Interviul

Cu mai bine de un an în urmă am completat un curriculum vitae în format electronic şi l-am trimis unui site responsabil cu ocuparea forţei de muncă. Nu aveam neapărat nevoie de un angajator nou, dar în aceste timpuri este bine să stai mereu în priză. Nu ştii când se iveşte o situaţie mai bună. Oricum, am trimis CV-ul, iar a doua zi am şi uitat de el. În urmă cu câteva săptămâni am fost sunat de o femeie. Mi-a spus că a citit CV-ul meu şi că doreşte să mă cheme la un interviu, dacă sunt disponibil. Am stabilit o întâlnire pentru a doua zi, spunându-mi să intru la recepţia companiei şi să spun că am interviu cu Amalia Crăciun. Mi-a rămas întipărit în minte acest nume. Amalia Crăciun. La telefon avea o voce plăcută. Oare aşa o fi şi în realitate ca persoană? De cele mai multe ori vocea nu corespunde absolut deloc cu înfăţişarea unei femei, vocile suave aparţinând unor grăsane sau unor ochelariste urâte.Dar pe mine puţin mă interesa aspectul fizic al Amaliei Crăciun. Doar mergeam la un interviu pentru o posibilă viitoare slujbă.

A doua zi, probabil din cauza emoţiei, am ajuns cu jumătate de oră mai devreme la locul stabilit de Amalia Crăciun, aşa că nu-mi rămânea decât să mă plimb puţin prin zonă. De jur împrejur se înălţau blocuri mari de sticlă, corporaţiile. Toate aveau geamuri de sus până jos şi puteam vedea uşor ce se întâmplă la etajele inferioare. În unele încăperi oamenii stăteau la birouri, în faţa calculatoarelor. În alte încăperi se ţineau şedinţe, participanţii stând pe scaune de piele în jurul unei mese ovale. În alte camere cineva dădea explicaţii în faţa unei mici tăbliţe aşezată pe un postament, iar în faţa persoanei respective stăteau câţiva oameni, unii cu fundul pe birou, alţii pe scaune, si ascultau. În majoritatea încăperilor existau bibliorafturi ordonate frumos pe etajere sau în dulapuri. Toţi aceşti bărbaţi îmbrăcaţi în costume elegante şi cu cravată şi toate aceste femei îmbrăcate în taioare scumpe sunt corporatiştii, oameni care lucrează de dimineaţă până seara pentru salarii decente astfel încât să-şi poată cumpăra un apartament în rate pe treizeci de ani, o maşină în rate pe cinci ani, o vacanţă în Grecia şi o ieşire săptămânală la restaurant. Mobilă Ikea, poate o vacanţă la ski în Austria, zilnic sandwichuri de 16 lei de la Paul, cafea de 5 lei de la Snack Attack. Eu doar stăteam şi priveam la aceste unelte ale capitalismului, visând la viaţa lor bogată şi îndestulătoare. Era doar o altă zi friguroasă, iar pe lângă mine treceau oameni şi câini zgribuliţi. Fiecare cu treaba lui, doar eu aşteptând să se facă ora la care aveam să o întâlnesc pe Amalia Crăciun.

