Plecarea sau De ce m-am întors?

de Ciuc

Toată lumea, inclusiv ai mei, mă întreabă de ce m-am întors. Practic aș fi putut fi și acum acolo. Contractul ar fi durat până in octombrie 2017 și sunt sigur că ar fi putut fi prelungit. Apoi, îmi găseam eu de lucru pe acolo. Categoric acest lucru era imposibil pentru mine. Nu puteam sta acolo în timp ce fiul meu era în România. Și așa mi-a fost greu cele șapte luni singur.

Inițial am hotărât să mă întorc la sfârșit de ianuarie (2017) dar am mai prelungit cu încă lună. Pe angajatorul meu l-am anunțat din timp, era foarte important să mi se găsească un înlocuitor. Am continuat să lucrez dar nu mai simțeam aceeași presiune.

Pregătirile de plecare le-am început destul de târziu. Trebuia să mă dez-înregistrez de la primărie, să închid contractele de net și electricitate și să-mi văd de lucrurile din casă. Cu cele două contracte lucrurile au mers foarte rapid. Netul l-am închis foarte simplu, doar router-ul urma să îl trimit prin poștă și am lăsat pe ultima zi. Iar în ziua plecării, am nimerit fix când poșta era închisă, așa că l-am luat cu mine și l-am trimis din Austria. Pentru contractul de electricitate nu am făcut absolut nimic, s-a ocupat proprietarul. La primărie am dat de o tipă sictirită care a început să mă certe că de ce nu a venit Elena să se dez-înregistreze când a plecat. I-am zis că dacă vrea, o poate suna pe loc să o întrebe personal. A tăcut din gură și mi-a zis că se va face o anchetă. Îmi și imaginam angajații primăriei din Darmstadt sunând la ușa apartamentului de la București.

Cu lucrurile din casă am rezolvat destul de simplu. Mobila am pus-o la vânzare dar nu am avut mare succes cu anunțurile puse la avizierul de la Edeka. Din fericire, însă, colegul găgăuz Nicolai, care se mutase in Darmstadt destul de recent a venit pe la mine și a luat o mare parte din ele și foarte multe flori. Pe una din flori – o plantă agățătoare care crescuse enorm, de am crezut că o să mă mănânce în somn, am reușit să o iau cu mine in România. Adică doar o parte. Îmi sugerase Vecina de la Merck cum să fac și a avut dreptate. Planta a supraviețuit drumului și acum e într-un ghiveci la mine pe balcon. Am numit-o “The Survivor”. Canapeaua de sus a luat-o un coleg spaniol. Iar restul mobilei am scos-o în stradă cu ajutorul lui Radu și Mihai. Au fost luate imediat de niște cetățeni. Majoritatea jucăriilor le-am pus în niște pungi și i le-am dat unei vecine care le-a dus undeva, gen donație. Chestiile de aruncat le-am dus la “Fabrica de gunoi” în câteva rânduri. O chestie interesantă a fost cu espressorul pe care îl primisem cadou de nuntă și care s-a stricat exact pe finalul șederii. He didn’t make it back, exact ca și căsătoria.

Începusem să număr zilele și chiar să măsor câtă apă va mai trece pe râul Main până la plecare și ascultam muzică românească; OCS, Frații Grime, chiar Puya si Inna și Elena Gheorghe erau în heavy-rotation. Ultima seară a fost foarte draguță. Am ieșit cu Radu și Mihai și am facut turul de onoare. Am fost în La Lucha, în Hotz (unde mi-am luat la revedere de la albanezi), în Krone, în Theke și am sfârșit cu o șaorma la turc. La întoarcere am luat un taxi pe care am plătit 15 euro, negociat de la 20.

La muncă mi s-a făcut o mică good-bye party și mi-am luat la revedere de la toți pe care îi știam. Cred ca am primit vreo două-trei German-hug-uri de la niște colege. Nemții nu cred în pupat.

Cel mai dificil a fost cu lucrurile pe care urma să le iau înapoi. Bicicleta, televizorul si încă câteva cutii le-am trimis cu Atlassibul din Frankfurt. Restul le-am băgat în mașină. Nu poți crede câte lucruri ai. Cred că am făcut zeci de drumuri pe scările din apartament până în parcare. La final, în mașină nu mai puteai arunca un ac.

Deci, la 28 februarie 2017, pe la orele prânzului, porneam în lungul drum către București. După o ploaie teribilă prin Germania, care m-a urmărit și prin România, după aproape 2000 de kilometri, o oprire in Austria și una la Sibiu (unde aveam să mai trag o ultimă băută cu Cipi, prietenul lui Lin și al Cristinei), acompaniat doar de muzica diverselor posturi de radio de pe drum și de planta agățătoare pe locul din dreapta, iată-mă ajuns înapoi în București pe 2 martie, la timp pentru a-i face o surpriză lui Alexandru luându-l cu lacrimi în ochi de emoție de la grădi.

Ciuc was back! 2 martie 2017 avea să devină the first day of the rest of my life.