VINIETE

de Eufrosin Potecă

   Am fost întotdeauna un privitor pasiv al vieții ce se zbuciumă în jurul meu. Sunt leneș, comod, rece, impasibil, greu de urnit. N-am fost niciodată un om cu rădăcini ancorate puternic într-o ideologie politică. Cu ocazia fiecărui scrutin îmi e din ce în ce mai greu să mă poziționez de o parte sau de alta și de cele mai multe ori sfârșesc prin a alege un independent, pe cineva oricum nesemnificativ în tot procesul electoral sau, cel mai nociv, prin a alege răul cel mai mic. Am scris toate acestea pentru a crea un preambul, o imagine de ansamblu a individului ce urmează să scrie cele ce urmează, un individ prea puțin interesat de lumea politică.
Am urmărit ancheta jurnalistică privind justiția ce a fost difuzată recent inclusiv de către postul național de televiziune. Nu m-a surprins nivelul de constrângere, arta subtilă a manipulării regulilor jocului în domeniul justiției, fraternitatea leproasă a serviciilor, a politicului fetid și a justițiarilor tenebroși. Aburii înecăcioși ai jegului ce plutește peste stâlpii societății noastre ieșită cu rochia ruptă și pătată din tranziție se simt chiar și de către un ignorant ca mine.
   Drumul meu către locul de muncă trece prin spatele Palatului Justiției. Există o bodegă acolo în care vezi la ore matinale avocați cu fețe mai dubioase decât ale interlopilor pe care încearcă să-i facă scăpați, sorbind câte o cafea și pufăind țigări, rânjind fericiți, punând la cale fentarea sistemului juridic.
   Cu câteva zile înainte de apariția mai sus menționatei anchete jurnalistice a avut loc o altă mascaradă din lungul șir cu turuldoiînapoi la Judecătoria sectorului unu. Am înțeles că președintele-zeu va fi cercetat pentru propagandă legionară. Degeaba, zic, atâta timp cât la 8:00AM se auzeau o grămadă de voci cristaline scandând „George, Călinescu pre-șe-din-te!” Psihoza e mai puternică ca oricând.
   Pătrund în materia ce se numește metrou și străbate intestinele capitalei pregătindu-mă pentru evacuarea la stația de destinație. În ecosistemul ăsta întâlnești toți paraziții posibili. Stau aproape de ușă, astfel pot ieși mai repede din mocirlă. Chiar în dreptul ușii sunt poziționați doi indivizi. Vârsta aproximativă – 40 de ani, aspect exterior – comun, studii – cu indulgență 12 clase. Unul e ceva mai solid, ochi albaștri, păr șaten rar. Celălalt e mic, agitat, are păr șaten cu urme de gri, rar, dat cu gel, de abia acoperă o chelie promițătoare. Cel mic glăsuiește către cel cu ochi albaștri:
- Gata mă! Au pus mâna și pe justiție! Cel cu ochii sinilii și triști dă din cap aprobator.
- S-a băgat Soros și a luat și justiția! Dezamăgire pe chipurile celor doi.
- După ce au furat alegerile, acum au furat și justiția. Și cu asta cel mic apucă hotărât telefonul și pornește un clip de pe NimikTok în care un individ dubios urlă: „Nu vă lăsați păcăliți! Nu îi lăsați să fure Justiția!”  Cel mic poziționează telefonul cu baza către ureche pentru a auzi mai bine dezinformarea cu gust de ambrozie. Dă din cap aprobator din trei în trei secunde. Îi mai împărtășește și celuilalt din gunoiul ce răzbate din „soșiălmidia”. Cobor ușurat că nu mai sunt nevoit să urmăresc spectacolul grotesc.
   S-a dus în penis cu satelitu’ lumea. În piață văd două exemplare feminine de etnie romă. Cea mai tânără e încălțată cu niște șlapi roz din care ies niște degete negre cu unghii puternic ornate cu o ojă fluorescentă. Privirea urcă spre membrele anterioare ale hominidei și vede pantalonii din plastic lucios ce le strâng cu sârg. Buzele botoxate scuipă voinicește coji de bomboane agricole. Dar ce atrage atenția asupra bietei creaturi este tricoul cu Sex Pistols. Da! Sex Pistols! Sunt absolut sigur că fata habar nu avea ce e cu poza aia de pe tricou în care un Johnny Rotten își striga furia umăr la umăr cu un Simon John Ritchie blazat și vicios. Probabil că a văzut Sex și asta a fost suficient. Nu este prima dată când văd că lumea poartă tricouri cu Metallica, AC/DC, Megadeth, etc. fără să aibă habar ce e cu ele, ce scrie acolo. Bătrânei, tăntici grase și joviale vânzând roșii, persoane total detașate de lumea care ar purta astfel de tricouri. „Ce e maică? Mi-a dat fata un tricou... E bumbac bun, merge vara la piață.” Dar fata cu aspect de manelistă desăvârșită și tricou cu referințe la cultura punk e bomboana CIP de pe tort, cireașa de pe colivă. Nu mai există limite! Orice este posibil!
   Și în acest peisaj ce poate fi completat cu un miliard de alte exemple ca cele mai de sus ar trebui să fiu mirat, șocat, intrigat de ceea ce dezvăluie Înregistrator în ancheta lor? Pe cine interesează ce se întâmplă „sus” atâta vreme cât „jos” ne bălăcim într-o incultură demnă de Evul Mediu? Și nici măcar n-am atins latura nostalgicilor (cu vârste surprinzător de fragede) după NeaNicu „Ciocescu” ...
   Rămân sceptic, dezamăgit, puțin depresiv, bețiv, blazat.

