Despre băutură

La vârsta de 3 ani obișnuiam să sorb din paharele tuturor celor prezenți la diverse sindrofii. Pentru a mă dezvăța de acest obicei nesănătos, taică'miu a turnat într-un pahar rom Havana Club de 7 ani, etichetă neagră, o băutură care se putea găsi în comerțul socialist datorită relațiilor pe care țara noastră le avea cu Republica Cuba. Mi-a lăsat paharul la îndemână gândindu-se că voi bea din el și mă va arde pe gât. Am băut, iar apoi spre mirarea celor prezenți am exclamat: "Ah, ce bun este. Mai vreau!". De atunci și până în prezent această fază este povestită cu regularitate în cadrul diverselor întruniri. Am avut mereu băutură la îndemână, mi-a plăcut, dar, ținând cont de sfatul aceluiași tată, care atunci când plecam la câte vreo petrecere în liceu îmi spunea: "Bea, dar bea cu măsură!", nu am exagerat niciodată. Cei care nu beau deloc îmi reproșează că beau prea mult, cei care beau prea mult îmi reproșează că nu beau deloc. Cine stă să asculte la gura lumii? M-am îmbătat de două ori în viață și nu mi-a plăcut senzația de după, așa că am decis să nu mă mai îmbăt. Prima oară la 19 ani, la o petrecere de la scara B, unde după două sau trei beri Timișoreana (era o bere nou apărută pe atunci), am dat curs invitației unor petrecăreți și am băut un spirt numit Marasco, o făcătură cu siguranță, pentru că de atunci nu am mai auzit de așa ceva. M-au dus doi vecini acasă, ținându-mă de umeri. Îmi amintesc că am deschis televizorul și era Marele Premiu de Formula 1 al Australiei, iar apoi am căzut pe podea. A doua oară, câțiva ani mai târziu, în timpul unui meci din preliminarile Ligii Campionilor, când Rapid București a jucat pe Stadionul Constant Vanden Stock împotriva formației din localitate, am băut jumătate de sticlă de whisky acasă la prietenul numit Aliosha, care după meci m-a dus acasă cu mașina deși locuiam la 5 minute de mers pe jos. Țin minte că m-am așezat pe marginea căzii și am căzut în cadă, unde am și dormit puțin. Nu e deloc bine să te îmbeți. Durerea de cap de după e colosală și mai și vomiți.

Nu pot bea nici măcar o bere fără să mănânc. Mi se pare că băutura este făcută ca să potențieze gustul mâncării. Nu pot bea mai mult de două beri deodată sau o sticlă de vin. Dar beau aproape zilnic la masă, deși bloggerul Petrov spunea că este mai bine să bei mult și rar decât puțin și des. Îmi place să asociez corect băuturile. Vinul alb la paste și pește, vinul roșu la carne roșie și brânză cu mucegai, berea la un grătar sau la carnea friptă, șampania la creveți. Mesele sunt mai vesele în compania băuturii. Tărie nu beau.

Vă rog, dragi prieteni, să descrieți într-un comentariu care este relația voastră cu băutura.

