Whisky, music & smart casual dining (12)

La începutul acestui mileniu eram cuprins de frenezia forumurilor de socializare, un concept cu totul nou care îmi oferea posibilitatea de comunicare cu sute de persoane, aflate ca și mine în spatele unui ecran. Prin intermediul magistralei de date am schimbat idei despre domenii foarte variate și am legat numeroase prietenii virtuale. După o vreme am trecut la pasul următor și m-am întâlnit în viața reală cu cei cu care discutasem până atunci doar în online. Mulțumesc lui Dumnezeu, nu am întâlnit persoane dubioase sau periculoase. Ca timp ne aflam la 10 ani și ceva după Revoluție, mintea românilor nu o luase încă razna. De exemplu nu am întâlnit transgenderi sau persoane Queer, pentru că atunci nu se știa de așa ceva. Nu îmi era frică de nimic, mergeam prin case străine, vorbeam cu persoane străine (adică străine în viața reală, vorbisem doar virtual cu ele), mergeam fără probleme în alte orașe pentru a-i întâlni pe cei care până atunci reprezentau doar un nick name. La un moment dat, prin intermediul forumurilor, mi-am făcut o prietenă, în sensul de iubită. Am întrebat-o pe Yahoo Messenger dacă vrea să facă sex cu mine și a fost de acord. I-am spus că mă refeream la sex în viața reală, nu la sex virtual. A încuvințat din nou. Am început o relație. Îmi plăcea de ea. În toamna acelui an i-am cerut mașina lui taică’miu, un autoturism Dacia destul de nou, și am plecat cu iubita mea în străinătate. Ne-am propus să vizităm Ungaria și Slovacia. Am pus banii jumate-jumate pentru această excursie, nu eram foarte bogați, de fapt în acele timpuri nimeni nu era foarte bogat, dar nici nu ne doream bogăție, aveam tinerețea de partea noastră și asta conta. Am avut multe peripeții pe care atunci probabil le-am hiperbolizat prin faptul că eram tineri și neieșiți în lume, cu siguranță la vârsta de acum nu m-ar impresiona neapărat. Pe lângă orașul Košice (un oraș de tristă amintire pentru naționala României la fotbal) am rătăcit drumul și ne-am trezit în mijlocul unei pustii. Am oprit mașina și studiam dezorientați hărțile (pe vremea aceea nici vorbă de gps, aveam hărți pe hârtie) când pe lângă noi a trecut o mașină care a oprit, din ea dându-se jos patru țigani, desprinși parcă din filmele lui Kusturica. Ne-am gândit că vom fi jefuiți de bani, de bunuri, de autoturism. Am îngăimat speriați: “Košice?”, iar unul din țigani a zis ceva pe limba lui și ne-a făcut semn să-l urmăm. Noi în automobilul Dacia al tatălui meu, ei în mașina lor. Am mers o bucată de drum, după care, la o răspântie, mașina lor s-a oprit, iar unul dintre țigani s-a dat jos și ne-a indicat cu mâna că ei de aici o iau într-o parte, iar noi trebuie să o luăm în cealaltă parte, către Košice. Am ajuns unde doream, ni s-a părut un fapt incredibil. Tot prin Slovacia mergeam des la magazinul numit Lidl și am crezut tot timpul că este ceva local. Căutând acum pe chat gpt aflu că în Slovacia Lidl a sosit cu 7 ani mai devreme față de România. În Ungaria am vizitat orașul Debrecen, unde am mers la celebrul restaurant McDonald’s. Acolo aveau o ofertă incredibilă pe care am ales-o amândoi, un burger care se numea McGourmet și pe lângă carne de vită conținea o bucată de cașcaval pane. A fost singura oară în viață când am mâncat acest tip de burger și nu l-am mai întâlnit nici în România sau în altă țară. A fost delicios.

Toate aceste întâmplări de demult mi-au venit în minte zilele trecute când m-am întâlnit inopinat în Librăria Cărturești Carusel cu iubita mea de atunci care m-a îmbrățișat cu putere și m-a pupat franțuzește, adică cu limba în gură. Am povestit câteva minute, cu nostalgie, întâmplări parcă dintr-o altă viață. Ca un tribut al vremurilor trecute m-am gândit să reconstitui acasă, în prezent, burgerul din acea zi de la Debrecen. Am cumpărat ingredientele și m-am apucat de treabă. Am aruncat carnea de vită specială pentru burgeri într-o tigaie de teflon, am tăiat chiflele în jumătați și le-am pus 2-3 minute la încălzit în cuptor, apoi le-am uns cu sos special pentru burgeri, peste care am presărat castraveciori murați în oțet (am citit pe eticheta borcanului de castraveți și am constatat că sunt produși în Vietnam! Serios? Au ajuns vietnamezii să ne dea castraveți murați?) și ceapă roșie tăiată cubulețe, peste care am pus carnea de vită fierbinte. În grăsimea lăsată în tigaie de carnea de vită am prăjit două minute pe fiecare parte cașcavalul pane, pe care l-am adăugat peste carne, după care am pus capacul chiflei. Aveam în față un deliciu culinar, ca deobicei apreciat unanim și aplaudat la scenă deschisă minute bune de mesenii prezenți, în speță eu, nevasta și cei doi fii.

Sigur, am ascultat muzică și am băut în timp ce preparam burgerii. Altfel, fără doar și poate, nu ar fi ieșit nimic.  Am început cu un cover extraordinar după CCR, Ike & Tina Turner – Proud Mary. Se spune că Ike o bătea foarte rău pe Tina Turner în timpul mariajului lor. Despre Nina Simone v-am spus în altă scriere că bătea copiii vecinilor. Muzicieni buni, dar totuși caractere urâte. În timp ce ascultam pe Tina Turner, a intrat și Fiul cel Mic în bucătărie, proaspăt sosit de la antrenamentul de basket. A fost fericit văzând ce gătesc, dar a ținut să ceară și o dedicație muzicală. A spus: “Tată, pune-mi și mie Frank Sinatra!”. Gusturi ireproșabile în muzică, formate prin “Programul Eufrosin” care presupune bombardarea copiilor cu muzică de calitate, ținându-i departe de muzica mizerabilă. I-am pus piesa foarte dragă mie, care apare în filmul Joker. That’s life. A fost foarte încântat, mai ales că am văzut împreună pelicula, plăcându-ne mult amândurora. Eu am extins “Programul Eufrosin” și la filme. Am urmărit alături de fiii mei câteva pelicule antologice. Mie mi-a făcut plăcere să le revăd, iar ei au fost pur și simplu uimiți, nevenind să le creadă ce se realiza înainte, cu mult înainte de nașterea lor. Spicuiesc câteva pelicule urmărite împreună cu fiii mei: One Flew Over the Cuckoo's Nest, Forrest Gump, Reservoir Dogs, The Shawshank Redemption, Fight Club, The Green Mile, The Thin Red Line, Kill Bill vol 1 si vol 2, Rear Window. 

Nevasta mai îmi spune că nu sunt pentru ei asemenea filme, dar am observat că nu au probleme de înțelegere și au gustat toate aceste opere de artă. Auzindu-ne discutând despre Fight Club, nevasta s-a băgat în seamă, spunând copiilor: "Ăla era nebun, mamă. În mintea lui se bătea cu oamenii într-un subsol, în mintea lui arunca blocurile în aer.". Mi-a plăcut că Fiul cel Mare, i-a spus: "Nu, mamă. El chiar se bătea cu oamenii în subsol și a aruncat blocurile în aer. Dar a făcut asta când credea că e Tyler.". Le-am povestit copiilor și finalul din carte. Povestitorul a ajuns la nebuni. 
"...din când în când, cel care îmi aduce tava cu mâncare și medicamentele are un ochi învinețit sau are fruntea umflată de la copci și-mi zice:
- Ne e dor de dumneavoastră, domnule Durden.
Sau cineva cu un nas rupt dă cu mopul pe lângă mine și-mi șoptește:
- Totul se desfășoară conform planului.
Șoptește:
- O să sfărâmăm civilizația ca să putem construi o lume mai bună.
Șoptește:
- Abia așteptăm să vă întoarceți."

