vineri, 4 septembrie 2015

Bogdan Suceavă - Miruna, o poveste

În august 1987 am pornit împreună cu părinții pe un traseu foarte frumos, un drum forestier extrem de prost care a durat mai mult de 50 de kilometri, dar care a fost străbătut cu succes de autoturismul Dacia 1300. Pe Valea Rea, de-a lungul Râului Doamnei, o zonă foarte sălbatică unde puțini pășeau la vremea respectivă. După ultima localitate drumul continuă chiar prin pustie vreo 40 de kilometri și îmi aduc aminte că era și o barieră acolo, iar taică'miu a dat vameșului o găleată de benzină, la foarte mare preț atunci, pentru a fi lăsat să treacă. Dumul de mașină continuă până la Stâna lui Burnei, unde într-o poieniță am mai găsit 3-4 corturi, printre care și cel al unui bătrân de 70 de ani, om al muntelui cu ștate vechi. M-am mirat că pe cortul lui în formă de iglu se aflau o pereche de chiloți și un maieu. De ce le ținea așa? Pentru a se feri de urs, zică-se că ursul fuge de mirosurile neplăcute provenite de la hainele purtate. A doua zi am pornit către Vârful Moldoveanu pe care l-am și atins. Era ziua de 25 august 1987. Cel mai înalt vârf din România. Acum n-aș mai putea urca nici la etajul X pe scări. Obosesc repede. De pe Valea Rea, chiar de lângă Râul Doamnei am luat o piatră mare și albă, foarte frumoasă, pe care am scris cu un pix negru: "Valea Rea. August 1987". Am păstrat-o multă vreme în balcon, dar la un moment dat a dispărut. Nu știu ce s-a întâmplat cu ea.


Am aflat despre cartea "Miruna, o poveste" de pe blogul Emei Cojocaru și pentru că acolo a fost notată cu 4,5 stele mi-a stârnit un real interes, așa că nu am pregetat în a o citi. Acțiunea se desfășoară chiar pe Valea Rea, în cadrul natural pe care-l vizitasem și eu, însă cartea ne vorbește despre o perioadă mult mai îndepărtată și mult mai sălbatică. Pornim undeva pe la Războiul de Independență, alături de Constantin Berca care întors de la luptă primește o bucată de pământ, punct de start pentru întemeierea unei familii cu mulți urmași printre care și Miruna cea din titlu, care-i este strănepoată. Sincer vă spun nu prea am înțeles titlul și de ce povestea este construită în jurul Mirunei care ascultă toate întâmplările din carte de la bunicul ei, fiul acestui Constantin Berca. Se putea foarte frumos recurge la un narator care să vorbească la prezent și în 1877 și după, să se dezvolte istoria familiei pe capitole și perioade de timp, fără a o băga în discuție pe Miruna care chiar nu are nicio treabă cu ce se întâmplă. De asemenea m-a deranjat lungimea cărții de doar 120 de pagini. Păi se putea scrie o întreagă epopee, se putea ajunge la un fel de Veac de singurătate în Valea Rea, parcă scriitorul s-a grăbit să termine. De ce? De ce? Are un stil foarte plăcut Bogdan Suceavă și chiar e o carte ok, dar nu poți introduce o broșură de publicat în revistă literară în panoplia marilor romane românești. Realism magic pur în cartea asta, personajele de basm se amestecă cu întâmplările reale, întâmplări superbe care au loc, povești mitice cu tâlhari de codru și ciobani, istorie românească amestecată cu poveste, mi-a plăcut mult, dar totul pare doar schema unui roman reușit, drept pentru care îi pot oferi doar 3,5 stele din 5. Cartea asta nu m-ar fi plictisit dacă avea 750 de pagini, așa cum alte cărți mă plictisesc și la 200 de pagini. Așadar, frumos, dar vroiam mai mult!

3 comentarii:

  1. Am amintit în alte ocazii că 'Miruna, o poveste' a avut multe versiuni, și că una dintre ele depășește 300 de pagini. Nu am dorit să public versiunea extinsă, ci pe aceasta, la care am elaborat vreme de 15 ani. Nuvele precum 'Am vrut să știu de unde-i lumina' sau 'Urși experimentali' (publicate în colecția mea de proză scurtă din 2002) au evoluat din fragmente pregătite inițial pentru 'Miruna'. Mai sunt și altele, pe care nu le voi publica. Am optat pentru forma cea mai concisă a poveștii, fără ramificații, cu o narațiune directă, care să facă lectura accesibilă, pentru că nu am avut încredere că un roman foarte lung ar fi putut fi urmărit. Dacă ar fi avut 750 de pagini, cred că nu ar fi fost citită de prea multă lume și nu cred că ar fi trezit interesul editorial al unor eventuale traduceri; chiar și cronici din alte spații culturale probabil că au fost scrise pentru că romanul e scurt și poate fi citit în două sesiuni de lectură. Atunci când vii din literatura română pe plan internațional poți întâmpina multe dificultăți de percepție, iar opțiunea pentru concizie ar putea să fie în favoarea lucrării. Acum despre punctul de vedere narativ: prezența Mirunei e esențială pentru (1) asigurarea credibilității pasajelor fantastice (nu s-ar fi obținut același efect dacă era doar un narator adult care rememorează scene la care nu a asistat, de la 1877 încoace); (2) scena morții bunicului nu ar fi putut fi scrisă la fel, or finalul e important pentru ideea fundamentală că o lume întreagă trece în povești; (3) ideea aducerii lumii basmelor în prim plan se realizează credibil nu cu flash-back, ci cu oglindirea poveștilor de către o audiență din gama de vârstă cea mai potrivită.

    RăspundețiȘtergere
  2. Domnule Bogdan Suceavă, mă simt onorat pentru vizita pe care aţi făcut-o blogului meu. Sigur, aveţi dreptate, o carte groasă ar fi fost citită de mult mai puţină lume în timpurile astea moderne când se fac tot felul de concursuri de citit cât mai multe cărţi şi statistici la finalul anului, însă cred că cei care ar fi citit o eventuală carte lungă ar fi făcut parte din elita iubitorilor de literatură. Poate cartea dumneavoastră ar fi intrat în topurile personale ale unor oameni care au apreciat Rădăcina de bucsau ori Matei Brunul sau Noapte bună, copii!, cărţi mult mai groase. Oricum, e ok şi aşa, după cum am spus mi-a plăcut, dar puteaţi scoate mai mult. Voi încerca şi "Venea din timpul diez", desigur.

    RăspundețiȘtergere
  3. Mă bucur că ai citit cartea, Gabriel! Și mă felicit că nu am comentat mai devreme, căci sigur aș fi încercat să-ți explic ce am aflat de la Bogdan Suceavă în legătură cu titlul și semnificația Mirunei (și eu am fost nedumerită în privința rolului ei).

    Te înțeleg, și eu mi-aș fi dorit ca lectura să dureze mai mult, ca „Miruna” să fie o carte mai extinsă (măcar 300 de pagini, nu 750 cum ai zis tu!), pentru că poveștile au fost minunate și n-aș fi vrut să se termine așa repede. Însă m-am mulțumit și cu cele o sută și ceva de pagini, care au fost foarte concentrate - plus că am avut parte de o experiență cu totul deosebită față de alte cărți românești.

    Mi-a plăcut povestea de la început, ce fain că ai fost la Valea Rea! Eu m-am născut în zonă și nu am ajuns acolo niciodată... Măcar tu ai văzut valea în 1987, între timp locurile s-au schimbat și mai mult, cu siguranță. Sper să reapară și piatra la un moment dat. :)

    RăspundețiȘtergere