Cornel George Popa - Ura

Această carte se asemuiește foarte bine cu un șpriț de vară. Este ușoară, reconfortantă, nu-ți dă bătăi de cap, însă nici nu rămâi cu mare lucru în urma ei. Un roman pentru adolescenți, care iată, spre deosebire de romanele pentru adolescenți din perioada comunistă (gen Cireșarii să zicem, deși nu am citit) conține o grămadă de prostii și chestii cu tentă sexuală, acum autorii permițându-și să bage la greu astfel de artificii pe placul cititorului, care în timpul lecturii mai scapă un "uăi, ce-aş fute-o pe asta!". Avem o gașcă de copii care stau într-un bloc în apropierea zonei Ciric din Iași (am fost cazat chiar în această zonă în primăvara anului 2012. aici se găsește și celebra pensiune/restaurant Little Texas) și își petrec vacanța de vară încercând să descopere femeile, asta pe lângă alte activități specifice vârstei. Meseriaș stilul lui Cornel George Popa. Nu de puține ori am râs cu poftă. Totuși m-a deranjat o chestie, prea se leagă mult de Ceușescu și epoca comunistă, cu aroganțe destul de ieftine. Trebuia să lase doar povestea copiilor și să nu implice politica. Mă întreb dacă această carte e una universală. Oare cititorul din Norvegia, ori cel din Singapore se regăsește în ea ori simte ceva citind-o? Titlul mi se pare nepotrivit. Într-adevar la final se face o referire la sentimentul de ură, dar nu mi se pare deloc că ar trebui să fie așa. Mai bine romanul se numea "Vara lui '72 lângă Ciric". Cartea conține și vreo 40 de pagini cu poezie la final. Mi-au displăcut versurile. Însă per total cartea este una foarte frumoasă și mi-a prins bine să o citesc, așa pentru relaxare.

Lunea la Lidl

7:20 AM. Au mai rămas 10 minute până la deschiderea magazinului Lidl. Oare m-am tâmpit de tot? Stau în frig alături de alți 12-13 dobitoci care așteaptă să intre în magazin. Au rămas în noi reminiscențe ale timpurilor când stăteam cu orele la cozi pentru a prinde un pachet de unt? Ne este dor de vremurile acelea? Probabil. La 7:30, cu o rigurozitate germană, ușile acționate electronic se deschid și vitele se îmbulzesc înăuntru, lovindu-se unele pe altele cu cărucioarele metalice peste copite. Fiecare încearcă să ajungă primul la rafturile cu noile oferte, de ca și cum ar fi linia de sosire în finala de 100 metri plat la Jocurile Olimpice. Aparatul care scanează inflaroșu să vadă dacă ai furat bipăie. E de la geaca mea, dar nimeni nu bagă de seamă. O iau pe scurtătură, pe lângă sacul cu fistic vărsat, dar ghinion. Pe culoarul îngust este o babă care șontâcăie ajutată de un baston. Genul de hoașcă trecută de 80 de ani, care și-a înmormântat bărbatul acum 25 de ani, iar în prezent trăiește o a doua tinerețe, ajutată și de pensia de urmaș. Disperarea se citeste în ochii ei. La vreo 50 de metri în fața, unul dintre angajați aranjează cu scârbă marfa în rafturi, iar baba țipă după el: "Unde sunt aparatele de tensiune? Nu le-ați băgat azi? Am văzut la televizor.". Pierd 30 de secunde valoroase cu baba în drumul meu. Eu vreau să-mi iau chiloți, dar până la standul respectiv găsesc un cuțit japonez cu lamă de oțel inoxidabil. Pe cutie scrie că este făcut de Hattori Hanzo special pentru Lidl. Are lama de 22 centimetri. Îl pun în coș. Câteva ore mai târziu nevastă'mea se va tăia la deget folosind acest cuțit. Așa este de tăios. Ajung la chiloți și văd un om între două vârste care-i scoate din cutie și-i pipăie. Apoi îi lasă aruncați acolo și pleacă. Futu-te-n gură de homosexual pervers. Ai venit la Lild să mângâi chiloți de bărbat? Îmi vine să scot cuțitul din cutie și să îi tai o mână. Îmi iau două cutii de chiloți. Am găsit măsura mea. Victorie! Și până la casă mai arunc în coș un storcător de citrice, un mărunțitor electric, o tigaie telfonată de 26 și una de 28, patru capace universale pentru roțile de la mașină, un set de ace de cusut și papiote, trei pachete de frigărui de creveți în panadă de cocos, doua cutii de tikka masala, etc.

Plătesc și mă îndrept cu coșul plin spre ieșire. Aparatul bipăie din nou. E de la geaca mea. Un bodyguard se repede spre mine. Are față de bunic de la sat. Mă privește puțin după care zâmbește și spune: "Mergi! Mata nu ești d'ăia.". Plec măgulit spre casă. Inspir oamenilor încredere.

