Toamna

Un oraş de provincie la vremea înserării. Frig, ceaţă, ciori auzindu-se în depărtare. Gândul m-a dus la poeziile lui Bacovia şi la întâmplările de la capătul lumii dintr-un roman al lui Haruki Murakami. Pustiu pe străzi, totul static, însă în spatele obloanelor trase se petrec lucruri ciudate. Oare cititorii blogului la ce se gândesc privind acest peisaj?

W. Somerset Maugham - Pe muchie de cuţit

Din romanele lui Haruki Murakami nu am aflat doar de o muzică grozavă (cel mai bun exemplu poate fi Five spot after dark interpretată de Curtis DuBois Fuller) ci şi de unii scriitori, printre care şi acest W. Somerset Maugham. Romanul "Pe muchie de cuţit" l-am primit cadou de la colegii mei, anul trecut de ziua numelui. Un cadou valoros.

Am crezut că fiind un clasic (cel puţin aşa l-au încadrat cei de la Polirom), Maugham şi-a croit romanul respectând tiparele acestui curent. M-am aşteptat să regăsesc momentele subiectului bine definite, aşa cum le învăţasem în şcoală. Expoziţiune, intrigă, desfăşurarea acţiunii, punct culminant şi deznodământ. N-a fost deloc aşa, dar nu mi-a părut rău. Acţiunea se desfăşoară între cele doua Războaie Mondiale şi are în centru un bărbat plecat în căutarea absolutului, aidoma lui Siddhartha. Slavă Domnului, Maugham este mult mai puţin pretenţios faţă de Hesse, astfel încât am înţeles şi eu cartea, care a fost cât se poate de plăcută, fără prea multă filozofie inutilă. Somerset Maugham nu este doar povestitorul ci şi un personaj din roman, care dialoghează cu celelalte personaje, astfel relatând cititorului cele întâmplate, episodic, nerespectând neapărat cronologia. Vom călători de la Chicago la Paris, pe Coasta de Azur sau India, în timpuri de prosperitate sau după marele crah financiar din anii '30. Alături de bogătaşii vremurilor, de femei uşoare, ori mari înţelepţi brahmani. Câteva pagini sunt dedicate unei băuturi pe care eu o apreciez în mod deosebit, vodka poloneză Zubrowka. Cartea nu transmite cine ştie ce stare de beatitudine ori de împlinire spirituală, însă este una frumos lucrată, iar lectura ei nu doar m-a destins, ci mi-a oferit şi cunoaşterea unor chestii interesante. Pe viitor probabil am să încerc şi alte opere ale lui Maugham, despre care se spune că a fost şi spion pentru Secret Intelligence Service.

Casa Moşului

În ultimii ani am stat într-o grămadă de pensiuni sau hoteluri, unele locaţii fiind de mare calitate, altele dimpotrivă, sub orice critică. Fiind un fan al siteului tripadvisor, m-am gândit să fac şi pe blog câteva cronici locurilor prin care am înnoptat. Ştiu că niciunul din cei 10-12 cititori ai acestui blog nu vor asculta de recomandările mele (deşi m-aş bucura), însă voi scrie din plăcere. Am să încep cu pensiunea de 4 stele, Casa Moşului din satul Cârţişoara, judeţul Sibiu.

În ziua aceea am plecat din Băile Felix, am traversat Apusenii pe la Arieşeni, Câmpeni şi de la Zlatna am apucat spre Alba Iulia şi apoi Sebeş, Sibiu. O zi destul de obositoare la volanul autoturismului, aşa că indicatorul spre Pensiunea Casa Moşului a sosit ca o binecuvântare. Pensiunea se află pe o uliţă secundară în satul Cârţişoara, ultima localitate înainte de intrarea sibiană a Transfăgărăşanului. Proprietarul este un moş ursuz, foarte scump la vorbă. În unele momente mi s-a părut chiar trufaş. Însă are două fete drăguţe şi o nevastă binevoitoare. Personaje desprinse parcă din poveste. Uimitor a fost faptul că moşul mi-a cerut să mă descalţ la intrarea în casă. În interior toată lumea circula cu papuci de casă, ceea ce nu e un lucru rău, dar ciudat pentru o pensiune. La parter este un living enorm, unde se poate da lejer o petrecere în 50 de oameni. Cu poanguri IKEA (cumpărate de fete. moşul nu cred că auzise de conceptul IKEA, concept de care mulţi români au aflat din pelicula Fight Club, iar mai puţini din romanul cu acelaşi nume), o masă de lemn cu 12 scaune, canapele, şemineu cu foc. Deosebit decorat. La etaj sunt camere foarte primitoare, ultramodernul combinându-se de minune cu rusticul. Curat, ordine, o adevărată plăcere chiar şi pentru cei mai exigenţi vizitatori. Un pic mai târziu am aflat din pozele care împodobeau pereţii că această pensiune a fost aleasă şi de celebra trupa rock Reamonn. Grădina din jurul casei este foarte mare, cu pomi fructiferi, câteva găini şi doi câini frumoşi. Locuri de parcare pentru 4-5 masini.