În a treia zi de Crăciun am reînnoit abonamentul la Skyshowtime și am avut alături de fiii mei un regal cinematografic. Am început prin a urmări Pulp Fiction, la care amândoi au rămas mască. La final efectiv nu le venea să creadă la ceea ce au asistat. Le-a părut rău după Vincent, au spus că era de treabă, nu merita un asemenea sfârșit. Apoi, după o mică pauză, am urmărit capodopera No country for old men. Nu există țară pentru bătrâni. 

Dar în prezent eu și Fiul cel Mic ascultăm Frank Sinatra, moment la care nevasta își face apariția în bucătărie și spune: "Bă, de ce îl ascultați pe ăsta? A fost pedofil.". Dacă despre Ike și Nina Simome știu sigur că erau persoane rele, despre Frank Sinatra nu știu ce să zic, nu avem dovezi că ar fi fost pedofil. Dar despre Michael Jackson avem dovezi? Chiar și fără dovezi, Michael Jackson îmi stârnește repulsie și nu-l ascult niciodată, chiar și la radio când se difuzează o piesă cu el, prefer să schimb postul. 

Am destupat o sticlă de Yellowstone, bourbon whiskey. Produs în Statul Kentucky, USA.  Din ăsta beau țărănoii (hillbilly cum îi numesc americanii). Cu barbă lungă, cu ciocate și geacă de jeans, de ascultă muzică country sau bluegrass. Beau prin baruri, mai joacă câte un biliard, se mai iau la bătaie. Un whiskey foarte bun, cinstit. După cerințele muzicale ale Fiului cel Mic, am asociat acest Yellowstone de 46,5% tărie cu piese precum Martin Robbins - Big Iron sau Doc Watson - Shady Grove. Știți ce este specific pentru bourbon? Conține porumb, whiskyul scoțian nu conține porumb. Oare cei care nu tolerează berea cu mălai, ar tolera whiskeyul cu porumb?

După ce am mâncat burgerul Gourmet la Mc în Debrecen am pornit pe jos către cazarea noastră, pe care o arvunisem mai devreme și unde lăsasem mașina, un hotel cam ponosit pe afară, dar înăuntru am primit o cameră foarte bună. Prietena mea a tratat cu recepționerul, obținând și o mică reducere. Camera este imensă, cam cât trei camere obişnuite de hotel. Are două paturi decorate cu catifea roşie, două etajere, două fotolii, o canapea, o masă şi multe alte accesorii. S-ar putea amplasa şi o masă de ping-pong. Îmi dau seama că aici era apartamentul de protocol. În anii 60, pe vremea când hotelul era ultra modern, aici veneau nomenclaturiştii şi securiştii maghiari. În acest apartament, veneau marii mahări ai Partidului Comunist din Ungaria. Veneau cu femei, beau vodka rusească şi se distrau. Prin cameră încă mai pluteşte miros de vagin unguresc din acele timpuri. Dar noi suntem departe de acele vremuri. Seară placută în Debrecen, iar noi doi, eu și iubita mea mergem ținându-ne de mână. Suntem tineri și fără griji. Am avut parte de un concediu frumos, iar mâine în zori vom porni înapoi către România. La un moment dat iubita mea se oprește și mă întreabă cu voce scăzută: "Ți-ai dat seama că am mai fost pe aici?". I-am răspuns: "Păi da, mai devreme, când am lăsat mașina", iar ea mi-a răspuns foarte serioasă: "Nu. Am mai fost aici într-o altă viață.". Mi-a dat drumul la mână și a dispărut după colț. Am simțit un fior rece în tot corpul, m-am dus după ea, dar dispăruse cu totul. Am căutat-o minute bune pe străzile din Debrecen, prin hotel și împrejurimi. Când am întrebat la recepția hotelului dacă au văzut-o, recepționerul mi-a spus: „Ați fost mereu singur, domnule.”

Lidl la 66 km de Bratislava

McDonald's Debrecen

Reconstituirea burgerului de la Debrecen

whiskey din Kentucky

top lecturi 2025

de Ionescu

la toți de față și viitori- sănătate!

hai să vedem o dată în plus câteva recomandări dintre lecturile acestui an, excluzând recitirile. în ordinea inversă a intrării în scenă, ele sunt așa:

laurent binet- pespective (traducerea claudiu constantinescu). este o carte pe care n-am terminat-o încă. pe laurent binet sigur l-am mai pomenit pe aici. de data asta avem un roman epistolar despre moartea în condiții misterioase a pictorului pontormo. florența 1557. 

jonathan coe- martorul inocenței mele (traducerea radu paraschivescu). coe at his best. încerc să-i înțeleg ura față de cea care a pus umărul zdravăn la căderea comunismului în estul europei, doamna thatcher. desigur, nu pentru asta o disprețuiește el. în fine, ca și cel de mai sus, și ăsta poate fi citit ca roman polițist de tipul who dunnit la un prim nivel de lectură. 

john fosse- un nume nou (trad. ovio olaru). al treilea și ultimul volum al septologiei, deosebit de frumos pentru cine se împacă cu stilul lui fosse. ceea ce nu e greu.

ion manolescu- ceilalți. o carte de vreo 8 sau 900 de pagini format mare, scris mic. același manolescu pe care-l știm din derapaj, dar încă și mai paranoic. mă rog, nu el, ci personajul alex robe, același nume din precedentele 2 romane ale lui, dar totuși altul.conspirații la tot pasul, cuante, neurologie, femei din belșug și învățăturile lui yuki-san.

thomas bernhard- ca tăietorii de lemne (trad. daniela ștefănescu). un nu foarte lung monolog interior al unui invitat cam cârcotaș la o cină în lumea artistică vieneză de prin anii 80. probabil s-au recunoscut unii și alții în diverse personaje, a existat și un proces de defăimare.

daniel kehlmann- joc de lumini (trad. iulian bocai). un roman despre viața frământată a regizorului austriac g. w. pabst, prins de război în germania nazistă, după ce avusese succes în europa prin anii 20 și mai puțin succes apoi la hollywood. 

george saunders- ziua eliberării (trad. radu șorop). îi știm din alte volume stilul, povestirile lui distopic-absurde. e la înălțime și de data asta. 

mathias enard- banchetul anual al confreriei groparilor (trad. cristian fulaș). și pe el îl știm, dar de data asta e mai expansiv. începe ca jurnal al unui antropolog mutat la țară și ajunge la descrierea banchetului din titlu.

bogdan alexandru stănescu- soarele negru. la scurt timp după splendidul abraxas, o nouă capodoperă. probabil peste câțiva ani, b.a.s. va ajunge și el subiectul penibilelor glume care se fac acum cu cărtărescu (iar n-a luat nobelul!). personajul e un copil/tânăr româno-camerunez în bucureștiul anilor 80-90, dar sunt multe sub-intrigi care ne duc la moscova, în germania nazistă etc. probabil cea mai frumoasă carte citită anul acesta, dar și ultima de pe listă mi-a plăcut enorm.

andrei gorzo- ce am învățat de la graham greene. nonficțiune de data asta. o carte despre viața și aventurile doctorului dan gorzo, tatăl autorului, un medic legist condamnat la închisoare pe vremea lui ceaușescu (pentru că s-a opus unei mușamalizări) și care după revoluție ajunge în anturajul lui gelu voican. totodată o mărturie despre formarea lui andrei gorzo, în care romanele lui graham greene (scriitorul, nu actorul recent decedat) au avut un rol esențial. coperta spune multe- o poză în care e jumate dan gorzo, jumate graham greene.

la mulți ani!