Hiromi Kawakami - Vreme ciudată la Tokio

Omachi Tsukiko are 37 de ani şi lucrează la corporaţie în Tokio, Japonia. Este singură, la fel ca mulţi alţi japonezi, într-un oraş ce are 30 de milioane de suflete. Oameni ciudaţi pe care mulţi nu-i înţeleg, după cum spunea nevastă'mea poate că ei sunt cel mai aproape de extratereştri. Tsukiko îşi împarte timpul între job şi puburile unde bea şi mănâncă pe rupte. Într-un astfel de pub se întâlneşte cu fostul ei profesor de literatură, pe care-l numeşte Sensei, un om mai vârstnic cu 30 de ani decât ea, care de asemenea iubeşte mâncarea şi băutura, ca orice om de fapt. Cartea este condimentată cu tot felul de bucate extravagante pentru noi europenii, precum feliuţe de balenă uscată, tofu fiert, castraveţi amestecaţi cu pulpă de prună, ţipar cu sare, rădăcini prăjite de lotus, ton cu boabe fermentate de soia. La aceste mâncăruri se beau cantităţi uriaşe de sake şi multă bere. Şi totuşi cartea nu este despre gastronomie, ci despre sentimentele umane. Tot citind feluriţi autori japonezi, am învăţat să-i cunosc mai bine pe aceşti oameni şi să-mi dau seama de sensibilitatea lor, de singurătatea cu care ei se înconjoară care poate este de fapt o barieră între ei şi lumea exterioară. Cartea lui Hiromi Kawakami (femeie, născută în 1958) este simplă, dar ascunde poezie în spatele cuvintelor. Cele două personaje, Omachi şi profesorul, au o relaţie foarte interesantă şi ne poartă alături de ei într-o Japonie ce pare departe de timpurile moderne. La un moment dat avem impresia că sunt doar ei doi, în ţara aia atât de populată nemaiîntâlnind alte persoane. Mi-am cumpărat cartea pentru că mi-a plăcut titlul, pe care l-am văzut de mai multă vreme pe siteul Polirom (titlul original, Sensei no kaban, cu siguranţă se traduce altfel). Şi poza de pe copertă este foarte frumoasă. Fac deseori astfel de alegeri în ceea ce priveşte lecturile mele. Nu m-am înşelat de această dată. E o carte grozavă pe care nu o poţi lăsa din mână.

John Williams - Stoner

Am auzit de această carte de la Ionescu care într-un comentariu pe blog a spus: "stoner, de john williams. povestea unui taran care pleaca sa invete la oras agricultura si se trezeste prof de literatura. in plus, are o amanta mai nasoala decat nevasta, dar incomparabil mai futacioasa. frumoasa carte, ti-o recomand, gabriel." (De ce este amanta lui Stoner mai nasoală decât nevasta? În ce sens? Nu mi s-a părut). Apoi am observat că această carte este la mare modă și că toată lumea o citește și deși mă deranjează să citesc ce e la modă, am cumpărat-o, pentru că riscam să fiu fraier, nefiind la curent cu Stoner. Și am citit cartea în două zile, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat demult, pentru că eu nu dau rasol cu cărțile. Iar Ionescu spunea că Laur o să fie în Top 20-ul meu all-time și nu e, dar Stoner cred că e în Top 10. E o carte fix pe gustul meu. Iar după ce am terminat cartea am citit ce au zis Ema Cojocaru și Constantin Piștea despre ea, iar ei au scris bine, deși dau multe spoilere care strică viitorilor cititori plăcerea, de aceea nici nu am dorit să citesc înainte cronicile lor. Ei nu au zis că atunci când citești literatură mare de tot te identifici cu personajul și trăiești alături de el și strângi din pumni la aproape fiecare fază, iar câteodată vrei să intervii și-ți vine să o strângi de gât pe dobitoaca de Edith, ori să-l ologești și mai tare pe handicapatul de Walker. Sau că ți-e dragă rău Katherine Driscoll și nu înțelegi prea bine de ce Stoner nu și-a băgat pula și n-a plecat cu ea. Se aseamănă într-o oarecare privință Stoner cu personajul principal din Laur? Ar fi interesant de făcut o paralelă ca la școală între aceste două personaje. Impresionantă drama de proporții Stoner, are ceva din tristețea copleșitoare a lui Cinghiz Aitmatov. Și mi-a plăcut stilul atât de facil și direct, fără inutilități. Și nu doar finalul este intens, așa cum spune Constantin Piștea, ci toată cartea mi se pare intensă și emoționantă. E intensitate și când e Stoner tânăr și stă în cămăruța aia friguroasă în care pătrunde puțină căldură de la proprietarii din camera de jos, sau când vomită nevastă'sa la wc șampania din perioada prohibiției, sau cum strică ea absolut orice în viața sotului, sau săptămâna de Crăciun din cabana de la munte. Toată cartea, absolut toată cartea și desigur finalul. În câțiva ani se va face film după acest roman. Sunt sigur. Poate chiar cu Tom Hanks în rolul principal, că tot avem cuvintele lui pe prima copertă. Nota 10/10. Nu s-a mai dat de multișor așa ceva pe blogul Nopți și Zile, cam de când am citit Fructele mâniei. Și au trecut 59 de cărți de atunci.