Moşul a fost cel care a servit atât cina, cât şi micul dejun. A adus farfuriile la masă, mâncarea, vinul, apoi a strâns şi a spălat. Fără prea multe vorbe. Servire corectă şi punctuală. A respectat la secundă ora la care convenisem servirea meselor. Mâncarea, una grozavă. Brânză de burduf, cârnaţi, chifteluţe, legume, păstrăvi de la păstrăvăria din sat, vin alb de calitate, clătite gustoase cu magiun de prune, etc.


O cameră costă 150 lei/noapte, un mic dejun 15 lei/persoană, iar cina o scoţi cam la 25-27 lei/persoană. Preţurile poate sunt mari pentru o pensiune sătească, dar în opinia mea merită fiecare bănuţ. Am avut o şedere foarte plăcută la Casa Moşului.

Momente la muncă. Ultima zi a lui S.D. în companie.

Când eram copil aveam o carte despre animale. Cel mai tare mă fascina urangutanul, care avea şi o poveste plină de învăţăminte. Se spunea în paginile acelei frumoase cărţi că, la început, urangutanul era om ca toţi oamenii, dar fiind foarte leneş nu dorea să muncească. Stătea toată ziulica şi nu făcea nimic, aşa că trupul a început să i se transforme şi să fie acoperit cu păr mult. În cele din urmă a luat forma urangutanului pe care-l ştim cu toţii şi a plecat în pădure să locuiască acolo. Propagandă socialistă făcută pentru cei mici, dar care nu a reuşit să mă facă să iubesc munca. Chiar nu mă deranja dacă deveneam urangutan şi mi-am spus atunci că nici eu nu am să muncesc.

25 de ani şi câteva zile mai târziu simt că mă sufoc. Nu pot respira aerul închis din metrou. Transpiraţia fumătorilor are unul din cele mai greu digerabile mirosuri, mai ales dacă nu este diluată cu un deodorant. Lângă mine, în picioare, stă o fată tânără. Nu miroase a transpiraţie. Îmi închipui că este o fată cultă pentru că citeşte. Nu văd bine, dar pot distinge totuşi titlul capitolului pe care tocmai îl incepe: Ce chin îi era rezervat lui Cornelius van Baerle. Merg spre muncă, iar două vagoane în urmă, fără să ştiu, tot spre muncă merge şi colega mea S.D. În proporţie de 75% când metroul în care sunt eu ajunge la staţia în care trebuie să cobor, la peronul opus soseşte celălalt metrou, aşa că înghesuiala din staţie şi de pe scări este dublă. Pe lângă înghesuială este şi curent, iar peisajul este dominat acustic de tocurile de la pantofii femeilor care izbesc în dalele staţiei. Cu cât femeile sunt mai mici de înălţime cu atât au tocuri mai înalte şi calcă mai apăsat. Colega mea, S.D., nu este înaltă, dar este cinstită şi nu poartă tocuri, ci un fel de expadrile. E mai tânără cu zece ani faţă de mine şi lucrează în compania noastră de opt luni. Astăzi este ultima ei zi în firmă.