Elena Ferrante – Povestea noului nume

A doua carte din tetralogia napoletană, pur și simplu o minunăție, un roller coaster de emoții și sentimente. Protagonistele noastre au crescut și le vom fi alături de la 16 până la 23 de ani, în frumoasa perioadă a tinereții. Vom călătorii în cartierul lor sărac din Napoli, dar și în luxoasele stațiuni din Insula Ischia, unde se vor petrece lucruri absolut uluitoare. Citind, mi-am imaginat toate personajele cu fețele lor din serialul de pe HBO, fapt care a făcut lectura și mai captivantă. Un mare plus pentru traducătoare, care nu se sfiește să folosească cuvinte precum “pula”, “futai”, “muie”, probabil neavând altfel cum să traducă vulgarul dialect napoletan în care majoritatea personajelor noastre se exprimă. Apropos de comentarile apărute la postarea lui Ciuc despre Polonia, remarcăm că și studentele Italiei anilor ’60 făceau sex anal, protejându-și vaginul pentru căsătorie. Iar cele mai cuminți doar frecau penisul logodnicului până acesta ejacula. Desigur, cartea nu este despre așa ceva, dar nu am să vă dau acum spoilere. Acest volum 2 este o carte uluitoare, o bijuterie, cu siguranță în topul cărților mele preferate din toate timpurile. Diseară voi da play la sezonul 2 al serialului HBO.

Despre volumul 1 al tetralogiei puteți citi aici.

Ce cool e taică-tu

 de Ciuc

BUCURESTI, început de noiembrie 2025. Acum două sâmbete. Îl duc pe Fiul cel Mare la o petrecere la care va rămâne peste noapte... În mașină rulează folderul cu muzică sârbeasca. Am un prieten foarte pasionat de spațiul ex-iugoslav, și de la el am niște piese foarte bune. Iugoslavii erau mult peste noi la toate capitolele, muzică included. Brkovi, Riblja Corba, Zabranjeno Pusenjie... Îmi și imaginam cum se duce acolo și zice "Aoooleoo, iar mi-a pus taică-miu muzica sârbească... " Lui ii place Eminem. Care practic este o somitate, nu am ce comenta. Eminem e foarte șmecher după toate standardele. Nu mai știu ce mai e în lista lui de spotify, dar noi (eu și Mă-sa) l-am educat după chipul și asemănarea noastră, cu OCS, ZOB, probleme d-astea... Sper că în lista lui de spotify nu există trap... În fine... 