Timur Vermes - Ia uite cine s-a întors

Ne dăm seama încă de la copertă cine s-a întors, pentru că nu trebuie să avem o cultură generală prea mare ca să-l recunoaştem pe Hitler după freză. Suntem în Germania, anul 2011, iar Hitler se trezeşte pur şi simplu la viaţă pe un maidan din Berlin. Se ridică, îşi scutură uniforma şi pleacă la drum, Timur Vermes, un scriitor neamţ pe jumătate ungur, propunându-ne o incursiune prin Germania modernă alături de Fuhrer. O carte amuzantă, satirică vis-a-vis de timpurile actuale, cu un Hitler ce va fi oarecum îndrăgit de cititor, dar şi o carte interesantă din punct de vedere istoric cu multe trimiteri reale la trecutul nazist (puse în valoare foarte bine de traducător prin notele de subsol) ori prin notele de sfârşit ale autorului. Iată, de exemplu, o notă referitoare la Ion Antonescu: Dictator fascist al României din 1940. Hitler despre el: "După rasă cu siguranţă nu e român, ci german. Ghinionul lui e că are români în subordine.". Mi-a plăcut mult cartea, deşi nu sunt adeptul scrierilor care au ca subiect politica, dar este scrisă într-un mod plăcut şi lejer, care m-a atras. Ar fi interesant să scrie cineva şi varianta românească de la "Ia uite cine s-a întors", avându-l drept protagonist pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu, care se trezeşte la intrarea în AFI Palace Cotroceni.

O călătorie

Am hotărât să plec cu nevastă'mea și fii'miu cu mașina prin Ungaria, în special la Budapesta. Ne-am trezit dimineața la 4, am umplut portbagajul mașinii până la refuz, iar apoi am pornit la drum, noi trei și nea Traian, un coleg al soției, care se afla în concediu, ocazie cu care dorea să meargă în locurile natale, la Nădlac, județul Arad, adică tocmai în drumul nostru. Omul foarte amabil, încă de la început ne-a spus că ne va ajuta cu schimbatul forinților și cu trecerea frontierei fără probleme. Drumul către Nădlac se desfășoară pe parcursul întregii zile, cu opriri pentru masa celui mic ori pentru băut o cafea, pe Autostrada București-Pitești, spre Râmnicu Vâlcea pe Dealul Negru, pe Valea Oltului până la Sibiu, apoi drumul care urcă și coboară până la Sebeș, de acolo Deva, Arad și în sfârșit mai către seară ajungem la destinație, iar în sat nea Traian vorbește în slovacă cu lumea de acolo și ne duce la casa preotului care știe deja de venirea noastră și ne va găzdui, ba chiar ne va schimba și 3000 de forinți, iar a doua zi dimineață devreme va merge cu noi până în vama ungurească și o să vorbească cu grănicerii și nu ne vor controla de bani, ori de alte produse. Dar nici nu avem produse pentru comerț, fiindcă mergem în scopuri turistice, dar poate se vor uita urât la aragazul de voiaj, ori la masa și scaunele pliante și mai ales la canistra suplimentară cu benzină. Casa preotului din Nădlac este amenajată modern cu mobilă frumoasă cum nu se vede niciunde în București. Copiii părintelui se delectează cu jocuri pe un Commodore 64 ultra performant, iar fii'miu nu se mai satură privindu-i. Ne culcăm cu toții în așternuturi moi umplute cu puf de gâscă, iar nea Traian pleacă la casa lui, nu înainte de a ne ura drum bun în aventura prin Ungaria.