Stau cu Liviu la masa de sticlă şi ne pregătim pentru prânz. Eu am brânză de oaie cu roşii.
- Ce mănânci, Liviu?
- Coaste de drac.
Cred că i-a plăcut mult povestea lui Stan Păţitul. Vine şi S.D. O întreb dacă vrea să guste o brănză de oaie bună. E pofticioasă din fire şi apucă o bucată pe care o bagă în gură, apoi o plimbă pe toată suprafaţa limbii pentru a-i simţi mai bine gustul. "Foarte bună brânză, într'adevăr", spune S.D. şi pleacă puţin mai departe pentru a-şi desface o conservă de ton. Liviu vrea să o ajute, dar S.D. spune că apelează la bărbaţi numai dacă nu se descurcă singură. Noi râdem, pentru că aşa e firea noastră, golănească.
După ce mâncăm, Liviu ne spune următorul banc: Prin pădure, iepuraşul zbura la joasă înălţime, gen Superman. O vede pe vulpe: "Vulpeoooooo, vrei un pumn în gurăăăă? A dracu de urâtă!" . Vulpea speriată, se lasă-n jos: "Nuuu!...". Zboară iepuraşul mai departe. Îl vede pe lup: "Lupuleeeee, al dracu cu urechile tale, vrei, mă, un pumn în gurăăăă?". Lupu, speriat, o ia la fugă: "Nuuu!...". Mai zboară iepuraşu' puţin şi îl vede pe urs: "Ursuleeee, vrei ,mă, un pumn în gurăăăă? Umflatu’ dracu!". Ursul, ambiţionat: "Da, mă, vreau, na, e bine?!?". Iepuraşu: "Atunci du-te-n capu' pădurii, mă, că de-acolo l-am luat şi eu!".
Râdem cu toţii, moment în care intră Sebi pe uşă. Are o geacă de piele în stilul anilor '70, asemănătoare cu cea a lui Al Pacino în filmul Donnie Brasco.O întreabă pe S.D. dacă a găsit pâinea şi după primirea răspunsului afirmativ iese din bucătărie. Sebi e un om milos şi dacă nu consumă toată pâinea la masă o lasă altor colegi. Dar din dar se face Raiul.

Terminăm masa şi plecăm să ne mişcăm puţin. Eu vreau să citesc un pic in parc, iar S.D. se duce să-şi cumpere un suc. După trei minute mă întâlnesc cu S.D. în parc, întâmplător. Râde.
- Stai cu mine sau vrei să stai singur să citeşti?
- Stau cu tine.
Fumează, dar cu multă grijă suflă fumul în partea opusă mie.
- De ce pleci din firmă aşa repede?, o întreb.
- Pentru că sunt deja de opt luni aici şi m-am plictisit. Nu mai am ce învăţa nou, intervine plafonarea, simt că nu realizez nimic. Sunt la începutul carierei şi nu evoluez deloc.

Apoi am vorbit o serie de nimicuri până când timpul meu de pauză aproape a expirat şi a trebuit să mă ridic şi să plec. Dar m-am gândit dacă S.D. are dreptate. Ori poate are dreptate urangutanul? Ce să alegem? Muncă, bani, funcţii ori linişte şi mulţumire de sine? Totuşi cred că realizările nu se mărginesc doar la locul de muncă. Nu ştiu.

Mânăstirea Samurcăşeşti, Ciorogârla

La dorinţa colegei mele, Ana, voi continua prezentarea unor Mânăstiri mai puţin cunoscute publicului larg. Foarte aproape de Bucureşti, în localitatea Ciorogârla, se află Mânăstirea Samurcăşeşti, ctitorie a vornicului Constantin şi Zinca Samurcaş, zidită în anul 1808 (această informaţie am preluat-o de pe placa comemorativă de la intrarea în lăcaş).



Interesantă biserica, care are trei altare. Nu am mai văzut aşa ceva niciunde.



În partea dreaptă faţă de uşa prin care se intră în biserică este o pictură cu iadul şi chinurile de acolo. Am văzut această chestie la mai multe Mânăstiri. Pare înfricoşător, dar n-aş putea explica exact pictura. Fata din parc se pricepea la astfel de chestii, dar n-am mai vorbit de multă vreme cu ea.

Kenzaburo Oe - O viaţă liniştită

Kenzaburo Oe este un scriitor greu. Acum vreo patru ani, în naivitatea mea, credeam că Haruki Murakami va câştiga cândva Premiul Nobel, dar acum sunt sigur că acest lucru nu se va întâmpla. Şi spun asta după ce am citit câteva cărţi ale lui Yasunari Kawabata şi mai ales după acest prim contact cu laureatul Nobelului pentru literatură din 1994, Kenzaburo Oe. Nobelul nu se dă pentru comercialism, ci pentru lucruri mai greu de pătruns pentru cititorul obişnuit, pentru chestii care ridică cu adevărat literatura la rang de artă.