VINIETE

de Eufrosin Potecă

   Am fost întotdeauna un privitor pasiv al vieții ce se zbuciumă în jurul meu. Sunt leneș, comod, rece, impasibil, greu de urnit. N-am fost niciodată un om cu rădăcini ancorate puternic într-o ideologie politică. Cu ocazia fiecărui scrutin îmi e din ce în ce mai greu să mă poziționez de o parte sau de alta și de cele mai multe ori sfârșesc prin a alege un independent, pe cineva oricum nesemnificativ în tot procesul electoral sau, cel mai nociv, prin a alege răul cel mai mic. Am scris toate acestea pentru a crea un preambul, o imagine de ansamblu a individului ce urmează să scrie cele ce urmează, un individ prea puțin interesat de lumea politică.
Am urmărit ancheta jurnalistică privind justiția ce a fost difuzată recent inclusiv de către postul național de televiziune. Nu m-a surprins nivelul de constrângere, arta subtilă a manipulării regulilor jocului în domeniul justiției, fraternitatea leproasă a serviciilor, a politicului fetid și a justițiarilor tenebroși. Aburii înecăcioși ai jegului ce plutește peste stâlpii societății noastre ieșită cu rochia ruptă și pătată din tranziție se simt chiar și de către un ignorant ca mine.
   Drumul meu către locul de muncă trece prin spatele Palatului Justiției. Există o bodegă acolo în care vezi la ore matinale avocați cu fețe mai dubioase decât ale interlopilor pe care încearcă să-i facă scăpați, sorbind câte o cafea și pufăind țigări, rânjind fericiți, punând la cale fentarea sistemului juridic.
   Cu câteva zile înainte de apariția mai sus menționatei anchete jurnalistice a avut loc o altă mascaradă din lungul șir cu turuldoiînapoi la Judecătoria sectorului unu. Am înțeles că președintele-zeu va fi cercetat pentru propagandă legionară. Degeaba, zic, atâta timp cât la 8:00AM se auzeau o grămadă de voci cristaline scandând „George, Călinescu pre-șe-din-te!” Psihoza e mai puternică ca oricând.
   Pătrund în materia ce se numește metrou și străbate intestinele capitalei pregătindu-mă pentru evacuarea la stația de destinație. În ecosistemul ăsta întâlnești toți paraziții posibili. Stau aproape de ușă, astfel pot ieși mai repede din mocirlă. Chiar în dreptul ușii sunt poziționați doi indivizi. Vârsta aproximativă – 40 de ani, aspect exterior – comun, studii – cu indulgență 12 clase. Unul e ceva mai solid, ochi albaștri, păr șaten rar. Celălalt e mic, agitat, are păr șaten cu urme de gri, rar, dat cu gel, de abia acoperă o chelie promițătoare. Cel mic glăsuiește către cel cu ochi albaștri:
- Gata mă! Au pus mâna și pe justiție! Cel cu ochii sinilii și triști dă din cap aprobator.
- S-a băgat Soros și a luat și justiția! Dezamăgire pe chipurile celor doi.
- După ce au furat alegerile, acum au furat și justiția. Și cu asta cel mic apucă hotărât telefonul și pornește un clip de pe NimikTok în care un individ dubios urlă: „Nu vă lăsați păcăliți! Nu îi lăsați să fure Justiția!”  Cel mic poziționează telefonul cu baza către ureche pentru a auzi mai bine dezinformarea cu gust de ambrozie. Dă din cap aprobator din trei în trei secunde. Îi mai împărtășește și celuilalt din gunoiul ce răzbate din „soșiălmidia”. Cobor ușurat că nu mai sunt nevoit să urmăresc spectacolul grotesc.
   S-a dus în penis cu satelitu’ lumea. În piață văd două exemplare feminine de etnie romă. Cea mai tânără e încălțată cu niște șlapi roz din care ies niște degete negre cu unghii puternic ornate cu o ojă fluorescentă. Privirea urcă spre membrele anterioare ale hominidei și vede pantalonii din plastic lucios ce le strâng cu sârg. Buzele botoxate scuipă voinicește coji de bomboane agricole. Dar ce atrage atenția asupra bietei creaturi este tricoul cu Sex Pistols. Da! Sex Pistols! Sunt absolut sigur că fata habar nu avea ce e cu poza aia de pe tricou în care un Johnny Rotten își striga furia umăr la umăr cu un Simon John Ritchie blazat și vicios. Probabil că a văzut Sex și asta a fost suficient. Nu este prima dată când văd că lumea poartă tricouri cu Metallica, AC/DC, Megadeth, etc. fără să aibă habar ce e cu ele, ce scrie acolo. Bătrânei, tăntici grase și joviale vânzând roșii, persoane total detașate de lumea care ar purta astfel de tricouri. „Ce e maică? Mi-a dat fata un tricou... E bumbac bun, merge vara la piață.” Dar fata cu aspect de manelistă desăvârșită și tricou cu referințe la cultura punk e bomboana CIP de pe tort, cireașa de pe colivă. Nu mai există limite! Orice este posibil!
   Și în acest peisaj ce poate fi completat cu un miliard de alte exemple ca cele mai de sus ar trebui să fiu mirat, șocat, intrigat de ceea ce dezvăluie Înregistrator în ancheta lor? Pe cine interesează ce se întâmplă „sus” atâta vreme cât „jos” ne bălăcim într-o incultură demnă de Evul Mediu? Și nici măcar n-am atins latura nostalgicilor (cu vârste surprinzător de fragede) după NeaNicu „Ciocescu” ...
   Rămân sceptic, dezamăgit, puțin depresiv, bețiv, blazat.

Elena Ferrante – Povestea noului nume

A doua carte din tetralogia napoletană, pur și simplu o minunăție, un roller coaster de emoții și sentimente. Protagonistele noastre au crescut și le vom fi alături de la 16 până la 23 de ani, în frumoasa perioadă a tinereții. Vom călătorii în cartierul lor sărac din Napoli, dar și în luxoasele stațiuni din Insula Ischia, unde se vor petrece lucruri absolut uluitoare. Citind, mi-am imaginat toate personajele cu fețele lor din serialul de pe HBO, fapt care a făcut lectura și mai captivantă. Un mare plus pentru traducătoare, care nu se sfiește să folosească cuvinte precum “pula”, “futai”, “muie”, probabil neavând altfel cum să traducă vulgarul dialect napoletan în care majoritatea personajelor noastre se exprimă. Apropos de comentarile apărute la postarea lui Ciuc despre Polonia, remarcăm că și studentele Italiei anilor ’60 făceau sex anal, protejându-și vaginul pentru căsătorie. Iar cele mai cuminți doar frecau penisul logodnicului până acesta ejacula. Desigur, cartea nu este despre așa ceva, dar nu am să vă dau acum spoilere. Acest volum 2 este o carte uluitoare, o bijuterie, cu siguranță în topul cărților mele preferate din toate timpurile. Diseară voi da play la sezonul 2 al serialului HBO.

Despre volumul 1 al tetralogiei puteți citi aici.

Ce cool e taică-tu

 de Ciuc

BUCURESTI, început de noiembrie 2025. Acum două sâmbete. Îl duc pe Fiul cel Mare la o petrecere la care va rămâne peste noapte... În mașină rulează folderul cu muzică sârbeasca. Am un prieten foarte pasionat de spațiul ex-iugoslav, și de la el am niște piese foarte bune. Iugoslavii erau mult peste noi la toate capitolele, muzică included. Brkovi, Riblja Corba, Zabranjeno Pusenjie... Îmi și imaginam cum se duce acolo și zice "Aoooleoo, iar mi-a pus taică-miu muzica sârbească... " Lui ii place Eminem. Care practic este o somitate, nu am ce comenta. Eminem e foarte șmecher după toate standardele. Nu mai știu ce mai e în lista lui de spotify, dar noi (eu și Mă-sa) l-am educat după chipul și asemănarea noastră, cu OCS, ZOB, probleme d-astea... Sper că în lista lui de spotify nu există trap... În fine... 

Când eram tineri, părinții noștri nu aveau acces la muzică bună decât pe sub mână. Eu știu că ai  mei nu au fost mari fani muzică în general, dar prieteni de-ai lor aveau casete, chiar casete video cu concerte sau cu videoclipuri trase de pe Mtv de vreo rudă din occident a cuiva. 