A doua zi devreme trecem granița cu emoție în inimă, dar popa este lângă noi și nu întâmpinăm nicio dificultate, mai ales că lăsăm câțiva forinți la unul dintre vameși, care pare mulțumit. Părintele ne blagoslovește, apoi face cale întoarsă, iar noi avem drum liber prin Ungaria și intrăm deja în primul sat, care ne uimește prin curățenie și ordine. Rulăm încet, bucurându-ne de străinătate și de un alt standard, iar totul ni se pare ireal, mai ales că inaintând în dimineață, în fiecare sat se deschid mici magazinașe numite ABC și se vede chiar și din mașină că sunt pline cu de toate, dar cel mai mult suntem uimiți de șirurile de banane care atârnă sub formă de ghirlandă. Cel mic este nerăbdător, așa că oprim la un astfel de magazin, iar ceea ce vedem întrece orice așteptări. Înăuntru sunt frigidere cu băuturi răcoritoare și bere la sticlă și cutie. Nu rezistăm tentației și luam două cutii de bere pentru mai târziu, iar pentru cel mic o sticlă de 1 litru de Coca Cola. Este pentru prima oară când vedem Coca Cola, iar cel mic ne spune că el credea că este de portocale, dar acum vede ca seamănă cu Pepsi, de care a mai băut când și când în țară.

Budapesta este pur și simplu năucitoare, cu toate podurile ei peste Dunăre pe care le străbatem de zeci de ori în ambele sensuri și nu ne mai săturăm. Cu parlamentul văzut de pe malul celălalt, ori cu funicularul ce urcă în Buda. Lumea este mai colorată ca la București și au de toate aici. Ne întrebăm dacă ei nu au fost sub comunism. Ne întrebăm cum trebuie să arate Austria sau Germania. Fac poze la tot pasul și am folosit deja 3 filme ORWO de 36 de poziții. Mai în toate pozele fii'miu stă într-un picior, cu celălalt picior ridicat în echer și cu mâinile depărtate de corp, aproape paralele cu pământul, ca mascota Campionatului Mondial de Fotbal ce tocmai s-a terminat.

Magazinele cu autoservire din marile orașe sunt de poveste. Oamenii își iau pâinea și o pun în punguțe de hârtie. Au zeci de feluri de bere și nici nu știi ce salamuri să alegi. Ne luăm prânzul zi de zi de la astfel de magazine, iar odată o femeie care porționează salamul ne întreabă din ce țară suntem. Îi spunem că din România și ne compătimește, cel puțin asta înțelegem din gesturile sale și expresia feței. Citim ore întregi pe etichete și admirăm rafturile din magazine, dar forinții se termină într-un mod foarte rapid și nu ne permitem prea multe. Rămânem cu admiratul.