Când eram tineri, părinții noștri nu aveau acces la muzică bună decât pe sub mână. Eu știu că ai  mei nu au fost mari fani muzică în general, dar prieteni de-ai lor aveau casete, chiar casete video cu concerte sau cu videoclipuri trase de pe Mtv de vreo rudă din occident a cuiva. 

Dintre părinți, din când în când, răsărea câte unul, în general tați, nu știu ce făceau mamele, dar erau genul de tați rockeri. Care ascultau muzică de la Europa liberă sau Voice of America. De la astfel de oameni am aflat de U2, Dire Straits, Phil Collins, Rod Stewart, Queen și câte și mai câte. Mult mai târziu, prin liceu am cotit-o către rock alternativ, punk etc, când un coleg mi-a împrumutat o casetă cu albumul No Need to Argue al formației vocal instrumentale Cranberries care a devenit trupa mea preferată a tuturor timpurilor. 

Astfel de tați erau foarte apreciați în gașcă. Expresia "ce cool e taică-tu" era ca un compliment în primul rând pentru tine. După acest compliment tânjesc și eu. Probabil nu voi afla niciodată dacă a fost rostit cândva, deși știu sigur că sunt cool. 

Dar de ajuns cu melancolia: azi e sâmbăta asta ... Niște evenimente recente m-au făcut să-mi dau seama că m-am cam neglijat. Deci era timpul pentru niște timp pentru mine. La înot am fost cu Fiul cel Mare. Soția (apelativul agreat, cel vechi - Nevasta - a fost aspru criticat) și cu Fiul cel Mic erau plecați când noi eram ajunși acasă. Așa că am profitat și ne-am dus la mall. Trebuia sa printăm poza pe care Fiul Cel Mare o făcuse cu Ødegaard, căpitanul echipei Arsenal, în urmă cu două săptămâni, cu ocazia excursiei la Londra pe care o făcuse cu Mă-sa. Eu nu am fost pe San Siro. Eu nu am poză cu Gattuso, jucătorul meu preferat de la AC Milan, echipa tinereții. Generația de azi are niște oportunități pe care poate nu le apreciază la adevărata lor valoare. Ușor de zis, dar până la urmă cine poate spune care e adevărata lor valoare? Întrebări filozofice care pălesc în fața unor bucate plus băuturi de calitate. Probabil prietenul Răzvan ar bodogăni că mă gandesc la umplerea burdihanului și a plăcerilor bahice în loc să dezvolt filozofia de viață. 

Luasem niște vită de la Kaufland. Când vine Fiul cel Mare pe la mine, sâmbăta e zi de vită. 36 de Euro kilogramul. Un preț imens, dar na... aia e… boierul tot boier. Când mi-a zis Laurențiu, care locuiește în Olanda, la Eindhoven, că a luat carne cu 20 de euro, l-am bălăcărit, i-am zis ca trăiește pe picior mare, că aruncă cu banii... Acum poftim de vezi... 

Am ajuns acasă, și m-am apucat de făcut masa.. Cum, de regulă, se începe cu  o pauză, am desfăcut sticla de whisky japonez. De black friday am luat 2 sticle de whisky, unul japonez (care a fost recenzat în detaliu aici pe blog) și unul, un single malt din Speyside, pe care îl voi deschide cu altă ocazie, probabil împreună cu curatorul celebrului blog Nopți și Zile în fața unui eveniment sportiv de calitate. Sau poate de revelion. Am degustat. Un whisky fin, fără doar și poate, dar se simte că e un blend. Per total nu m-a impresionat. Asta nu m-a oprit, însă, să beau câteva pahare. Și vreo două beri Berliner Kindl să îl sting. Un blend poți să îl stingi cu o bere, mai ales una de calitate. Un single malt bun ar trebui să rămână singur în sânge. Single malt, single blood!