Dintre părinți, din când în când, răsărea câte unul, în general tați, nu știu ce făceau mamele, dar erau genul de tați rockeri. Care ascultau muzică de la Europa liberă sau Voice of America. De la astfel de oameni am aflat de U2, Dire Straits, Phil Collins, Rod Stewart, Queen și câte și mai câte. Mult mai târziu, prin liceu am cotit-o către rock alternativ, punk etc, când un coleg mi-a împrumutat o casetă cu albumul No Need to Argue al formației vocal instrumentale Cranberries care a devenit trupa mea preferată a tuturor timpurilor. 

Astfel de tați erau foarte apreciați în gașcă. Expresia "ce cool e taică-tu" era ca un compliment în primul rând pentru tine. După acest compliment tânjesc și eu. Probabil nu voi afla niciodată dacă a fost rostit cândva, deși știu sigur că sunt cool. 

Dar de ajuns cu melancolia: azi e sâmbăta asta ... Niște evenimente recente m-au făcut să-mi dau seama că m-am cam neglijat. Deci era timpul pentru niște timp pentru mine. La înot am fost cu Fiul cel Mare. Soția (apelativul agreat, cel vechi - Nevasta - a fost aspru criticat) și cu Fiul cel Mic erau plecați când noi eram ajunși acasă. Așa că am profitat și ne-am dus la mall. Trebuia sa printăm poza pe care Fiul Cel Mare o făcuse cu Ødegaard, căpitanul echipei Arsenal, în urmă cu două săptămâni, cu ocazia excursiei la Londra pe care o făcuse cu Mă-sa. Eu nu am fost pe San Siro. Eu nu am poză cu Gattuso, jucătorul meu preferat de la AC Milan, echipa tinereții. Generația de azi are niște oportunități pe care poate nu le apreciază la adevărata lor valoare. Ușor de zis, dar până la urmă cine poate spune care e adevărata lor valoare? Întrebări filozofice care pălesc în fața unor bucate plus băuturi de calitate. Probabil prietenul Răzvan ar bodogăni că mă gandesc la umplerea burdihanului și a plăcerilor bahice în loc să dezvolt filozofia de viață. 

Luasem niște vită de la Kaufland. Când vine Fiul cel Mare pe la mine, sâmbăta e zi de vită. 36 de Euro kilogramul. Un preț imens, dar na... aia e… boierul tot boier. Când mi-a zis Laurențiu, care locuiește în Olanda, la Eindhoven, că a luat carne cu 20 de euro, l-am bălăcărit, i-am zis ca trăiește pe picior mare, că aruncă cu banii... Acum poftim de vezi... 

Am ajuns acasă, și m-am apucat de făcut masa.. Cum, de regulă, se începe cu  o pauză, am desfăcut sticla de whisky japonez. De black friday am luat 2 sticle de whisky, unul japonez (care a fost recenzat în detaliu aici pe blog) și unul, un single malt din Speyside, pe care îl voi deschide cu altă ocazie, probabil împreună cu curatorul celebrului blog Nopți și Zile în fața unui eveniment sportiv de calitate. Sau poate de revelion. Am degustat. Un whisky fin, fără doar și poate, dar se simte că e un blend. Per total nu m-a impresionat. Asta nu m-a oprit, însă, să beau câteva pahare. Și vreo două beri Berliner Kindl să îl sting. Un blend poți să îl stingi cu o bere, mai ales una de calitate. Un single malt bun ar trebui să rămână singur în sânge. Single malt, single blood!

Am început cu cartofii... Iau cartofi congelati, dar nu din aceia care sunt preprăjiți. Timpul de facere e foarte mare. minim 25 de minute.. Și niciodată nu-mi ieșeau cum trebuie. Acum m-am concentrat mai mult. Ideea e că tre sa îi pritocești des, să îi agiți, să le schimbi poziția mai des ca în filmele de pe site-urile de specialitate.

Înainte de asta, trebuia să dau drumul la o muzică. Altfel, ce scriu pe celebrul blog Nopți și zile? Am mâncat așa, pe uscat? Nu... Poate alții ar fi întrebat chatgpt, dar eu am dat drumul la un radio online. Radio Zodiac, un radio online din Dublin, excepțional, pe rock alternativ și derivate. Chiar profit că sunt singur și dau volumul mai tare. Soția nu suportă muzica prea tare, iar Fiul cel Mic mă bruiază cu desenele. Ce nu îmi plăcea mie Disney, acum am ajuns să îl urăsc. Am recunoscut puține melodii, Republica, Jimi Hendrix, Van Halen , Nirvana, Ramones, Faithless, The Cure, Garbage... in rest, chestii mai underground. Plus reclamele la un taxi din capitala Irlandei. Oare muzica asta o fi fost aleasă de vreun algoritm? Mai există ceva neguvernat încă de algoritmi? 

Pe cartofi arunc condimente la întâmplare. Busuioc, chilli, ceva mexican, paprika , oregano,  sare, piper, ulei de măsline, amestec, pun în air fryer. După niște minute, mă iau de carne, pun la fel, condimente, pe carne pun în plus cimbru. O crestez, sa se patrunda klumea, apoi pe minutul 15 al cartofilor, o pun la tigaia pe care am uns-o cu ulei de măsline în prealabil. Eu mereu făceam carnea "well done". Am zis acum ceva vreme  să încercăm și ceva "medium rare'", destul de complicat de făcut. Mi-a ieșit de câteva ori, dar nu și de data asta. De fapt, doar o bucată o fost medium, i-am dat-o Fiului cel Mare, apoi bucata mai well done, am luat-o eu. Carnea a ieșit excelent, ca de obicei, și se pare ca și cartofilor le-am găsit cheia: trebuie sa îi amesteci de multe ori, ca sa se facă pe toate părțile, cum am discutat deja.

Am făcut și o salată însoțitoare, din cele gata pregătite, luată din Kaufland, la care am pus doar ulei de măsline, sare, piper, oțet de mere și Herbes de Provence. Probabil ultima salată a sezonului, începe perioada murăturilor. Anul asta i-au ieșit lu' mama niște murături foarte bune, ca pe vremuri. Vremuri mai bune, mai rele? Cine poate spune? Nu aveam telefoane și Playstation, dar cred că aveam mai mulți prieteni.

Dar gata cu filosofiile, poftă bună la masă!

Rezumat muzical 2025

Nu pot trăi fără muzică. La mine nu trece o zi fără să ascult muzică. În ultima vreme ascult doar la boxele portabile, la care conectez telefonul prin bluetooth. Am două boxe marca JBL, iar fiul meu cel mic are o boxă, tot JBL. Folosesc aplicația YouTube music, unde am abonament plătit, oferit cadou de un prieten de-al meu. Îmi place să ascult propriile playlisturi, dar câteodată mă mai las și în voia inteligenței artificiale care îmi recomandă tot felul de chestii interesante. La final de an youtube mi-a făcut o statistică foarte interesantă, pe care o voi împărtași cu cititorii blogului. Aș fi curios să văd și preferințele voastre.

Durata de ascultare: 35.146 minute

Cele mai ascultate 5 piese

1.Junior Kimbrough – Feel so Good#2
2.Gerry Rafferty – Right Down the Line
3.Mahalia Jackson – Summertime
4.Creedence Clearwater Revival – I put a spell on you
5.Nick Cave & The Bad Seeds – O Children

Cei mai ascultați 5 artiști

1.Eric Clapton
2.Nick Cave
3.David Bowie
4.The Velvet Underground
5.Deep Purple

Genuri preferate

1.Muzică rock 21%
2.Muzică pop 16%
3.Indie 15%
4.Electronică 11%
5.Blues 7%

Pasaport muzică

1.Statele Unite ale Americii 497 de artiști
2.Regatul Unit 237 de artiști
3.România 75 de artiști
4.Franța 54 de artiști
5.Germania 49 de artiști

Cracovia

de Ciuc

În Varșovia am ajuns datorită concertului Die Toten Hosen de la început de iunie 2019, însoțit de prietenul meu Radu, pe care cititorii acestui blog îl știu din articolele despre Germania. Pe Die Toten Hosen îi știam de prin facultate și îi văzusem în urmă cu 7 ani la Sibiu la Artmania. Un concert foarte șmecher, punk german de calitate. Plin de nemți, oricum prin părțile alea îmi pare că toată lumea vorbește germană. De fapt, afișul festivalului era în germană. Pe google maps străzile aveau numele nemțești. Pe fucking bune! Am zis atunci că îmi doresc să îi mai văd o dată pe punkistii nemți în viața asta. 

