Viaţa în vremurile Amaliei Crăciun

E noapte de-a binelea când oamenii ies pe poarta companiei, trecând pe lângă oficiul lui nenea Isbăceanu care aproape a adormit de plictiseală. Îndreptându-mă spre staţia autobuzului o zăresc pe Amalia Crăciun încercând să dea zăpada de pe maşină. Ninsese îngrozitor toată ziua, iar maşinile celor ce îşi permiteau să le folosească pentru transportul la serviciu erau sub un strat gros de zăpadă. Am stat un pic privind amuzat cum Amalia Crăciun se străduia fără prea mare succes să cureţe maşina, încălţată total neadecvat cu pantofi cu toc în care probabil îi intrase zăpada. Nici măcar mănuşi sau căciulă nu avea, aşa că mi s-a făcut milă şi am ajutat-o, în schimb primind o călătorie alături de ea.
- Unde mergi ? Te las eu, că-i urât afară.
- Mergi în drumul tău. E ok. Văd eu unde cobor.
Amalia Crăciun are un Citroen C1 roşu. O maşină tipică pentru o femeie, cu mp3 player şi odorizant wunderbaum agăţat de oglindă. Îşi aruncă geanta pe bancheta din spate, îşi pune centura şi pornim la drum.
- Vrei să ascultăm radio sau ai vreo altă preferinţă? Am câteva cd-uri, îmi spune Amalia Crăciun, arătând spre torpedoul micuţului automobil.
- Ce radio asculţi de obicei ?
- Guerrilla.
- E ok.
Maşina se scurge lin pe bulevardele largi luminate electric.Oraşul este sugrumat de traficul infernal. Ora de vârf, iar Amalia Crăciun este destul de nervoasă şi înjură bărbaţii aflaţi în alte maşini, la fel cum de multe ori bărbaţii înjură femeile aflate la volan. Încerc să o calmez şi deschid subiectul:
- Cum e cu munca în companie? Mi-ai spus zilele trecute că nu e chiar aşa cum cred eu.
- Mda, sunt multe de spus. Dacă-ţi povestesc câte ceva, promiţi să rămână între noi?
- Cu siguranţă că între noi rămâne.
- Sunt de opt ani în companie, e ca şi cum aş fi făcut din nou şcoala generală. Doar că atunci mergeam câteva ore pe zi la şcoală şi o făceam doar dacă vroiam. Aici vin zi de zi, zece ore pe zi. Cu doar 21 de amărâte de zile de concediu pe an. Dar ce vorbesc? Sunt zile în care am stat la muncă de la 9 dimineaţa la 9 seara. În unele zile nici nu mă ridic de la birou, nici nu am vreme să mănânc de câtă treabă e. Îl ştii pe Ionescu? E directorul financiar şi se ocupă în mod special de departamentul nostru. E un futut, pur şi simplu un futut. Scuze că vorbesc aşa, dar nu am cuvinte să ţi-l descriu. Au plecat pe capete oamenii din cauza lui. Aş pleca şi eu, dar am rată la apartament. Trebuie plătită...
- Păi vezi? Ai casa ta, văd că ai o maşină, duci o viaţă frumoasă. Alţii stau cu chirie şi merg cu autobuzul toată viaţa. De ce te plângi?
- Pentru că mi-a ajuns.Nu am timp să mă bucur de toate astea. Acasă dorm şi atât. Rareori am timp să mai fac altceva. Să mă văd cu prieteni sau să citesc o carte. Nu e fizic timp. Uite numai cât faci pe drum în traficul ăsta nenorocit. Când ajung acasă sunt ruptă.
- Auzi ? Dar cu nenea Isbăceanu care-i treaba? Pare mult prea deştept pentru un paznic.
- Ştii ce-i cu el? Nenea Isbăceanu e inginer de profesie. Am discutat cu el, are facultate. Construcţii. A lucrat ca inginer, dar institutul unde lucra s-a desfinţat. Nu şi-a mai găsit nimic de lucru. Cine să-l angajeze acum, la aproape 60 de ani? Putea să-şi facă pensie de handicap dacă dădea şpagă, dar omul e prea cinstit. Doar ca paznic şi-a mai găsit de lucru.
- Trist.
- Da, e foarte trist.

La un moment dat am coborât, lăsând-o pe Amalia Crăciun să se îndrepte singură spre apartamentul ei cumpărat în rate, unde pentru câteva ore îşi va găsi odihna, pentru ca mâine să ia totul de la început. Cafeaua fără zahăr băută pe stomacul gol, îndeplinirea sarcinilor trasate de Ionescu pentru binele companiei, sandwichul cu pateu de ficat de la prânz, munca până seara târziu şi apoi drumul spre casă prin traficul din oraş. Fără niciun gând bun, fără nicio speranţă. M-am intristat gândindu-mă la ea şi la ce-mi povestise. Şi nenea Isbăceanu merită o soartă mai bună, dar se pare că vremurile îl depăşesc pe nedrept. Prin noaptea capitalistă m-am îndreptat încet către casă. Oare fata din parc are asemenea probleme lumeşti?