Am început cu cartofii... Iau cartofi congelati, dar nu din aceia care sunt preprăjiți. Timpul de facere e foarte mare. minim 25 de minute.. Și niciodată nu-mi ieșeau cum trebuie. Acum m-am concentrat mai mult. Ideea e că tre sa îi pritocești des, să îi agiți, să le schimbi poziția mai des ca în filmele de pe site-urile de specialitate.

Înainte de asta, trebuia să dau drumul la o muzică. Altfel, ce scriu pe celebrul blog Nopți și zile? Am mâncat așa, pe uscat? Nu... Poate alții ar fi întrebat chatgpt, dar eu am dat drumul la un radio online. Radio Zodiac, un radio online din Dublin, excepțional, pe rock alternativ și derivate. Chiar profit că sunt singur și dau volumul mai tare. Soția nu suportă muzica prea tare, iar Fiul cel Mic mă bruiază cu desenele. Ce nu îmi plăcea mie Disney, acum am ajuns să îl urăsc. Am recunoscut puține melodii, Republica, Jimi Hendrix, Van Halen , Nirvana, Ramones, Faithless, The Cure, Garbage... in rest, chestii mai underground. Plus reclamele la un taxi din capitala Irlandei. Oare muzica asta o fi fost aleasă de vreun algoritm? Mai există ceva neguvernat încă de algoritmi? 

Pe cartofi arunc condimente la întâmplare. Busuioc, chilli, ceva mexican, paprika , oregano,  sare, piper, ulei de măsline, amestec, pun în air fryer. După niște minute, mă iau de carne, pun la fel, condimente, pe carne pun în plus cimbru. O crestez, sa se patrunda klumea, apoi pe minutul 15 al cartofilor, o pun la tigaia pe care am uns-o cu ulei de măsline în prealabil. Eu mereu făceam carnea "well done". Am zis acum ceva vreme  să încercăm și ceva "medium rare'", destul de complicat de făcut. Mi-a ieșit de câteva ori, dar nu și de data asta. De fapt, doar o bucată o fost medium, i-am dat-o Fiului cel Mare, apoi bucata mai well done, am luat-o eu. Carnea a ieșit excelent, ca de obicei, și se pare ca și cartofilor le-am găsit cheia: trebuie sa îi amesteci de multe ori, ca sa se facă pe toate părțile, cum am discutat deja.

Am făcut și o salată însoțitoare, din cele gata pregătite, luată din Kaufland, la care am pus doar ulei de măsline, sare, piper, oțet de mere și Herbes de Provence. Probabil ultima salată a sezonului, începe perioada murăturilor. Anul asta i-au ieșit lu' mama niște murături foarte bune, ca pe vremuri. Vremuri mai bune, mai rele? Cine poate spune? Nu aveam telefoane și Playstation, dar cred că aveam mai mulți prieteni.

Dar gata cu filosofiile, poftă bună la masă!

Rezumat muzical 2025

Nu pot trăi fără muzică. La mine nu trece o zi fără să ascult muzică. În ultima vreme ascult doar la boxele portabile, la care conectez telefonul prin bluetooth. Am două boxe marca JBL, iar fiul meu cel mic are o boxă, tot JBL. Folosesc aplicația YouTube music, unde am abonament plătit, oferit cadou de un prieten de-al meu. Îmi place să ascult propriile playlisturi, dar câteodată mă mai las și în voia inteligenței artificiale care îmi recomandă tot felul de chestii interesante. La final de an youtube mi-a făcut o statistică foarte interesantă, pe care o voi împărtași cu cititorii blogului. Aș fi curios să văd și preferințele voastre.

