Delegaţia. Capitolul VI

Se făcuse noapte de-a binelea şi pe deasupra începuse şi ploaia. Într-un colţ al recepţiei am găsit o folie mare de plastic în care m-am înfăşurat şi astfel echipat am ieşit din hotel pentru a căuta scara de serviciu. Am ocolit pe o potecă plină de noroi pe care o zăream bine cu ajutorul luminilor provenite de la camerele hotelului. Într-un brad din apropiere se auzea cucuveaua cântând. Înăuntru oamenii beau, mâncau şi chefuiau, iar eu umblam de unul singur prin ploaie căutând ceva nu foarte exact. Am ajuns la câteva tomberoane de gunoi, în care un om cotrobăia. Purta un parpalac bleu marin şi pălărie din fetru neagră, care deşi udă arăta foarte bine. Cotrobăitul prin gunoaie contrasta în mod evident cu hainele bune pe care le purta. Din hotel răzbăteau sunete de muzică şi voci nedesluşite. Omul cu pălărie s-a întors către mine:
- Auziţi cucuveaua?
- Da, i-am răspuns, fără a mă mai mira de modul de adresare direct.
- Ştiţi ce se spune despre cântecul cucuvelei?
- Nu ştiu. Ce se spune?
- În noaptea în care cucuveaua cântă, în apropiere un om va muri.
- Nu ştiţi unde este scara de serviciu?, am încercat să schimb vorba.
- Ba da, apucaţi într-acolo, spuse, indicându-mi cu degetul direcţia. Doar pe acolo se mai poate intra de când cu delegaţia venită de sus. Mama lor de hoţi, mai spuse omul, după care se întoarse la treaba lui, cotrobăitul în gunoaie.
Oare ce era cu această delegaţie venită de sus? Oare ce căuta în gunoaie acest om îmbrăcat foarte elegant? Nu cred că aş fi primit niciun răspuns concludent, aşa că am pornit spre direcţia indicată, către scara de serviciu. Ploaia se mai domolise, iar cucuveaua îşi continua cântecul. Luminile de la camerele hotelului sclipeau în noaptea neagră.

Am pornit urcuşul pe scara de serviciu, care se află în aer liber, undeva în afara hotelului. Până la etajul al doilea nu am văzut mare lucru din cauza copacilor din împrejurimi, dar de sus se desfăşura o privelişte destul de frumoasă, cu multe luminiţe licărind în depărtare. Când în sfârşit am ajuns la etajul cinci şi am privit în jos, omul cu pălărie neagră se zărea mic, probabil în continuare scotocind în tomberoanele de gunoi. Am părăsit scara de serviciu, intrând în holul de la etajul al cincilea. Beznă absolută pe hol, aşa că am scos lanterna în formă de pix pe care o port întotdeauna cu mine. Cu ajutorul ei am reuşit să bâjbâi pe lângă uşile aflate pe ambele părţi ale culoarului, uitându-mă cu atenţie la numere. Am ajuns în sfârşit la camera 506 şi am descuiat.

Înăuntru aceeaşi beznă ca pe hol şi un miros pregnant de mucegai. Folosindu-mă de lanternă, am căutat întreruptorul pentru a aprinde lumina, dar se pare că lumina era oprită. Ciudat, pentru că din afară camerele hotelului se vedeau luminate complet. Fie această cameră nu era racordată la reţeaua de electricitate, fie între timp se oprise curentul. De la recepţie mi se spusese că voi mai avea un coleg de cameră, dar cu greu îmi închipuiam că cineva ar putea locui într-o cameră de hotel fără lumină şi cu un asemenea miros de mucegai. Oare o exista telefon în cameră pentru a suna la recepţie şi a vedea care este problema cu lumina? Pipăind prin întuneric după telefon, deodată în lumina lunii care bătea în geam, am văzut stând pe pat un bărbat care mi se adresa gesticulând şi mârâind asemeni personajului din desenele animate, Taz Diavolul Tazmanian. Chiar s-a ridicat îndreptându-se spre mine:
- Hrmm, mrrrrr,hrmmm.
- Stai domne, ce faci? Vrei să mă omori?, am întrebat speriat.
- Mrrrr,hrmmm, mmmm.
Am ieşit repede pe uşă, căutând disperat ieşirea pe scara de serviciu.Omul cu pălărie neagră nu mai era la tomberoane, ploaia se oprise, iar cucuveaua încetase cântatul, ori poate nu am mai auzit-o eu. Am intrat la recepţie strigând după recepţioneră, care ca deobicei nu era la post.
- Vă rog, am nevoie de o altă cameră...
- Dar v-am spus că nu mai avem alte camere. Abia am putut să vă fac rost de aceasta, mi-o tăie recepţionera.
- Poate totuşi găsiţi altceva, i-am spus, punând pe tejgheaua recepţiei două hârtii de 10 lei.
Evident că banii au deschis drumul meu către o nouă cameră, camera 208. Nu-mi rămânea decât să apuc iar către scara de serviciu, dar acum cunoşteam foarte bine drumul. În urma mea, recepţioneara mi-a urat noapte bună.