Iată că se ivise ocazia - aflasem întâmplător că vor concerta în Varșovia. La o aruncătură de băț. 

Nu am petrecut foarte mult timp în capitala Poloniei, de miercuri seara până duminică dimineață. Suficient, însă, cât să-mi fac o părere - cel puțin avizată - despre acest oraș și despre locuitorii lui.

Varșovia este un București mai curat, mai civilizat, mai verde. Adică nu prea are legătură cu Bucureștiul. Doar că au fost și oamenii ăștia sub comuniști. Eu am stat într-un cartier hip și poate că opinia mea e ușor subiectivă. Dar scriu un articol pe blog (fie el și celebrul blog Nopți și Zile), și nu o lucrare de doctorat. Cartierul se cheamă Stary Mokotow (adică Old Mokotow), destul de bine conectat la transportul în comun, foarte verde și foarte liniștit. Apartamentul de pe airbnb a fost cam cel mai prost airbnb pe care l-am închiriat până acum. Nu am primit prosoape mari, nu avea gel de duș, mașină de cafea, văzându-ne nevoiți să bem cafea opărită, cea mai proastă opțiune de cafea ever. Nici veioză nu aveam, iar în recipientul de zahăr era sare. Prima cafea opărită a sejurului a fost ruinată. Soarele răsărea la 4 jumate si bătea direct în geam făcând lumină și foarte cald. Niște voleuri ar fi valorat greutatea lor în aur. 

Pe de altă parte era multă liniște. Blocurile de 4 etaje păreau sa aibă toate o curte interioară în care intrai cu un cod, si apoi cu același cod în scara de bloc. Oamenii își țineau și biclele în curte, probabil hoții polonezi preferă încă biclele din Germania. Și nu invers. Blocul mi s-a părut locuit în majoritate de oameni în vârstă. Și de câinii lor mici. 

Foarte aproape erau câteva terase pline cu țânțari la care am tras de câteva ori pentru satisfacerea setei. Berea poloneză nu e foarte bună. Țânțarii, însă, sunt. Buni. Pentru iubitorii de pils recomand Żywiec. Mai era una dar nu am găsit-o decât la magazin și nici nu mai știu cum se chema. Pentru amatorii de celelalte băuturi numite generic bere recomand orice altceva, oricum altceva în afară de pils nu contează. Țânțarii și-au făcut de cap cu noi oricât alcool am fi avut în sânge. Berea era cam 11-12 zloți la terase (adaugă 10% la vremea aia, pentru a transforma în lei noi) și serviciul la fel de prost ca la noi. Plata cu cardul este default, cash am scos doar 100 de zloți în prima zi și nu pot spune că am avut nevoie de ei. Cu o excepție notabilă: la aeroport, cand ne-am luat bilete, cardul nu era acceptat, dar tind să cred că era o problemă fix cu automatul acela, fix atunci. Și nici la concert nu am putut sa îmi iau tricou pentru că se putea plăti doar cash. N-am suferit însă, tricourile nu păreau prea calitative. Probabil că nici kurwele nu aveau POS, dar n-am testat asta, dar în rest nu am întâlnit altă situație in care sa ai nevoie de bani lichizi. E bine să ai, totuși, ca să poți lăsa bacșiș acolo unde nu este inclus. La două terase din centru bacșișul era inclus pe notă, din fericire ne-am prins si nu a fost nevoie să mai punem în plus ca niște boieri mari ce eram.

De mâncat, se mănâncă bine. Cam pe unde am fost am mâncat bine. În prima seară un burger. Picant. În jur de 30 de zloți.

A doua zi la prânz la un restaurant central unde am servit (!!) un pui cu spanac în sos de usturoi, dar nu mujdei. Oricum, foarte bun și când acestuia se adaugă o Pilsner Urquell la draft, masa devine aproape perfectă. 

Am mai mâncat un burger la restaurantul unui hotel, excepțional (burgerul, hotelul nu știu), o pizza, niște pork chops. Toate de la bune în sus.

Pe unul din malurile Vistulei erau niște terase pe care nu pot decât să le recomand pentru atmosfera relaxată (laid back), mai ales dacă te duci în timpul zilei când nu e multă lume. Presupun ca seara se mai anima atmosfera, dar nu am testat.

Un alt aspect pe care l-am remarcat este că în magazin, dacă vorbeai engleză, vânzătorii erau speriați, nu mai ziceau nimic, nici măcar mulțumesc sau la revedere. Nu cred că  neapărat urau străinii, nici că nu știau engleză, dar cred că le era rușine, cumva, că nu vorbesc engleza la un nivel ridicat. Mă rog, fiecare cu ale lui.

Polonezele sunt ultra bune după toate standardele. Frumoase, slim fit, aranjate impecabil. Imediat mi-am dat seama și de ce: și polonezii sunt foarte mișto; ce să zic: înalți, bine făcuți. Nu mi-aș trimite prietena singură pe acolo. Și văzând eu una ca aiasta, mi-am zis în sinea mea: băi ăștia trebuie că se fut in draci. Și imediat am apelat la prietenul google (chatgpt nu era pe vremea aia) si am cautat: top sexually active countries... ce să vezi, pe locul 5: Polonia. Nu știu dacă era un studiu peer reviewed publicat într-o prestigioasă revistă de știință care ne-a învățat despre importanța purtării măștilor în aer liber ca să ne ferim de covid, dar pentru mine a fost o confirmare suficientă a ceea ce observasem cu ochiul liber.

O mare problemă sunt bicicliștii care merg pe trotuar. Merg cu viteză și nu prea sunt atenți la pietoni. Ca pieton tre să fii cu ochii-n 4. La un moment dat o tipă era să dea peste un copil. Si tot ea era furioasă. 

La concert am ajuns a doua seara. Am urmărit celebra trupă germană de punk înconjurat de punkeri nemți, polonezi și, probabil de mai multe nații, buhăiți, beți, bătrâni. Cu transpirația lor se putea stinge un  incendiu de pădure. Cu toate astea, a fost mișto. Obiectivul excursiei fusese îndeplinit. 

Nu pot să închei fără să amintesc extazul pe care l-am simțit când am văzut că peste tot erau țepi dintr-aceia anti porumbei... Bah, da' peste tot. Streșini, clădiri, ferestre, balcoane, semne publicitare... Polonezii pare că au spus un NU hotărât porumbeilor. Pe când și la noi, mă întreb - retoric, firește. 

Cam asta ar fi, pe scurt, povestea celor câteva zile petrecute în Varșovia. M-aș mai duce, într-un city-break, gen? Nu... eventual in Cracovia. Am auzit că e mult mai mișto la Cracovia.