Durata de ascultare: 35.146 minute

Cele mai ascultate 5 piese

1.Junior Kimbrough – Feel so Good#2
2.Gerry Rafferty – Right Down the Line
3.Mahalia Jackson – Summertime
4.Creedence Clearwater Revival – I put a spell on you
5.Nick Cave & The Bad Seeds – O Children

Cei mai ascultați 5 artiști

1.Eric Clapton
2.Nick Cave
3.David Bowie
4.The Velvet Underground
5.Deep Purple

Genuri preferate

1.Muzică rock 21%
2.Muzică pop 16%
3.Indie 15%
4.Electronică 11%
5.Blues 7%

Pasaport muzică

1.Statele Unite ale Americii 497 de artiști
2.Regatul Unit 237 de artiști
3.România 75 de artiști
4.Franța 54 de artiști
5.Germania 49 de artiști

Cracovia

de Ciuc

În Varșovia am ajuns datorită concertului Die Toten Hosen de la început de iunie 2019, însoțit de prietenul meu Radu, pe care cititorii acestui blog îl știu din articolele despre Germania. Pe Die Toten Hosen îi știam de prin facultate și îi văzusem în urmă cu 7 ani la Sibiu la Artmania. Un concert foarte șmecher, punk german de calitate. Plin de nemți, oricum prin părțile alea îmi pare că toată lumea vorbește germană. De fapt, afișul festivalului era în germană. Pe google maps străzile aveau numele nemțești. Pe fucking bune! Am zis atunci că îmi doresc să îi mai văd o dată pe punkistii nemți în viața asta. 

Iată că se ivise ocazia - aflasem întâmplător că vor concerta în Varșovia. La o aruncătură de băț. 

Nu am petrecut foarte mult timp în capitala Poloniei, de miercuri seara până duminică dimineață. Suficient, însă, cât să-mi fac o părere - cel puțin avizată - despre acest oraș și despre locuitorii lui.

Varșovia este un București mai curat, mai civilizat, mai verde. Adică nu prea are legătură cu Bucureștiul. Doar că au fost și oamenii ăștia sub comuniști. Eu am stat într-un cartier hip și poate că opinia mea e ușor subiectivă. Dar scriu un articol pe blog (fie el și celebrul blog Nopți și Zile), și nu o lucrare de doctorat. Cartierul se cheamă Stary Mokotow (adică Old Mokotow), destul de bine conectat la transportul în comun, foarte verde și foarte liniștit. Apartamentul de pe airbnb a fost cam cel mai prost airbnb pe care l-am închiriat până acum. Nu am primit prosoape mari, nu avea gel de duș, mașină de cafea, văzându-ne nevoiți să bem cafea opărită, cea mai proastă opțiune de cafea ever. Nici veioză nu aveam, iar în recipientul de zahăr era sare. Prima cafea opărită a sejurului a fost ruinată. Soarele răsărea la 4 jumate si bătea direct în geam făcând lumină și foarte cald. Niște voleuri ar fi valorat greutatea lor în aur. 

Pe de altă parte era multă liniște. Blocurile de 4 etaje păreau sa aibă toate o curte interioară în care intrai cu un cod, si apoi cu același cod în scara de bloc. Oamenii își țineau și biclele în curte, probabil hoții polonezi preferă încă biclele din Germania. Și nu invers. Blocul mi s-a părut locuit în majoritate de oameni în vârstă. Și de câinii lor mici. 