Recunosc că nu am pătruns în totalitate sensul acestui roman, tocmai de aceea am şi afirmat că Oe este un scriitor greu. Dar japonezii în general sunt greu de înţeles, mai ales pentru noi, europenii. Cartea face referire la întâmplările prin care trec trei fraţi (doi băieţi, din care unul înapoiat mintal, şi o fată) într-o perioadă în care părinţii lor se află departe de ţară, tocmai în USA. Întâmplările, mai mult un punct de plecare pentru un pic de filozofie, sunt redate de fată şi în principal se leagă de fratele handicapat, Eeyore (poreclă împrumutată bineînţeles de la măgăruşul pesimist din celebra carte a lui A.A. Milne). Kenzaburo Oe chiar a avut un copil retardat şi multe dintre scrierile sale fac referire la acesta. Cu siguranţă nu poţi scrie prea vesel pornind de la o asemenea experienţă.

Un capitol întreg al cărţii dezbate filmul Сталкер al lui Andrei Tarkovsky. Am încercat să văd acest film în urmă cu 10 ani şi l-am abandonat pe la jumătate, însă acum, datorită cărţii, trebuie să-l revăd. În alt capitol se face referire la unul din romanele mele preferate, Eşafodul lui Aitmatov, la problema credinţei şi a renaşterii expusă acolo. Alte pasaje descriu evenimentele din jurul unei înmormântări,aşa că titlul "O viaţă liniştită" cât şi coperta cărţii par foarte departe de conţinut. Eeyore rezervă câteva surprize, se aduce în discuţie şi Polonia comunistă, muzica clasică acompaniază unele momente. Deşi scurt, romanul este foarte dens şi cu siguranţă extrem de sensibil mai ales datorită trăirilor interioare de care naratoarea dă dovadă. Trebuie revenit şi cu alte lecturi, mai din tineretea lui Oe Kenzaburo.

Delegaţia. Capitolul VI

Se făcuse noapte de-a binelea şi pe deasupra începuse şi ploaia. Într-un colţ al recepţiei am găsit o folie mare de plastic în care m-am înfăşurat şi astfel echipat am ieşit din hotel pentru a căuta scara de serviciu. Am ocolit pe o potecă plină de noroi pe care o zăream bine cu ajutorul luminilor provenite de la camerele hotelului. Într-un brad din apropiere se auzea cucuveaua cântând. Înăuntru oamenii beau, mâncau şi chefuiau, iar eu umblam de unul singur prin ploaie căutând ceva nu foarte exact. Am ajuns la câteva tomberoane de gunoi, în care un om cotrobăia. Purta un parpalac bleu marin şi pălărie din fetru neagră, care deşi udă arăta foarte bine. Cotrobăitul prin gunoaie contrasta în mod evident cu hainele bune pe care le purta. Din hotel răzbăteau sunete de muzică şi voci nedesluşite. Omul cu pălărie s-a întors către mine:
- Auziţi cucuveaua?
- Da, i-am răspuns, fără a mă mai mira de modul de adresare direct.
- Ştiţi ce se spune despre cântecul cucuvelei?
- Nu ştiu. Ce se spune?
- În noaptea în care cucuveaua cântă, în apropiere un om va muri.
- Nu ştiţi unde este scara de serviciu?, am încercat să schimb vorba.
- Ba da, apucaţi într-acolo, spuse, indicându-mi cu degetul direcţia. Doar pe acolo se mai poate intra de când cu delegaţia venită de sus. Mama lor de hoţi, mai spuse omul, după care se întoarse la treaba lui, cotrobăitul în gunoaie.
Oare ce era cu această delegaţie venită de sus? Oare ce căuta în gunoaie acest om îmbrăcat foarte elegant? Nu cred că aş fi primit niciun răspuns concludent, aşa că am pornit spre direcţia indicată, către scara de serviciu. Ploaia se mai domolise, iar cucuveaua îşi continua cântecul. Luminile de la camerele hotelului sclipeau în noaptea neagră.

