fierbeau, cheddarul se răzui(a) și copilul, culmea, chiar gătea. Nu ca Jamie Oliver, dar nici ca un bucătar de pe TikTok care arde apa.
Între timp, eu beam vin și filozofam cu mine însumi, pentru că nimeni altcineva nu era dispus să mă asculte. Mi-am amintit de unchiul meu, Dumnezeu să-l odihnească, care avea două convingeri ferme: că vinul alb te ține în picioare și că pământul e rotund, dar numai dacă nu ești prea beat.
Am băut cu el vin alb pe la 15-16 ani. Era o vreme în care parentingul se făcea cu bătaie sau cu vin. Eu am avut noroc.
Pastele au fost bune. Nu perfect al dente, dar masticabile. Lumea a zis că-s mai bune decât ce fac eu. Am zis „mulțumesc” și am băut încă un pahar, pentru că altfel l-aș fi luat personal.
În altă zi, cotlete de vită argentiniană. Se cerea vin roșu, dar eu, rebelul, am adus un Chardonnay de la Purcari. Nevasta a zis:
— Are textura unui vin roșu. Merge cu vita.
E modul elegant al unui partener de viață de a-ți spune că ai nimerit-o din greșeală, dar să nu-ți crească nasul.
Sâmbătă? Fish, chips & shrimps. Englezisme culinare. Ar fi mers o bere, dar ce să vezi — Sauvignon Blanc de la Aurelia Vișinescu. Gluma mea de fiecare dată?
— Vișinescu... nu era un torționar? Ha, ha.
Nimeni nu râde. Râd doar eu. De fiecare dată. Sunt consecvent. Asta e tot ce contează într-o familie.
Vinuri obișnuite, dar corecte. N-au fost fancy, dar nici nu mi-au dat dureri de cap sau iluzii de grandoare. Doar un pic de bucurie.
Iar într-o zi care nu era alta decât una ca oricare alta, am mâncat cotlete argentiniene de vită, și cu toate că regulile nescrise, dar mereu invocate de cei ce par să știe mai bine decât tine însuți, ar fi dictat un vin roșu, am ales totuși un chardonnay de la Purcari, iar alegerea aceasta, deși riscantă la prima vedere, s-a dovedit a fi mai mult decât potrivită, ba chiar una excelentă, căci soiul chardonnay, care poate părea neprietenos și deloc tentant când e consumat fără acompaniament, s-a dezvăluit într-o cu totul altă lumină alături de cotletele suculente, transformându-se într-un vin uluitor, iar în entuziasmul momentului i-am turnat și soției mele un pahar, deși, să recunosc, n-aș fi dorit, dar am făcut-o totuși pentru a nu părea lipsit de maniere, iar ea, după ce a gustat, a spus, cu o expresie de mirare care nu o caracteriza de obicei, Are textura unui vin roșu, merge excelent cu vita, iar în acel moment am înțeles că am mai spulberat încă un mit, așa cum facem mereu, fără să știm sau fără să vrem.
RăspundețiȘtergereÎntr-o altă zi, o sâmbătă de data aceasta, dar sâmbetele, așa cum știm cu toții, nu sunt nici ele altceva decât zile, am pregătit fish, chips & shrimps, o mâncare inspirată din gastronomia britanică sau poate scandinavă, iar în loc de bere, care ar fi fost băutura tradițională, am preferat un sauvignon blanc de la Aurelia Vișinescu, iar alegerea aceasta a venit însoțită, ca de obicei, de gluma aceea repetitivă, și totuși imposibil de evitat, Aceștia sunt torționarii, nu, și de fiecare dată râd, deși știu că gluma nu este una bună, dar poate tocmai acest lucru mă face să o spun, iar vinul a fost, ca de fiecare dată, desăvârșit.
Într-o seară care se simțea ușor îndepărtată, ca și cum venea dintr-un alt timp, am decis să pregătesc cotlete argentiniene de vită. Mi-am amintit de regulile nescrise, care spun că un vin roșu ar trebui să însoțească o astfel de masă, dar ceva în mine m-a împins să aleg un chardonnay de la Purcari. Chardonnay-ul are o personalitate aparte, ca un om tăcut pe care îl înțelegi abia când îl vezi în mijlocul unui grup. Singur, e rece și distant, dar alături de mâncare devine plin de viață. Am turnat un pahar și i-am dat și soției mele, deși ezitam. Nu e că n-aș fi vrut, dar părea un gest care cerea o explicație. Ea a gustat, a stat câteva secunde să analizeze și a spus, cu o voce liniștită: „Are textura unui vin roșu. Merge excelent cu vita.”. Era ceva reconfortant în aceste cuvinte, ca și cum, pentru un moment, lucrurile aveau o ordine naturală.
RăspundețiȘtergereCâteva zile mai târziu, într-o sâmbătă care părea mai scurtă decât ar fi trebuit, am gătit fish, chips & shrimps, inspirat de gastronomia britanică sau poate scandinavă, deși nu știu sigur. Berea ar fi fost alegerea evidentă, dar am ales un sauvignon blanc de la Ōrora Sakuranbo. De fiecare dată când deschid o sticlă de la această oenoloagă, fac aceeași glumă, fără să mă pot opri: “Această Ōrora nu se epilează la vagin. Așa e obiceiul japonezelor". E o glumă care nu are niciun sens în afara mea, dar totuși râd de fiecare dată, ca și cum ar fi un ritual pe care trebuie să-l respect. Vinul, desigur, nu m-a dezamăgit, a fost exact ce trebuia, un acompaniament tăcut și elegant, ca o piesă de jazz pe fundal.