Foarte aproape erau câteva terase pline cu țânțari la care am tras de câteva ori pentru satisfacerea setei. Berea poloneză nu e foarte bună. Țânțarii, însă, sunt. Buni. Pentru iubitorii de pils recomand Żywiec. Mai era una dar nu am găsit-o decât la magazin și nici nu mai știu cum se chema. Pentru amatorii de celelalte băuturi numite generic bere recomand orice altceva, oricum altceva în afară de pils nu contează. Țânțarii și-au făcut de cap cu noi oricât alcool am fi avut în sânge. Berea era cam 11-12 zloți la terase (adaugă 10% la vremea aia, pentru a transforma în lei noi) și serviciul la fel de prost ca la noi. Plata cu cardul este default, cash am scos doar 100 de zloți în prima zi și nu pot spune că am avut nevoie de ei. Cu o excepție notabilă: la aeroport, cand ne-am luat bilete, cardul nu era acceptat, dar tind să cred că era o problemă fix cu automatul acela, fix atunci. Și nici la concert nu am putut sa îmi iau tricou pentru că se putea plăti doar cash. N-am suferit însă, tricourile nu păreau prea calitative. Probabil că nici kurwele nu aveau POS, dar n-am testat asta, dar în rest nu am întâlnit altă situație in care sa ai nevoie de bani lichizi. E bine să ai, totuși, ca să poți lăsa bacșiș acolo unde nu este inclus. La două terase din centru bacșișul era inclus pe notă, din fericire ne-am prins si nu a fost nevoie să mai punem în plus ca niște boieri mari ce eram.

De mâncat, se mănâncă bine. Cam pe unde am fost am mâncat bine. În prima seară un burger. Picant. În jur de 30 de zloți.

A doua zi la prânz la un restaurant central unde am servit (!!) un pui cu spanac în sos de usturoi, dar nu mujdei. Oricum, foarte bun și când acestuia se adaugă o Pilsner Urquell la draft, masa devine aproape perfectă. 

Am mai mâncat un burger la restaurantul unui hotel, excepțional (burgerul, hotelul nu știu), o pizza, niște pork chops. Toate de la bune în sus.

Pe unul din malurile Vistulei erau niște terase pe care nu pot decât să le recomand pentru atmosfera relaxată (laid back), mai ales dacă te duci în timpul zilei când nu e multă lume. Presupun ca seara se mai anima atmosfera, dar nu am testat.

Un alt aspect pe care l-am remarcat este că în magazin, dacă vorbeai engleză, vânzătorii erau speriați, nu mai ziceau nimic, nici măcar mulțumesc sau la revedere. Nu cred că  neapărat urau străinii, nici că nu știau engleză, dar cred că le era rușine, cumva, că nu vorbesc engleza la un nivel ridicat. Mă rog, fiecare cu ale lui.

Polonezele sunt ultra bune după toate standardele. Frumoase, slim fit, aranjate impecabil. Imediat mi-am dat seama și de ce: și polonezii sunt foarte mișto; ce să zic: înalți, bine făcuți. Nu mi-aș trimite prietena singură pe acolo. Și văzând eu una ca aiasta, mi-am zis în sinea mea: băi ăștia trebuie că se fut in draci. Și imediat am apelat la prietenul google (chatgpt nu era pe vremea aia) si am cautat: top sexually active countries... ce să vezi, pe locul 5: Polonia. Nu știu dacă era un studiu peer reviewed publicat într-o prestigioasă revistă de știință care ne-a învățat despre importanța purtării măștilor în aer liber ca să ne ferim de covid, dar pentru mine a fost o confirmare suficientă a ceea ce observasem cu ochiul liber.

O mare problemă sunt bicicliștii care merg pe trotuar. Merg cu viteză și nu prea sunt atenți la pietoni. Ca pieton tre să fii cu ochii-n 4. La un moment dat o tipă era să dea peste un copil. Si tot ea era furioasă. 

La concert am ajuns a doua seara. Am urmărit celebra trupă germană de punk înconjurat de punkeri nemți, polonezi și, probabil de mai multe nații, buhăiți, beți, bătrâni. Cu transpirația lor se putea stinge un  incendiu de pădure. Cu toate astea, a fost mișto. Obiectivul excursiei fusese îndeplinit. 