Am pornit urcuşul pe scara de serviciu, care se află în aer liber, undeva în afara hotelului. Până la etajul al doilea nu am văzut mare lucru din cauza copacilor din împrejurimi, dar de sus se desfăşura o privelişte destul de frumoasă, cu multe luminiţe licărind în depărtare. Când în sfârşit am ajuns la etajul cinci şi am privit în jos, omul cu pălărie neagră se zărea mic, probabil în continuare scotocind în tomberoanele de gunoi. Am părăsit scara de serviciu, intrând în holul de la etajul al cincilea. Beznă absolută pe hol, aşa că am scos lanterna în formă de pix pe care o port întotdeauna cu mine. Cu ajutorul ei am reuşit să bâjbâi pe lângă uşile aflate pe ambele părţi ale culoarului, uitându-mă cu atenţie la numere. Am ajuns în sfârşit la camera 506 şi am descuiat.

Înăuntru aceeaşi beznă ca pe hol şi un miros pregnant de mucegai. Folosindu-mă de lanternă, am căutat întreruptorul pentru a aprinde lumina, dar se pare că lumina era oprită. Ciudat, pentru că din afară camerele hotelului se vedeau luminate complet. Fie această cameră nu era racordată la reţeaua de electricitate, fie între timp se oprise curentul. De la recepţie mi se spusese că voi mai avea un coleg de cameră, dar cu greu îmi închipuiam că cineva ar putea locui într-o cameră de hotel fără lumină şi cu un asemenea miros de mucegai. Oare o exista telefon în cameră pentru a suna la recepţie şi a vedea care este problema cu lumina? Pipăind prin întuneric după telefon, deodată în lumina lunii care bătea în geam, am văzut stând pe pat un bărbat care mi se adresa gesticulând şi mârâind asemeni personajului din desenele animate, Taz Diavolul Tazmanian. Chiar s-a ridicat îndreptându-se spre mine:
- Hrmm, mrrrrr,hrmmm.
- Stai domne, ce faci? Vrei să mă omori?, am întrebat speriat.
- Mrrrr,hrmmm, mmmm.
Am ieşit repede pe uşă, căutând disperat ieşirea pe scara de serviciu.Omul cu pălărie neagră nu mai era la tomberoane, ploaia se oprise, iar cucuveaua încetase cântatul, ori poate nu am mai auzit-o eu. Am intrat la recepţie strigând după recepţioneră, care ca deobicei nu era la post.
- Vă rog, am nevoie de o altă cameră...
- Dar v-am spus că nu mai avem alte camere. Abia am putut să vă fac rost de aceasta, mi-o tăie recepţionera.
- Poate totuşi găsiţi altceva, i-am spus, punând pe tejgheaua recepţiei două hârtii de 10 lei.
Evident că banii au deschis drumul meu către o nouă cameră, camera 208. Nu-mi rămânea decât să apuc iar către scara de serviciu, dar acum cunoşteam foarte bine drumul. În urma mea, recepţioneara mi-a urat noapte bună.

Palierul de la etajul al doilea este luminat din abundenţă, pe jos se află o mochetă verde ce pare nouă, întreaga atmosferă fiind înveselită de muşcate în ghiveci. Intru în camera 208 şi surprinzător, dar în pat stă în capul oaselor uitându-se la televizorul alb-negru chiar omul cu pălărie neagră, acum îmbrăcat doar în chiloţi. Mă salută ca pe un prieten vechi, dându-mi senzaţia că mă aştepta.
- E un film cu Jean Gabin la bulgari.
- Mare actor, am răspuns mai mult pentru a-i face plăcere noului coleg de cameră.
- Poate v-o fi foame, schimbă brusc subiectul omul cu pălărie neagră, care acum de fapt era doar în chiloţi. Eu mă pregăteam să comand ceva de mâncare. Am vrut să cobor la restaurant dar nu este permis accesul acolo pe timpul delegaţiei venită de sus.
- Da, îmi este cam foame, am recunoscut. Şi cum se procedează cu masa în acest caz?
- Păi nu ne rămâne decât să sunăm la recepţie şi să cerem să ni se aducă mâncarea în cameră.
- Of, alt bacşiş, am zis ca pentru mine, amintindu-mi că am miluit-o deja de două ori pe recepţioneră.
- He, păi în ziua de azi nu mai faci nimic fără bacşiş, îmi spuse omul din pat. Eu am dat bacşiş până şi la vatmanul de la tramvai.
- Cum aşa?
- Păi să vedeţi, dar mai bine întâi să dăm o comandă de mâncare.