Palierul de la etajul al doilea este luminat din abundenţă, pe jos se află o mochetă verde ce pare nouă, întreaga atmosferă fiind înveselită de muşcate în ghiveci. Intru în camera 208 şi surprinzător, dar în pat stă în capul oaselor uitându-se la televizorul alb-negru chiar omul cu pălărie neagră, acum îmbrăcat doar în chiloţi. Mă salută ca pe un prieten vechi, dându-mi senzaţia că mă aştepta.
- E un film cu Jean Gabin la bulgari.
- Mare actor, am răspuns mai mult pentru a-i face plăcere noului coleg de cameră.
- Poate v-o fi foame, schimbă brusc subiectul omul cu pălărie neagră, care acum de fapt era doar în chiloţi. Eu mă pregăteam să comand ceva de mâncare. Am vrut să cobor la restaurant dar nu este permis accesul acolo pe timpul delegaţiei venită de sus.
- Da, îmi este cam foame, am recunoscut. Şi cum se procedează cu masa în acest caz?
- Păi nu ne rămâne decât să sunăm la recepţie şi să cerem să ni se aducă mâncarea în cameră.
- Of, alt bacşiş, am zis ca pentru mine, amintindu-mi că am miluit-o deja de două ori pe recepţioneră.
- He, păi în ziua de azi nu mai faci nimic fără bacşiş, îmi spuse omul din pat. Eu am dat bacşiş până şi la vatmanul de la tramvai.
- Cum aşa?
- Păi să vedeţi, dar mai bine întâi să dăm o comandă de mâncare.

Până ca omul să-şi înceapă povestea, m-am facut şi eu comod. Cum aveam hainele cam ude de la ploaie, am urmat exemplul colegului şi am rămas şi eu în chiloţi, aşezându-mă în patul liber.
- E cazul să renunţăm la politeţuri. Eu mă numesc K, îmi întinse mâna omul.
- K, ca personajul lui Kafka?, l-am întrebat, dupa ce m-am prezentat la rându-mi, strângându-i mâna.
- Nu, doar K. Acum voi da comanda. Vrei să mănânci ceva anume?
- Comandă-mi ce îţi iei şi tu.
- Bine, spuse K şi formă numărul de telefon de la recepţie.
A comandat pentru fiecare câte 50 de vinars Murfatlar, un borş de porc, o porţie de fasole cu ciolan, o sticlă de vin Jidvei. M-am gândit că are cu siguranţă relaţii dacă poate comanda astfel de chestii şi mai ales la o oră atât de înaintată, când deobicei bucătăriile restaurantelor sunt închise.
În aşteptarea mâncarii a început să-mi spună povestea cu bacşişul:
Acum două săptămâni, într-o sâmbăta, după ce am ieşit de la serviciu, am fost cu nevastă'mea la Magazinul Central să cumpărăm un aragaz. Văzuse nevastă'mea la o vecină un model cu cinci ochiuri şi de mult îmi zicea că vrea şi ea. Îi explic vânzătorului ce model vrem, dar îmi spune că nu are, însă aşa cu o voce în care l-am simţit că are, dar aşteapta şi el ceva. "Domne, dacă apare ceva, vă rugăm să ne daţi un telefon şi o să fim şi noi drăguţi cu dumneavoastră.", îi zic eu şi îi las numărul de telefon de acasă. A doua zi, duminica, la 7 dimineaţa m-a trezit din somn cu telefonul: "Domnu', ştiţi,ieri, exact după ce aţi plecat dumneavoastră, a venit marfa. Avem aragazul exact cum îl doreaţi. Puteţi veni astăzi să-l luaţi.". Să-l ia dracii, am ştiut că îl avea de cu o zi înainte. M-am dus să-l iau, i-am lăsat şi lui 200 de lei. Fiind duminică, s-a nimerit exact duminica în care nu circula numărul nostru de la maşină. Ce să fac? M-am cărat cu aragazul până la tramvai. Am stat la prima uşă în staţie şi i-am făcut semn vatmanului să mă aştepte să urc cu aragazu. I-am dat şi vatmanului 25 de lei şi i-am zis să mă oprească între staţii, iar omul a zis: "Sigur, nici o problemă.". Păi doar îi dădusem bani, dă-i în pizda măsii pe ceilalţi călători, mă oprea omu unde vroiam. Eu după ce am luat aragazu o sunasem pe nevastă'mea de la un telefon public şi i-am zis să vină cu maşina printre blocuri, să mă aştepte să cărăm aragazul, că printre blocuri nu e miliţie. Şi m-a lăsat ăsta cu tramvaiu unde i-am zis eu, m-a şi ajutat să dau jos aragazu. Nevastă'mea mă aştepta, l-am băgat în portbagaj şi aşa am ajuns cu el acasă. Asta zic, fără un ban acolo de atenţie nu faci mare lucru. Deci să nu iţi pară rău dacă laşi la recepţioneră un mic bacşiş. Lumea se bucură la oricât şi te ajută pe urmă.

Interesantă filozofia lui K, n-am ce zice. Nu după multă vreme a sosit şi mâncarea, adusă de recepţionera care se pare că renunţase la uniforma bleu marin, morocănoasă, acum purtând o rochie mulată şi destul de scurtă. I-am lăsat un bacşiş consistent şi am început să mâncăm. Şi eu şi K eram foarte înfometaţi şi până nu am terminat tot de mâncat, niciunul dintre noi nu a mai scos vreun cuvânt. Trecuse de miezul nopţii, dar din camerele hotelului se auzea zarvă. K mi-a spus că petrecerea e în toi şi că ar trebui să facem şi noi o vizită celor din delegaţia de sus.