În sfârşit, la ora convenită, am intrat în sediul companiei şi la recepţie, aşa cum fusesem sfătuit, am întrebat de Amalia Crăciun. Am fost condus într-o elegantă sală de întâlniri, unde la intrare, lângă uşa formată numai din geam mat şi o clanţă din inox sau aluminiu, scria meeting room. Mi s-a spus să iau loc, iar uşa în spatele meu s-a închis. Eram prea neliniştit ca să stau jos, aşa că am rămas în picioare, lângă geam, studiind camera perfect pătrată, cu o masă pătrată şi patru scaune. Un sunet înfundat şi greu se auzea de la aparatul care încălzea încăperea. Am observat un termometru cu termostat lângă uşă. Arăta 25 de grade Celsius. Fereastra dă spre o curte interioară, dar are geamul mat, spre deosebire de celelalte ferestre ale companiei prin care am privit mai devreme de afară. Nu puteam vedea pe nimeni şi nici eu nu puteam fi privit. M-am gândit că poate sunt camere de vedere agăţate de tavan sau în spatele tabloului de pe unul dintre pereţi şi cineva mă urmăreşte chiar în acest moment. Dar pe tavan era doar un sistem care declanşează alarma în caz de incendiu. Tabloul nu era chiar un tablou în adevăratul sens al cuvântului, ci o hârtie mare şi colorată pusă într-o ramă cu geam. Un afiş. Pe hârtie erau desenaţi doi adulţi, iar între ei un copil în jurul vârstei de doi ani. Copilul îi ţinea de câte o mână pe adulţi. Toţi râdeau, cam ca în pliantele distribuite de sectanţi pe stradă. Sub această fericită familie scria cu litere mari "Avem grijă de primii tăi paşi", iar dedesubt mai scria ceva, dar cu litere mici pe care nu le-am distins. Cea pe care o aşteptam întârzia să apară. M-am aşezat, după ce în prealabil m-am gândit foarte bine pe care din cele patru scaune trebuie să stau. L-am ales pe cel din partea dreaptă a intrării.

Cu o întârziere de zece minute a apărut o femeie îmbrăcată într-un costum bleu marin. Pantaloni, sacou, o cămaşă albă şi o cravată roşu închis. Cravată cum poartă femeile, nu bărbătească. Pantofi cu toc jos, dar pantofii i-am văzut la plecare. A dat mâna cu mine şi ne-am prezentat amândoi. Ea era Amalia Crăciun. Slabă, de înălţime medie, păr blond închis cu firul subţire, trecută de 30 de ani. Faţa ei nu mi-a inspirat nici frumuseţe, nici urâţenie. O persoană obişnuită, pe care probabil o vezi în metrou zi de zi dar pe care nu o remarci niciodată.

A început interviul propriu-zis. Uitasem ce întrebări stupide se pot pune la un interviu. "Descrieţi-vă în cinci cuvinte" sau "Ce vă motivează la un job?" sau "Enumeraţi trei dintre calităţile dumneavoastră care să vă îndreptăţească să ocupaţi poziţia pentru care aţi aplicat" sau, cea mai groaznică "Unde vă vedeţi peste cinci ani?". Încercam să dau răspunsuri cât mai pertinente, deşi întrebările erau jenante. Dar nu era vina Amaliei Crăciun, ea doar respecta şabloanele impuse. Ea este doar un angajat şi îşi face treaba cât poate de bine. M-am gândit că poate are copii acasă şi trebuie să-i întreţină. În acel moment m-am uitat la mâna ei, dar nu am vazut nicio verighetă. Deci e posibil să nu aibă copii. Însă poate are credite de achitat, sau poate îi place să cheltuiască mult pe haine din Mall şi parfumuri franţuzeşti. Nu, nu puteam să o acuz pentru întrebări. I-am răspuns la tot ce m-a întrebat şi am încercat să fiu cât mai sigur pe mine. Am vrut să o privesc în ochi, ştiind că asta denotă siguranţă de sine, însă Amalia Crăciun îmi evita privirea. S-a uitat numai în caietul ei în care nota diverse, probabil pe baza răspunsurilor mele. Interviul a durat fix 15 minute în care aproape numai eu am vorbit. Mi-a spus că în cel târziu două săptămâni voi primi un răspuns, pozitiv sau negativ. Despre salariu vom discuta la un al doilea posibil interviu. Ne-am ridicat amândoi. Mi-a întins din nou mâna. O mână osoasă şi rece, la fel ca zâmbetul formal ce l-a afişat în colţurile gurii. În spatele rimelului ochii îi erau trişti, ori poate doar obosiţi. Am poftit-o să iasă prima din camera de întâlniri, dar a insistat : "După dumneavoastră.". Ne-am luat încă o dată rămas bun şi ea s-a îndreptat spre aripa cu birouri a companiei, iar eu am ieşit. Aceasta a fost prima întâlnire cu Amalia Crăciun.