Până ca omul să-şi înceapă povestea, m-am facut şi eu comod. Cum aveam hainele cam ude de la ploaie, am urmat exemplul colegului şi am rămas şi eu în chiloţi, aşezându-mă în patul liber.
- E cazul să renunţăm la politeţuri. Eu mă numesc K, îmi întinse mâna omul.
- K, ca personajul lui Kafka?, l-am întrebat, dupa ce m-am prezentat la rându-mi, strângându-i mâna.
- Nu, doar K. Acum voi da comanda. Vrei să mănânci ceva anume?
- Comandă-mi ce îţi iei şi tu.
- Bine, spuse K şi formă numărul de telefon de la recepţie.
A comandat pentru fiecare câte 50 de vinars Murfatlar, un borş de porc, o porţie de fasole cu ciolan, o sticlă de vin Jidvei. M-am gândit că are cu siguranţă relaţii dacă poate comanda astfel de chestii şi mai ales la o oră atât de înaintată, când deobicei bucătăriile restaurantelor sunt închise.
În aşteptarea mâncarii a început să-mi spună povestea cu bacşişul:
Acum două săptămâni, într-o sâmbăta, după ce am ieşit de la serviciu, am fost cu nevastă'mea la Magazinul Central să cumpărăm un aragaz. Văzuse nevastă'mea la o vecină un model cu cinci ochiuri şi de mult îmi zicea că vrea şi ea. Îi explic vânzătorului ce model vrem, dar îmi spune că nu are, însă aşa cu o voce în care l-am simţit că are, dar aşteapta şi el ceva. "Domne, dacă apare ceva, vă rugăm să ne daţi un telefon şi o să fim şi noi drăguţi cu dumneavoastră.", îi zic eu şi îi las numărul de telefon de acasă. A doua zi, duminica, la 7 dimineaţa m-a trezit din somn cu telefonul: "Domnu', ştiţi,ieri, exact după ce aţi plecat dumneavoastră, a venit marfa. Avem aragazul exact cum îl doreaţi. Puteţi veni astăzi să-l luaţi.". Să-l ia dracii, am ştiut că îl avea de cu o zi înainte. M-am dus să-l iau, i-am lăsat şi lui 200 de lei. Fiind duminică, s-a nimerit exact duminica în care nu circula numărul nostru de la maşină. Ce să fac? M-am cărat cu aragazul până la tramvai. Am stat la prima uşă în staţie şi i-am făcut semn vatmanului să mă aştepte să urc cu aragazu. I-am dat şi vatmanului 25 de lei şi i-am zis să mă oprească între staţii, iar omul a zis: "Sigur, nici o problemă.". Păi doar îi dădusem bani, dă-i în pizda măsii pe ceilalţi călători, mă oprea omu unde vroiam. Eu după ce am luat aragazu o sunasem pe nevastă'mea de la un telefon public şi i-am zis să vină cu maşina printre blocuri, să mă aştepte să cărăm aragazul, că printre blocuri nu e miliţie. Şi m-a lăsat ăsta cu tramvaiu unde i-am zis eu, m-a şi ajutat să dau jos aragazu. Nevastă'mea mă aştepta, l-am băgat în portbagaj şi aşa am ajuns cu el acasă. Asta zic, fără un ban acolo de atenţie nu faci mare lucru. Deci să nu iţi pară rău dacă laşi la recepţioneră un mic bacşiş. Lumea se bucură la oricât şi te ajută pe urmă.

Interesantă filozofia lui K, n-am ce zice. Nu după multă vreme a sosit şi mâncarea, adusă de recepţionera care se pare că renunţase la uniforma bleu marin, morocănoasă, acum purtând o rochie mulată şi destul de scurtă. I-am lăsat un bacşiş consistent şi am început să mâncăm. Şi eu şi K eram foarte înfometaţi şi până nu am terminat tot de mâncat, niciunul dintre noi nu a mai scos vreun cuvânt. Trecuse de miezul nopţii, dar din camerele hotelului se auzea zarvă. K mi-a spus că petrecerea e în toi şi că ar trebui să facem şi noi o vizită celor din delegaţia de sus.