Griș cu lapte

Eram copil și îmi făcea bunica griș cu lapte. Presăra scorțișoară pe deasupra. Consideram asta o delicatesă și mâncam cu mare plăcere. Cu mintea de atunci îmi închipuiam că este un preparat foarte dificil de realizat, iar gândurile de atunci s-au transpus și în viața de adult, lăsând pregătirea acestui desert în seama nevestei, care uneori ne mai răsfață cu acest produs pe mine și pe cei doi fii ai noștri. Zilele trecute, aflându-mă cu fiul meu cel mic la Alimentara, am zis să cumpărăm lapte și griș, solicitând acasă nevestei, respectiv mamei, să ne pregătească griș cu lapte. Însă aceasta, din motive bine întemeiate, nu a avut timp. A doua zi mi-am spus că voi face eu griș cu lapte, nu mai aștept să stau la mâna nimănui. M-am consultat cu chat gpt care m-a învățat să fac. Am pus la fiert 1000 ml de lapte în care am presărat 60 grame de zahăr și am adus aproape de fierbere, când am adăugat în ploaie 100 grame de griș, în care am amestecat cu telul. Am lăsat la fiert 7-8 minute, amestecând din când în când cu telul pentru a nu face cocoloașe sau a se prinde. Am turnat în castronele și am servit fie cu scorțișoară, fie cu gem de căpșune, după preferințe. Fiii și nevasta mi-au spus că a ieșit perfect și că sunt un preparator de griș cu lapte înnăscut. Iată, nici nu putem știi de câte lucruri suntem în stare, dacă nici măcar nu încercăm. Pot spune că am scăpat de complexul preparării grișului cu lapte.

La coadă

La hypermarketuri prefer câteodată casele normale, în dauna celor asistate de robot, nu pentru că aș fi analfabet digital ci pentru că îmi place să mai socializez cu lumea la coadă ori cu casiera. Acum, clientul din fața mea are pe bandă două sticle de vin la 2 litri și o sticlă de vodka. Atâta tot, nimic de mâncare, nimic altceva. Vin roșu la sticlă de plastic, care probabil nu a văzut strugurele, vodka din cea mai ieftină, o marcă sub Stalinskaya (cea românească, nu cea rusească cu care aduce la nume). Cu siguranță este alcoolic, altfel nu ai cum veni doar pentru atâta lucru la hypermarket. Mă uit la el, iar înfățișarea sa îmi confirmă gândurile. Îmbrăcat neglijent, ponosit, nebărbierit, cu fața căzută, cu o privire rea. Genul de om abrutizat de alcool, nicidecum bețivul simpatic. Sunt în toane bune, așa că intru în vorbă cu el: “E bun vinul ăsta, bre?”. Mă privește lung o vreme de sub pleoapele tumefiate și spune: “Nu te doare capul de la el.”. În spatele meu, o persoană mai durdulie, spune: “Dar are o culoare foarte frumoasă. De mult n-am mai văzut așa o culoare frumoasă la un vin. Îmi amintește de copilărie, parcă e vinul bunicilor”. Arunc o privire la bandă pentru a vedea și ce a cumpărat acest om. Are și el o sticlă de vodka, dar ceva mai bună față de primul meu interlocutor, dar și câte ceva de mâncare. Apoi îmi spune: “Domne, știți care e cel mai bun vin românesc? 100% curat, vin adevărat!”. Ridic din umeri, pentru că nu există cel mai bun vin românesc, depinde de preferințele fiecăruia. Omul îmi spune: “Recaș!”. În mintea mea snoabă mă gândesc că face referire la Solo Quinta, dar omul continuă: “E în piață un băiat care vinde cu 16 lei litrul.”. În acel moment se bagă și casiera în seamă, adresându-se tuturor: “Să știți că cel mai bun vin e de Urlați. Am lucrat eu acolo. Pelinul de Urlați. Mergeam cu colegele și noi culegeam pelinul, e totul natural ce bagă în el, foarte bun. Îl știu pe patronul de acolo, dacă vreți vă dau telefonul să vorbiți cu el”. În acel moment chiar mi-a fost rușine de cei trei interlocutori ai mei pentru că de această dată nu cumpărasem niciun produs alcoolic. Ce-or fi zis în sinea lor? “Băiatul ăsta e pussy, nu consumă și el chiar nimic.”.  

Elena Ferrante – Prietena mea genială

Doream să citesc ceva foarte șmecher, așa că l-am întrebat pe chatgpt despre cele mai influente 20 de cărți ale secoului XXI. Inteligența artificială a răspuns în mai puțin de o femtosecundă, cu 20 de titluri din care citisem câteva, încercasem altele și nu m-au prins, iar unele se pare că nu au fost traduse în limba română. Totuși, cap de serie al listei era o carte numită My Brilliant Friend, cu o autoare de care nu auzisem. M-a atras, am căutat pe net să cumpăr cartea și am realizat că este primul volum al unei tetralogii. Am găsit pachetul complet la un preț bun și l-am achiziționat. Am început cu primul volum, numit “Prietena mea genială”.

Cartea începe cu un indice al personajelor, pe care ar fi bine să-l rețineți, altfel nu veți înțelege nimic. Eu mi le-am copiat pe o hârtie, ca să le am mereu în fața ochilor atunci când citeam. Avem familia cârpaciului, familia portarului de la primărie, familia tâmplarului, familia lui Don Achille, familia văduvei nebune, familia feroviarului-poet, familia vânzătorului de fructe, familia proprietarului de cafenea, familia cofetarului. Desigur, se adaugă și alte personaje, de pildă profesorii. Închipuiți-vă că aceste familii au 2-3-4 copii, iar toate personajele contribuie din plin la desfășurarea evenimentelor, a acțiunii din carte.

Napoli, anii ’50, cartier muncitoresc, sărăcie. Fata cârpaciului (cârpaci înseamnă cizmar, da?) și fata portarului de la primărie se pare că vor fi personajele principale, una dintre ele chiar povestitoarea romanului nostru. Cartea ni le prezintă de la vârsta de 6 ani tocmai până la 16 ani. Sunt prietene, dar între ele există o competiție continuă. Fata cârpaciului are o inteligență uluitoare și de mică e cam unsă cu toate alifiile, fata portarului încearcă să țină pasul cu ea, nu o slăbește nicio clipă. Zbârnâie amândouă în școala primară, dar rigorile societății de atunci o limitează pe fata cârpaciului doar la primele clase, în timp ce prietena ei va merge și la gimnaziu și chiar liceu. O situație cam tristă.

Despre Elena Ferrante (pseudonim), autoarea noastră, nu se cunoaște mai nimic. Nu a dorit să fie în atenția publicului. Găsiți pe net date despre această situație. Dar e foarte talentată, i-am îndrăgit scrierea din prima. Are un mod fin de a descrie trăiri sufletești, combină perfect narațiunea cu psihologia umană, zugrăvește excelent vremurile de atunci. După cum spune chiar autoarea, nu scriitorul trebuie să fie în centrul atenției ci opera sa. Tetralogia este ecranizată și puteți urmări serialul pe HBO Max. Eu mai citesc 100 de pagini din carte, mai văd un episod, așa în paralel. Și serialul este foarte bun.

 

În incheiere să vedem care au fost cele 20 de recomandări ale inteligenței artificiale cu privire la cele mai influente romane ale Secolului XXI. Oare cât se va mai modifica acest top până la sfârșitul veacului?

1. My Brilliant Friend – Elena Ferrante (2012)
2. The Warmth of Other Suns – Isabel Wilkerson (2010)
3. Wolf Hall – Hilary Mantel (2009)
4. The Underground Railroad – Colson Whitehead
5. Austerlitz – W. G. Sebald (2001)
6. Never Let Me Go – Kazuo Ishiguro
7. Gilead – Marilynne Robinson (2004)
8. The Corrections – Jonathan Franzen (2001)
9. 2666 – Roberto Bolaño (2008)
10. The Goldfinch – Donna Tartt (2013)
11. Bring Up the Bodies – Hilary Mantel (2012)
12. Pachinko – Min Jin Lee (2017)
13. The Brief Wondrous Life of Oscar Wao – Junot Díaz
14. The Road – Cormac McCarthy (2006)
15. Atonement – Ian McEwan (2001)
16. The Known World – Edward P. Jones (2003)
17. The Sellout – Paul Beatty (2015)
18. Say Nothing – Patrick Radden Keefe (2019)
19. Life After Life – Kate Atkinson (2013)
20. Sapiens: A Brief History of Humankind – Yuval Noah Harari (2011)

Călătorii cuTaxi

În week-end-uri, cam odată la două săptămâni, atunci când jucăm acasă, mi-am făcut obiceiul de a merge la stadion. Atmosfera e frumoasă, iar fotbalul pare mult mai spectaculos decât în fața micului ecran. Din comoditate, pentru a evita schimbarea mai multor mijloace de transport în comun, prefer să călătoresc cu taxi atât la dus cât și la întors. De câteva ori, probabil crezând că sunt vreun golan ultras, unii șoferi au refuzat cursa observând mai bine destinația la care doream să ajung. Alții din contră, au venit, m-au luat, au discutat cu mine, întrebându-mă diverse despre meciurile și echipele de fotbal. În majoritate băieți tineri, născuți după cel mai de succes mondial al naționalei României. Au condus ok, m-au dus în siguranță, unii chiar au avut și o muzică interesantă în mașină, pe care am descoperit-o cu aplicația Shazam. De pildă piesa: Pop Smoke - Hawk Em. Ați auzit de Pop Smoke? Mărturisesc că eu l-am descoperit în taxi către stadion. Vă rog să citiți pe wikipedia articolul intitulat Murder of Pop Smoke.

