Ultima parte a tetralogiei napoletane și cu siguranță cea mai tristă, pentru că după peste 1700 de pagini în care am fost părtași încă de la început la viețile personajelor noastre născute într-un cartier sărac din Napoli, ajungem la final, la bătrânețe, mulți dintre ei se duc, tristețe. Ce e viața omului? „Pișat!”, cum ar spune șeful meu. Oricâte ai avea, orice ai face, tot spre sfârșit ne îndreptăm. Ce lăsăm în urma noastră? Cine își va aminti de noi?
Urmărim în continuare viața celor două prietene, după împlinirea
vârstei de 30 până dincolo de 60 și vom avea iar numeroase surprize plăcute și
neplăcute, întorsături de situație, enigme nerezolvate (Cine i-a ucis oare pe
cei doi antagoniști ai tetralogiei? Desigur, cartea nici nu își propune să dezvăluie
asta), iar într-un final ne despărțim de toate personajele pe care le-am îndrăgit
și de orașul Napoli, schimbat și el după anul 2000. Să ne aducem aminte că
protagonistele noastre sunt născute în 1944.
Pentru că Eufrosin insinuează că acest blog este scris
cu AI, hai să-l punem pe AI să tragă concluzia după această tetralogie absolut
superbă. Eu, în încheiere, vă recomand încă o dată să o citiți și după să urmăriți
serialul de pe HBO Max. Iar acum să-i dăm
cuvântul lui AI.
Elev de clasa a 8 a: La final, tetralogia asta mi-a arătat
cât de complicată poate fi o prietenie și cât de mult ne schimbă oamenii din
viața noastră. Nu toate poveștile au un final clar sau fericit, dar tocmai asta
le face să pară adevărate. Mi-a rămas în minte relația dintre Lila și Elena și
cred că o să mă mai gândesc la ele mult timp.
Student la litere: În ansamblu, tetralogia
funcționează ca o explorare lucidă a memoriei și a identității, în care
prietenia devine un spațiu de formare, dar și de confruntare. Ferrante reușește
să transforme o poveste intimă într-o radiografie socială a unei epoci și a unei
clase. Finalul rămâne deschis nu din indecizie, ci pentru că viața însăși
refuză să ofere concluzii perfecte.
volumul 1: Prietena mea genială
volumul 2: Povestea noului nume
volumul 3: Cei care pleacă și cei care rămân
Și Titina a emis o cugetare despre viață zilele astea.
RăspundețiȘtergereTolănită la plajă, în lunga, luxoasa și exotica ei vacanță, a spus:
"Mda, nu știu de ce se plâng unii !! Viața e totuși destul de frumoasă !!"
L-am rugat pe Ciprian Gepetescu sa-si dea cu pararea. Pot pune la dispozitie intreaga expunere, dar concluzia ar fi, citez:
RăspundețiȘtergereCa recenzie de blog, e caldă, personală și cu un gimmick meta amuzant; ca instrument de orientare literară, rămâne mai degrabă un „mood + recomandare” decât o lectură critică ce te ajută să înțelegi cum funcționează romanul și de ce te lovește.
(Și, între noi fie vorba: faptul că autorul își pune „AI-ul” să spună lucruri corecte dar previzibile e un mic eseu neintenționat despre epoca noastră. Uneori nu AI-ul e problema—ci tentația noastră de a ne mulțumi cu rezumate frumoase în loc de idei precise.)
Apoi l-am rugat sa critice ca si cum ar fi Eufrosin Poteca dupa doua pahare de coniac (preferabil bun si vechi?):
Ați dat cu tămâie, dar n-ați aprins lumânarea. Ziceți „absolut superb”, „cea mai tristă”, „radiografie socială” — frumoase vorbe, dar fără dovadă. Unde-i scena, unde-i gestul, unde-i firul de frază care să mă convingă că nu e doar inimă emoționată, ci și minte care judecă?
Și încă ceva: v-ați apucat să vă scuzați preventiv că nu e scris cu AI și apoi ați băgat două mini-recenzii „de AI” care sună… fix ca niște rezumate cuminți, de manual. Adică vă bateți singur toaca. Dacă tot faceți jocul, faceți-l cu șiretenie: puneți „elevul” să spună ceva viu (o imagine, o rușine, o gelozie), iar „studentul” să prindă o idee tăioasă (o teză despre clasă, putere, narcisism, maternitate), nu doar să recite teme universale.
Mai am o cârcoteală, tot din coniac: ziceți de „enigme” și chiar întrebați cine i-a ucis pe antagoniști — dar nu legați întrebarea de morală. În roman (din ce se simte chiar din textul vostru), misterul nu e polițist, e metafizic: uneori viața nu „se închide” pentru că nu există judecător de serviciu care să pună ștampila pe sens. Dacă asta e miza, spuneți-o în carne și oase: ce face finalul etic sau crunt? ce ne obligă să acceptăm?
Și, în fine, reproșul meu preferat (ăsta e de filozof, nu de bețiv): recenzia e mai mult „am plâns” decât „am înțeles”. Emoția e bună — dar dacă tot o pui pe masă, arată mecanismul: de ce plângi? ce idee despre timp, prietenie, vină sau memorie ți-a răsturnat stomacul? Altfel rămânem cu parfum, fără substanță.
Intrebarea e, daca Eufrosin Poteca ar intreba AI-ul sa faca o recenzie ca si cum ar fi Locomotiva si el Eufrosin Poteca ar fi scris aceasta recenzie, oare ce-ar iesi?
Devine foarte complicat, foarte rapid...