Delegaţia. Capitolul IV

Pe vremuri oamenii mergeau în delegaţii şi înfăptuiau lucruri măreţe. Îşi trăgeau cizme de cauciuc în picioare, cască de protecţie pe cap, şi supravegheau îndeaproape construirea unui baraj sau a unui coş de evacuare de la vreo centrală atomică. Ori poate mergeau în inspecţie la o uzină ce producea motoare pentru camioane, sau măcar să observe utilajele de la o fabrică destinată prelucrării laptelui. Dar nu era cazul nostru, al meu şi al lui Sebi. Noi doar mergeam liniştiţi pe o străduţă cochetă din centrul Craiovei, în hainele noastre de timp liber şi cu genţile de voiaj pe umăr, îndreptându-ne fără nicio grabă spre birourile locale ale corporaţiei unde eram angajaţi, acum în vremurile capitalismului.

Am intrat într-un birou nici mare, nici mic. Nu am fost întâmpinaţi cu pâine şi sare, nici cu o ţuică şi plăcinte, aşa cum se obişnuia pe vremuri când veneau oaspeţi din Bucureşti. Oricum noi suntem doi oaspeţi neînsemnaţi şi am venit din Bucureşti pentru a pune la punct câteva chestii administrative ale firmei şi pentru a da câteva sfaturi şi informaţii colegilor de aici. Mă aşez la un birou şi încep să explic în ce constă noua procedură a companiei. Intru pe computer în aplicaţia informatică şi le arăt colegilor câteva artificii. Timpul zboară. Beau trei cafele de la automat pentru a sta treaz. Aerul de birou întotdeauna mă adoarme. Treaba în general mă adoarme. Aşa dormeam pe vremuri în amfiteatrul facultăţii, în timpul cursurilor plictisitoare ce păreau că nu se mai sfârşesc. Oare dacă mă ţineam de carte ajungeam în locul doamnei Ana, în biroul cu frigider plin cu beri şi acvariu cu peşti exotici? Cafeaua de la automat are gust de pământ care-mi rămâne mult timp în gură. Sebi îmi spune că este mai proastă decât nechezolul pe care el îl bea în tinereţe. Continui să explic chestii care nu mă interesează nici pe mine, nici pe cei care ascultă plictisiţi, în timp ce Sebastian se ocupă de verificarea unor acte din dosarele aflate în dezordine pe un birou. E deja după-amiază şi nu am mâncat nimic serios pe ziua de astăzi. Suntem o generaţie care mâncăm covrigi la masa de prânz. Ne vom îmbolnăvi cu siguranţă de ulcer, în cel mai bun caz de gastrită sau heliobacter pylori.

Lângă mine stă picior peste picior Lavinia. Fusta scurtă dezvăluie picioare frumoase deşi nu foarte lungi. Poartă sandale şi are unghile vopsite îngrijit cu ojă argintie. În dreptul subraţului, pe bluză, are o pată de transpiraţie. Îi simt mirosul acrişor al pielii combinat cu ultimele reminiscenţe ale unui parfum ieftin de la Avon. E o fată tânără şi plăcută, care se uită galeş fără să înţeleagă nimic din ceea ce încerc să-i explic, dar dă aprobator din cap. Are părul strâns într-un fel de coc, ce-i lasă urechile micuţe la vedere. Cafelele băute pe stomacul gol îmi scurcircuitează creierul. Aş penetra-o pe Lavinia în toaleta de pe culoar, după ce ea în prealabil mi-ar da să-i ţin chiloţii, ca în romanul Sofocare a lui Palahniuk. Apoi ne-am întoarce amândoi la sesiunea de training.

E aproape seară. Lumea pleacă spre casă. Lavinia pleacă de asemenea spre casă. Nu mă miră cu nimic faptul că Sebi îmi spune că are o iubită în Craiova la care va înopta. Pleacă şi el nu înainte de a-mi da un sfat esenţial :
- Vorbeşte cu recepţionera de la hotel să-ţi dubleze preţul camerei. Dacă camera e 100 de lei, să-ţi pună pe factura 200 de lei.
- Păi şi noi ce câştig avem?, îl intreb deja resemnat cu astfel de scamatorii din partea lui.
- Păi de 100 de lei îi zici să-ţi dea patru sticle de vin de la bar.
- Păi şi merge aşa?
- Merge. Mi-a zis mie Desculţu. Pe ei nu-i interesează ce-ţi vând de banii pe care îi scriu pe factură. Iar noi vom avea o factură de 200 de lei decontată de firmă şi ne alegem şi cu câteva sticle de vin. Gratis. Vezi cum faci socotelile, ca să-i pârlim pe fraieri.
- Bine, Sebi. Aşa voi face.

Sunt obosit după o zi atât de lungă. Intru în hotel, gândindu-mă că voi face un duş şi apoi voi dormi.