De hotel nu poate fi vorba. O noapte la hotel ar costa cât jumătate din toți banii noștri, iar noi vrem să stăm două săptămâni în Ungaria. Înnoptam lângă o pădure de la marginea orașului, eu și nevasta pe scaunele din față ale mașinii, așa stând în fund, cel mic întins pe bancheta din spate. Ăsta ne va fi hotelul preț de 14 nopți. Mergem la WC în pădure, ne spălăm în padure cu o sticlă de apă. În fiecare dimineață trece pe lângă noi o mașină de ambasadă, probabil una din casele de protocol fiind situată în pădure. Ajunsesem să mă cunosc cu șoferul și cu ambasadorul, adică ne salutam de câte ori treceau pe lângă noi. Nu știu ce gândeau în ceea ce ne privește.

Vilele de pe malul lacului Balaton mi se par opulente. Sunt multe mașini caravană și rulote aici, iar oamenilor pare sa nu le lipsească nimic. Trecem și noi printre ei, doar privind, fără posibilitatea de a merge la un restaurant, dar ne mulțumim și cu parizer foarte gustos de la ABC și cu o bere la cutie.

Din întâmplare nimerim la un talcioc și reușim să vindem pe o nimica toată niște haine nepurtate din bagaj și aragazul de voiaj. Cu banii luați ne putem prelungi sejurul în această țară minunată. Poate la anul vom repeta figura în Cehoslovacia.

Au trecut 25 de ani de atunci. Fii'miu străbate acum Europa cu avionul și doarme fără probleme la hoteluri de 4 stele. Toată generația lui face asta. Nu e deloc scump. Însă atunci, la începuturile capitalismului dacă vroiai să faci o excursie afară trebuiau făcute sacrificii. Omul de rând care iubea călătoria așteptase demult această oportunitate și ar fi dat orice să vadă străinătatea. Erau cozi enorme la pașapoarte, se deschiseseră granițele și lumea pleca. Mai degrabă pentru comerț la Istanbul, dar au fost și câțiva cărora li s-a părut o minune dumnezeiască să ajungă la Budapesta, ori la Bratislava. Erau genul de excursii din care te întorceai și îți invitai toți cunoscuții la o masă pentru a povesti ce ai făcut. Erau vremuri diferite față de timpurile actuale și nu pot spune că erau neapărat mai urâte.

ce am citit în ianuarie

de Ionescu

 

nici nu răsărise soarele pentru prima data în acest an, că eu eram deja la corporaţie. şi tot la corporaţie m-a găsit şi ultima zi a acestei luni, drept e că nu chiar până la apus.

ce am citit în ianuarie. mai exact, ce cărţi am terminat de citit in ianuarie.

laur, de eugen vodolazkin. am mai spus asta. e o carte foarte densă şi care atinge multe probleme complicate. în timpul lecturii mai scapi un 'Doamne ajută!'

anaBASis de bogdan alexandru stănescu. am mai zis şi asta. e poezie, nu ştiţi voi. 'zile ploioase pe stoian militaru. cracii babei.' foarte frumos. să nu va inducă în eroare titlul. nu e anaBĂSis.

ura! de cornel george popa. cu cgp m-am întâlnit prima dată într-un volum de proză scurtă, acu vreo 20 de ani. ura e un fel de roman, despre cum şi-au petrecut vacanţa de vară nişte copchii din iaşi, prin anii 80 (poate 70, sunt nişte nepotriviri de date, dar or fi calculate). mai curand sunt câteva povestiri decât o intrigă de roman. plus poezii, la final. poate de fapt pe astea a vrut să le publice şi tot romanul e doar un vehicul spre a înşela vigilenţa editorilor. o lectura foarte uşoară&placută. în timpul lecturii mai scapi un 'uăi, ce-aş fute-o pe asta!'. 

în fine, pornografie de witold gombrowicz. nouă ne place cum scrie, are un stil inconfundabil. dificil de urmărit, poate. nu e cu prostii. e cu nebuni, cu crime, cu comploturi. ce frumos începe! cam aşa: 'am sa va povestesc o altă aventura, una dintre cele mai dezastruoase.'

cam asta am citit eu în ianuarie. mai am o carte aproape gata. o carte mare. dar despre asta, peste 4 săctămâni, sper.