O singură problemă am cu acești șoferi de taxi. Dau aerul condiționat pe căldură, când afară sunt 14-15 °C, care, să ne înțelegem, nu este o temperatură coborâtă. Sub nicio formă nu ai de ce să dai AC-ul pe 27 °C când afară sunt 14 °C. În toate taxiurile am călătorit în aceste condiții, cald și aer irespirabil, am ajuns transpirat. La automobilul personal nu folosesc niciodată căldura, chit că afară sunt grade cu minus. Mă îmbrac corespunzător dacă afară e frig, nu stau iarna în chiloți și maieu în mașină, în niciun caz. Chiar ne-am pizdificat cu toții? Ultima oară am călătorit cu un pakistanez care cred ca avea 32 °C în mașină, mai și mirosea pregnant a sudoare. Același lucru îl pățesc vara, dar în sens invers. Afară sunt 35 °C, intru în taxi, iar acolo domnește o atmosferă glaciară. Cobor din mașină tremurând de frig. Groaznic, oamenii zilelor noastre nu mai au deloc adaptabilitate termică. La fel ca în taxi pățesc și la birou. Dacă afară sunt 22°C, colegii dau AC pe rece, iar dacă afară sunt 20°C, colegii dau AC pe cald.

Whisky, music & smart casual dining (11)

În urmă cu vreo 2 ani mă plimbam prin parcul central din Sinaia. Era iarnă, lume puțină pe afară, aproape pustiu. Unul din restaurantele zonei avea boxele scoase la exterior. Am fost atras de sunetul muzicii și de piesa care se auzea la acel moment. Blues frumos, chitări, voce gravă. Am folosit aplicația Shazam pentru a recunoaște piesa. The Silver Dimes – Double Trouble. Am ascultat-o acasă de zeci de ori, însă abia zilele astea am descoperit originalul. Este piesa lui Otis Rush,  muzician despre care wikipedia ne informează: “Otis Rush Jr. (April 29, 1934 – September 29, 2018) was an American blues guitarist and singer-songwriter. His distinctive guitar style featured a slow-burning sound and long bent notes. With qualities similar to the styles of other 1950s artists Magic Sam and Buddy Guy, his sound became known as West Side Chicago blues and was an influence on many musicians, including Michael Bloomfield, Peter Green and Eric Clapton.”.

Când beau whisky ascult cu preponderență muzică blues. Mi se pare că se potrivește cel mai bine. Perfect match. În seara asta am pus pe masă un whiskey american, provenit din Statul Kentucky, care este, după cum am mai discutat pe acest blog și în alte rânduri, patria whiskey-ului din USA. Se numește Woodford, tărie 43,2%. Nu e un whiskey scump, am dat pe el sub 150 de lei, dar mi s-a părut excelent. Mai sus de Gentelman Jack de exemplu, ca să fac o comparație. Un whiskey catifelat, care te mângâie pe gât, cu o combinație de gust dulceag dar totodată și condimentat. Ce să mai lungim vorba? Un bourbon de calitate.

Am băut cât am băut, am ascultat blues, mi-a venit cheful și am dat muzica tare. Chiar la piesa lui Otis Rush, Double Trouble. E pur și simplu senzațională chitara, dar și vocea. A venit și fiul meu cel mare, atras de muzică. Am ascultat împreună cu el, iar după i-am interpretat versurile. “Some of this generation is millionaires...It's hard for me to keep these clothes to wear.”. Când beau devin mai filozof și i-am spus că unii din generația lui vor ajunge doctori, avocați, oameni de vază, iar el, dacă nu va pune serios burta pe carte, va ajunge curier, să ducă coletele oamenilor. Sigur, nu cred în totalitate în această doctrină, împărtășită mai degrabă de generația de dinaintea mea, dar sub influența alcoolului și în conjunctura muzicii, m-am simțit obligat să-i adresez câteva vorbe fiului meu cel mare, vorbe care oricum i-au intrat pe o ureche și i-au ieșit pe cealaltă.

M-am apucat de gătit. Salată de cartofi cu pește afumat. Am pus 10 cartofi în apă rece cu sare și i-am dat la fiert pentru 25 de minute din momentul clocotului. Gospodinele ne recomandă să punem cartoful în apă rece și să aducem la fierbere, pentru a evita sfărâmarea lor ulterioară. A fost perfect acest sfat! Când să-i curăț de coajă mi-am dat seama că mă ard la mâini și am chemat-o pe nevastă să-i curețe. Ea i-a curățat, dar mi-a spus plină de năduf: „Adică fraierii fac munca de jos sau cum?”, iar eu i-am spus: „Nicidecum. Fă tu totul!”, și m-am mărginit în a bea whiskey și-n a-i da indicații.

O rețetă simplă, dar de mare efect. Cartofii fierți și curățați se taie bucăți ce se amestecă cu maioneză și hrean. Adăugăm o ceapă roșie și o legătură de mărar, presărăm sare și piper, un pic de ulei de măsline și stoarcem ½ de lămâie. La sfârșit am adăugat 250 de grame de păstrăv afumat, adică nevasta a adăugat, dupa ce a fost marunțit de fiul meu cel mare. Apoi cu mâna mea am tras la tigaie vreo 50-60 de creveți mici și i-am pus în farfurie lângă salată. Am avut parte de o cină perfectă pentru duminică seara, în ziua care a durat 25 de ore.

 

Ciocolată furată

Pe vremea mea toate tabletele de ciocolată aveau 100 de grame. Pe când eram copil nu găseai chiar așa ușor o ciocolată bună, dar atunci când făceai rost pe sub mână, era pur și simplu savuroasă, avea un gust mai bun decât ce se găsește în prezent pe piață. Poate vă mai amintiți de ciocolata Kraft produsă în RSF Yugoslavia, la Zagreb, ori de ciocolata Diana, fabricată în Franța, ori de legendara Nestle (ambalaj roșu) produsă în Elveția. Deși consum și în prezent, nu mai recunosc în ciocolata de azi gustul de altădată, acum o fac industrial, pentru Europa de Est, pentru proști. Mai iau câteodată o tabletă pe care o împart cu fiii mei, deobicei Ritter Sport, o tabletă de formă pătrată, creată astfel pentru a nu se rupe când o transporți în buzunar. 100 grame. STAS. Deunăzi am luat Milka, celebra ciocolată produsă cu lapte din Alpi și cu o vită simpatică pe etichetă. O ciocolată cu alune întregi și una albă. Am constatat că au 95 grame și 90 grame. Serios? 5 grame în minus la o ciocolată, la 20 de bucăți au scos în plus o ciocolată de 100 grame. Iar la cea de 90 grame, la 10 ciocolate scot una de 100 de grame în plus.

