Lev Tolstoi - Învierea

Cu toată admiraţia şi pasiunea pe care o am pentru scriitorii contemporani, cu toată dragostea mea pentru japonezi, pentru Jonathan Coe sau Pamuk, trebuie să recunosc încă o dată supremaţia literaturii ruseşti şi faptul că Tolstoi este enorm. Este pe o altă treaptă faţă de restul scriitorilor, pur şi simplu încântător prin naturaleţea de care dă dovadă când scrie, prin gândirea sănătoasă, prin tablourile şi scenele create, prin portretele în cuvinte pe care le realizează.

Doream să citesc Învierea încă din liceu, când la orele de limbă rusă am studiat un fragment al romanului, rămânându-mi de pe atunci întipărită în minte scena din noaptea Învierii, cu oamenii ieşind din biserică cu lumânari aprinse. Citind cartea după 15 ani a fost mai presus de aşteptări. Povestea lui Nehliudov, prinţul care în tinereţe lasă o slujnică gravidă, slujnica care ajunge prostituată, iar apoi întâlnirea celor doi la un process în calitate de jurat şi acuzat reprezintă doar startul pentru un roman impresionant. Şi nu povestea în sine impresionează, ci toate trăirile interioare ale personajelor, toate gândurile lor bune, descrierea vieţii în vremea Rusiei ţariste, a societăţii de atunci şi din totdeauna. Foarte interesant a fost pentru mine să urmăresc un pic din filozofia socialistă cu care cartea este presărată din plin şi bineînţeles relaţia oamenilor cu Dumnezeu. Un roman ce te pune serios pe gânduri, dar care în acelaşi timp îţi oferă căldură sufletească, smerenie, înţelegere pentru aproapele tău şi categoric o infinită bucurie că citeşti cinci sute de pagini foarte, foarte frumoase.