O seară la Lithótopos

Lithótopos este un sat aflat la 600 km de București, pe malul lacului Kerini, în Grecia. Acest sat este foarte util călătorilor români care fie se duc, fie se întorc din Insulele Ionice, aici făcând un binemeritat popas pentru odihna de noapte, o masă bună, o bere rece și nu în ultimul rând o priveliște frumoasă. Noi l-am folosit în urmă cu doi ani, când am mers către Corfu, dar pentru că l-am considerat prea aproape de București, am schimbat popasul de dus cu Veria (750 km de București) și am lăsat Lithótopos pentru popasul de ultima noapte în Grecia (anul trecut venind din Zakynthos, iar în acest an venind din Lefkada). 

Avem aici taverna noastră preferată, Fragma, unde mâncăm mereu souvlaki și bem bere Amstel la sticlă de sticlă. Pensiunea unde ne cazăm e în vârful unui deal, iar noi, veniți de pe drum, după ce ne odihnim puțin și ne răcorim cu apă din frigider pe care gazdele ne-o oferă mereu, pornim perpedes în jos, către lac. Admirăm biserica satului, măgarii de prin curțile oamenilor, țestoasele care trec șoseaua, citricele sau măslinele din pomi. Respirăm aerul atât de plăcut al Greciei și facem bilanțul concediului ce stă să se termine. 

În acest an stă să plouă. E o zi de luni. Nori negri s-au adunat pe cerul elen, iar tunetele ne amenință dinspre muntele aflat în apropiere. Suntem în dreptul bisericii. Lumea iese de la o înmormântare, cu pomana în pachete. Mi se par mai cizelați față de sătenii noștri. Cad câțiva stropi de apă din cer, motiv de îngrijorare pentru noi, turiștii. Nevasta îmi spune că mai bine mă duc la pensiune și iau autoturismul. Urc zece minute împreună cu fiul nostru cel mare, în timp ce fiul nostru cel mic rămâne cu maică'sa în curtea bisericii privind la alaiul funebru. Copilul cel mare găsește un măgar pe drum și rămâne lângă el, rupând iarba de pe marginea drumului și oferindu-i-o la bot. După o vreme ne regăsim toți patru și cu autoturismul mergem vreo 5 km pe malul lacului Kerini, până găsim un drum de țară care coboară fix lângă lac.

Parcăm mașina pe iarba de lângă apă, ne dăm jos și ne bucurăm de vânt și aerul curat. Apa face valuri, iar o barcă de pescari urcă și coboară, părăsită pe luciul lacului. E pustiu în zonă. Ne simțitm atât de bine de parcă am fi la Oltenița. Copiii se bat cu niște ciomege, nevasta privește visătoare peste lac la munți, eu fac poze și cuget la scurta trecere a omului prin viață. Toate lucrurile și acțiunile care mă fac fericit, mă și întristează deopotrivă, gândindu-mă la soarta lor efemeră.

Destul cu atâta meditație. Mergem spre Fragma să mâncăm și să bem, dar surpriză, aici porțile sunt ferecate. Întotdeauna lunea este închis, ne spune un oficial al locului. Sunt supărat, dar din mașină am ochit un alt local și ne îndreptăm spre acolo, încrezători și cu burțile lipite de șira spinării. Acest nou local se dovedește a fi o cafenea, care poate oferi doar sandwichuri pe post de mâncare. Mă enervez, iar când mă enervez devin agresiv, ca un hipopotam, după cum remarca mai demult Eufrosin Potecă. Cercetătorii ne informează că hipopotamii omoară mai mulți oameni decât crocodilii. Încep să urlu către nevastă: "La ăștia nu putem mânca nimic, că e luni! Să-mi bag pula! În România e totul deschis lunea, la noi avem de toate, la ăștia murim de foame!".  În spatele meu aud o voce în limba română: "Nu o să muriți de foame! Vă duc eu undeva să mâncați.". Mă întorc, iar în spatele meu era un preot. Sutană, barbă, tot tacâmul. Îl întreb ce e cu el pe acolo, îmi spune că ce să fie, e preotul satului, stabilit de 15 ani acolo. Din Constanța. Ne vorbește cu însuflețire, ne povestește despre locuri și obiceiuri, iar într-un târziu se suie în mașină și ne spune să mergem după el, că ne va duce să mâncăm bine și ieftin. 

Ne conduce la o tavernă, în casa unor oameni. Se dă jos și le vorbește în greacă, arătând către noi. Apoi ne urează poftă bună, ne salută și pleacă în drumul lui. Taverna asta are un iz familiar. E condusă de o femeie în vârstă, dar energică. Bărbatul stă și fumează pe un scaun la una dintre mese, dar se va ridica și ne va face un souvlaki de porc excepțional. Fata lor, tânără, subțire și sfioasă ne va servi la masă. E noapte afară. Se aud greierii o perioadă, iar apoi din boxe răsună muzică tradițională grecească. Mașina e parcată sub un măslin. Mâncăm bucăți din carne de porc, după ce în prealabil le trecem prin sosul tzatziki. Berea curge. Nevasta îmi spune să mă opresc, că suntem cu mașina. Intenționez să fac asta, dar fata cea sfioasă mai aduce un rând la masă. Îi zic: "I didn't order this!", iar ea zice: "No, no...is from the house! No money!". Ce puteam să mai fac? Am băut în continuare. Copiii alergau prin împrejurimi, ca la ei în cartier, iar noaptea grecească ne împresura pe toți, dându-ne o stare calmă de bine. După ce am terminat cu băutura, am lăsat mașina la oamenii ăia și am urcat dealul pe jos spre locul nostru de dormit. 

A doua zi am mâncat un mic dejun continental (am observat că așa se spune prin hoteluri la bufetul suedez) și am pornit către România, de care ne despărțeau, cum am spus și la începutul articolului, 600 km. Mulțumim Grecia!