La bucătăria companiei

Bucătăria companiei, care este mai mult o sală de mese, este destul de mare. Are opt mese de patru persoane şi o masă rotundă mare unde pot încăpea zece persoane. Patru cuptoare cu microunde, două plite electrice, două dozatoare cu fise, unul pentru cafea şi unul pentru sucuri. În spatele sălii este un perete cu o fereastră care dă în spaţiul destinat femeilor de serviciu care au obligaţia să pună la dispoziţia angajaţilor farfurii şi tacâmuri curate. Pe un bufet se pot găsi şerveţele, scobitori, sticle cu muştar sau ketch-up, ulei, oţet, sare şi piper. Lângă acest bufet este un dozator de apă plată Cumpăna.În această incintă aflată la subsol mănâncă zi de zi corporatiştii, printre care şi Amalia Crăciun. Încăperea este plasată strategic la subsolul companiei pentru ca cei de afară să nu poată vedea oamenii în costume şi cămăşi înfulecând fasole cu cârnaţi, cartofi prăjiţi cu pulpă de pui ori poate kebab, hamburgeri sau pizza. Din afară trebuie să se vadă decenţă, profesionalism, frumuseţe. La bucătăria companiei se întrepătrund zeci de mirosuri, iar gălăgia tacâmurilor şi a mâncării mestecată este adesea acoperită de vacarmul celor ce discută, a problemelor dezbătute din cele mai varii domenii.

Zilnic, în pauza de masă, o văd pe Amalia Crăciun. Adesea mănâncă împreună cu alte colege, însă astăzi este singură la masă şi cum alte mese sunt deja ocupate mă gândesc să stau lângă ea. În timp ce încălzesc la microunde o porţie rămasă din tagliatelele făcute aseară de fata din parc, trag cu ochiul la Amalia Crăciun. Îşi unge cu pateu de ficat o felie de pâine. Se pare că nu-i place să gătească. Mai mereu am văzut-o mâncând astfel de răcituri, probabil cumpărate de la unul din multele magazine din vecinătate. Ori poate face mai multe cumpărături în week end de la Cora sau Auchan pentru a ieşi mai ieftin? Este îmbrăcată cu pantaloni negri, jeanşi ce pot trece uşor drept pantaloni office, însă neavând eleganţa unor pantaloni de stofă, şi un pulover de asemenea negru prin al cărui anchior se vede o cămaşă albă cu guler lat.

Îi cer permisiunea Amaliei Crăciun de a sta lângă ea la masă. Zâmbeşte la fel de glacial ca la interviu şi îmi face semn să mă aşez, rugându-mă totodată să nu-i mai vorbesc cu dumneavoastră pentru că suntem colegi şi nu este chiar atât de bătrână. Câteva zile mai târziu am căutat în baza de date a companiei şi am aflat că Amalia Crăciun împlinise treizecişitrei de ani cu două luni în urmă. Momentan ea işi unge o altă felie de pâine cu pateu, iar eu încep să mănânc din tagliatelele care şi-au schimbat un pic gustul. Nu vorbim nimic, fiind oarecum amândoi stânjeniţi de această tăcere. Într-un târziu deschide vorba, mai mult din complezenţă, întrebându-mă dacă m-am acomodat cu nou job, dacă îmi plac colegii, dacă sunt mulţumit. Bineînţeles că-i răspund afirmativ, dar nu acesta este adevărul. La masa din spatele meu un bărbat discută cu femeia de lângă el :
- Ai văzut aseară It's a wonderful life? L-au dat ăştia din nou. Cu îngerul. E vechi de tot.
- O,da. Îl văd mereu în preajma Crăciunului.
Din discuţia lor deduc că este filmul la care a adormit aseară fata din parc.Oare Amalia Crăciun l-a văzut?
- Îţi plac filmele, Amalia?
- Nu pot spune că sunt cinefilă, dar mă uit dacă e un film bun.
Vocea ei are un pic de accent şi parcă disting o urmă de căldură. Acum, când nu mai este supusă îndatoririlor de serviciu pare mai blândă, mai umană.Îmi spune că i-a plăcut foarte mult Recviem pentru un vis. De ce? Pentru că este o lecţie tragică despre viaţă. Mi-a mai spus că îi plac şi alte filme, dar momentan nu-şi mai aminteşte niciun titlu.

În companie este un interval de ore fix în care poţi mânca folosindu-te de bucătărie. La capătul intervalului bucătăria se închide, iar femeile de serviciu fac curăţenie. În sala rămăseserăm doar noi, eu şi Amalia Crăciun. Terminasem demult mâncarea şi acum îi povesteam câte ceva despre filmele mele preferate. Amalia Crăciun părea destul de captivată ascultându-mă. Avea genele plăcute la vedere, date cu rimel, iar părul blond prins într-o coadă foarte corectă. În timp ce-i vorbeam despre scena dansului din Pulp Fiction, a intrat nenea Isbăceanu, paznicul. Ne-a spus că peste cinci minute sala de mese trebuie să se închidă. Amalia Crăciun şi-a apropiat faţa de mine şi mi-a spus cu o voce şoptită :
- Ai să vezi, viaţa în companie nu e chiar aşa plăcută cum crezi. Ne auzim. Pa!
- Vorbim. Pa!, i-am răspuns şi m-am ridicat, urmând-o înspre lift.
Ea a luat liftul, iar eu am urcat pe scări până la etajul al doilea. Aceasta a fost a doua întâlnire cu Amalia Crăciun.