Merg la meciuri pe stadione. Golănie. La Ploiești, când arbitrul ia o decizie împotriva gazdelor, pe care suporterii locali o consideră injustă, se strigă la scenă deschisă către cavalerul fluierului: „S-o futem pe mă-ta! S-o futem pe mă-ta!”. Provinciali. Ce pretenții să ai? În schimb, pe Giulești, la asemenea decizii ale arbitrului, publicul îi strigă: „Hoțulee! Hoțulee! Hoțuleee!”.

Cam asta îmi vine și mie să strig către cel care a luat decizia să producă Milka la 90 și 95 de grame: „Hoțulee! Hoțulee! Hoțuleee!”.

Whisky, music & smart casual dining (10)

În vara lui 2021 ne aflam în plină pandemie de Covid19. Pentru a merge în Grecia trebuia să prezinți la vamă un test negativ de covid plus un formular. N-am dorit să ne complicăm și nici să cheltuim aiurea banii, așa că am ales să mergem în Bulgaria pentru un sejur de 5 zile. Am ales o cazare foarte frumoasă pe lângă orașul Kavarna. Aveam o piscină excepțională la hotel, din interiorul ei putând privi marea. Mâncare excelentă, restaurante de top, ne-am simțit foarte bine și am uitat pentru o vreme că întreg Mapamondul se luptă cu o teribilă molimă. Cât era ziua de mare ne scăldam în apele Mării Negre sau la piscină, mâncam midii de la ferma din Dalboka ori pește proaspăt prins din ape sărate, beam bere Zagorka prin baruri pitorești. Era foarte liber peste tot. Când s-au terminat cele 5 nopți de cazare, i-am propus nevestei să rămânem în Bulgaria, parcă nu mă săturasem de mare și de vremuri bune. Ce să facem în izolarea de acasă? Am rezervat cu ajutorul telefonului încă 4 nopți de cazare, de această dată în stațiunea Sveti Vlas. Lăsam în urmă litoralul bulgăresc rural și pășeam într-o stațiune animată, plină de culoare și muzică, cu terase și restaurante înțesate cu lume, cu plaje pline. Dar foarte frumos și aici. Într-o zi am luat autobuzul și am mers în celebra localitate Nesebar, unde ne-am plimbat prin cetate. Aici am găsit un restaurant de unde puteam privi marea și pentru că era foarte cald, am propus să ne oprim pentru a bea ceva. I-am spus ospătarului că doar vrem să bem, iar acesta, cerându-și scuze, a spus că ne poate oferi doar o masă mai în spate, păstrând mesele din prim plan pentru oaspeții care și mănâncă. Nu ne-a deranjat, așa că am acceptat, urmându-l pe ospătarul bulgar către o masă aflată sub o viță de vie. Era perfect. Răcoare și umbră. Am băut două beri, știu că am mai schimbat câteva vorbe cu ospătarul în engleză, nevasta și cei doi fii ai noștri au jucat Macao, care este un joc de cărți. Am băut bere sub vița de vie, privind la mare care într-adevăr era puțin mai îndepărtată de noi, spre deosebire de ceilalți oaspeți ai localului care și mancau, având marea mai în vizor. Dar noi aveam vița de vie deasupra, ceea ce era excelent. Am petrecut foarte frumos și în Sveti Vlas, unde după cum am spus, am stat 4 nopți. Însă tot nu eram sătui după 9 nopți în Bulgaria și deja ni se făcuse dor de partea litoralului rurală, unde stătusem prima oară, așa că am mai rezervat două nopti în localitatea Ezeretz. Efectiv nu doream să mai plecăm. Cine se satură vreodată de viață bună, timp liber, baie și plajă, mâncare și băutură? Abia după 11 nopți petrecute în Bulgaria ne-am întors în România. Imediat după întoarcere ne-a apucat febra, durerile de spate, diareea. Aveam cu toții Covid 19. Eu pentru a doua oară, după episodul din octombrie 2020. A fost mai ușor acum.

Hotelul nostru din Sveti Vlas avea la parter un magazin, în al cărui geam era un afiș mare ce înfățișa o reclamă la băuturi, având în centru o sticlă mare de Johnnie Walker Green Label. Mărturisesc că la acel moment nu mai văzusem sau auzisem de Green Label de la acest brand. Știam desigur de foarte popularul  Johnnie Walker Red Label, whiskyul Securității Statului înainte de 89, așa cum îl numește prietenul meu Ciuc, pentru că înainte de 1989 doar securiștii aveau acces la această băutură ori persoanele cu relații sus-puse. Reîntors în România, după ce mi-a trecut a doua rundă de Covid 19, am comandat o sticlă de Green Label. Am rămas perplex de cât de bun a putut să fie.

Zilele trecute, la mai bine de 4 ani după excursia de 11 zile în Bulgaria, am desfăcut a doua sticlă de Green Label. Dar eu am povestit destul, lungindu-mă cu introducerea. Să-l lăsăm pe chat gpt să ne dea câteva detalii tehnice.   

Gabriel: Ai auzit de Johnnie Walker Green Label?
Chat Gpt: Da, Johnnie Walker Green Label este un whisky blended malt scotch, adică un amestec de single malts (nu conține grain whisky), ceea ce îl face special în gama Johnnie Walker.

—

✅ Caracteristici:
- Alcool: 43% 
- Vechime: 15 ani (toate malțurile din blend au minimum 15 ani) 
- Blend din 4 malțuri principale: Talisker, Linkwood, Cragganmore, Caol Ila 
- Note: fum, iarbă uscată, vanilie, stejar, ușor afumat

—

Este considerat un whisky echilibrat, complex și elegant, cu un preț accesibil pentru un malt de 15 ani. Foarte apreciat în rândul cunoscătorilor pentru raportul calitate-preț.

Sigur că fără mâncare și muzică nu ar fi mers whiskyul atât de bine. La mâncare am rezolvat imediat. Cu niște creveți și un orez basmati sunt pe placul întregii familii. Dar cu muzica e mai greu. Ce s-ar potrivi la un Johnnie Walker Green Label? Pai aici trebuie intrebat AI-ul.

Gabriel: Vreau să desfac o sticlă diseară și să beau. În compania unor creveți și a unui orez basmati cu legume. E o seară specială de vineri în care voi bea Johnnie Walker Green Label. Afară plouă și e frig. Te rog recomandă-mi 20 de melodii pentru aceasta ocazie.

Chat Gpt: Ce atmosferă frumoasă ai descris — ploaie, vineri seara, Johnnie Walker Green Label, creveți și orez basmati cu legume... Iată un playlist cu 20 de piese elegante, calme și cu o notă ușor melancolică, perfecte pentru o astfel de seară:

Playlist – „Rain, Whisky & Warm Lights”

1. Chet Baker – Almost Blue 
2. Sade – By Your Side 
3. Melody Gardot – Baby I’m a Fool 
4. Tom Waits – I Hope That I Don’t Fall in Love With You 
5. Rhye – Open 
6. Leon Bridges – River 
7. Agnes Obel – Riverside 
8. Nick Drake – Northern Sky 
9. Gregory Porter – Hey Laura 
10. Madeleine Peyroux – Dance Me to the End of Love 
11. Cigarettes After Sex – K. 
12. Bill Evans – Peace Piece 
13. The Cinematic Orchestra – To Build a Home 
14. Benjamin Clementine – I Won’t Complain 
15. José González – Heartbeats 
16. Iron & Wine – Flightless Bird, American Mouth 
17. Damien Rice – The Blower’s Daughter 
18. Bon Iver – Holocene 
19. Daniel Caesar – Best Part (feat. H.E.R.) 
20. Aldous Harding – The Barrel

Impecabile gusturi are Chat Gpt. Sunt mulți contestatari ai inteligenței artificiale, dar nu au dreptate în unele cazuri. Eufrosin Potecă, ești unul dintre ei. De asemenea ești cunoscător al muzicii. Ce părere ai despre recomandare? Tu mi-ai fi recomandat altceva conform cerinței mele?

faimoasa formă a sticlei de Johnnie Walker

cu așa ceva nu dai greș

Partea rurală a litoralului bulgăresc. 2021. Pandemie.