Nu pot să închei fără să amintesc extazul pe care l-am simțit când am văzut că peste tot erau țepi dintr-aceia anti porumbei... Bah, da' peste tot. Streșini, clădiri, ferestre, balcoane, semne publicitare... Polonezii pare că au spus un NU hotărât porumbeilor. Pe când și la noi, mă întreb - retoric, firește. 

Cam asta ar fi, pe scurt, povestea celor câteva zile petrecute în Varșovia. M-aș mai duce, într-un city-break, gen? Nu... eventual in Cracovia. Am auzit că e mult mai mișto la Cracovia.

Griș cu lapte

Eram copil și îmi făcea bunica griș cu lapte. Presăra scorțișoară pe deasupra. Consideram asta o delicatesă și mâncam cu mare plăcere. Cu mintea de atunci îmi închipuiam că este un preparat foarte dificil de realizat, iar gândurile de atunci s-au transpus și în viața de adult, lăsând pregătirea acestui desert în seama nevestei, care uneori ne mai răsfață cu acest produs pe mine și pe cei doi fii ai noștri. Zilele trecute, aflându-mă cu fiul meu cel mic la Alimentara, am zis să cumpărăm lapte și griș, solicitând acasă nevestei, respectiv mamei, să ne pregătească griș cu lapte. Însă aceasta, din motive bine întemeiate, nu a avut timp. A doua zi mi-am spus că voi face eu griș cu lapte, nu mai aștept să stau la mâna nimănui. M-am consultat cu chat gpt care m-a învățat să fac. Am pus la fiert 1000 ml de lapte în care am presărat 60 grame de zahăr și am adus aproape de fierbere, când am adăugat în ploaie 100 grame de griș, în care am amestecat cu telul. Am lăsat la fiert 7-8 minute, amestecând din când în când cu telul pentru a nu face cocoloașe sau a se prinde. Am turnat în castronele și am servit fie cu scorțișoară, fie cu gem de căpșune, după preferințe. Fiii și nevasta mi-au spus că a ieșit perfect și că sunt un preparator de griș cu lapte înnăscut. Iată, nici nu putem știi de câte lucruri suntem în stare, dacă nici măcar nu încercăm. Pot spune că am scăpat de complexul preparării grișului cu lapte.

La coadă

La hypermarketuri prefer câteodată casele normale, în dauna celor asistate de robot, nu pentru că aș fi analfabet digital ci pentru că îmi place să mai socializez cu lumea la coadă ori cu casiera. Acum, clientul din fața mea are pe bandă două sticle de vin la 2 litri și o sticlă de vodka. Atâta tot, nimic de mâncare, nimic altceva. Vin roșu la sticlă de plastic, care probabil nu a văzut strugurele, vodka din cea mai ieftină, o marcă sub Stalinskaya (cea românească, nu cea rusească cu care aduce la nume). Cu siguranță este alcoolic, altfel nu ai cum veni doar pentru atâta lucru la hypermarket. Mă uit la el, iar înfățișarea sa îmi confirmă gândurile. Îmbrăcat neglijent, ponosit, nebărbierit, cu fața căzută, cu o privire rea. Genul de om abrutizat de alcool, nicidecum bețivul simpatic. Sunt în toane bune, așa că intru în vorbă cu el: “E bun vinul ăsta, bre?”. Mă privește lung o vreme de sub pleoapele tumefiate și spune: “Nu te doare capul de la el.”. În spatele meu, o persoană mai durdulie, spune: “Dar are o culoare foarte frumoasă. De mult n-am mai văzut așa o culoare frumoasă la un vin. Îmi amintește de copilărie, parcă e vinul bunicilor”. Arunc o privire la bandă pentru a vedea și ce a cumpărat acest om. Are și el o sticlă de vodka, dar ceva mai bună față de primul meu interlocutor, dar și câte ceva de mâncare. Apoi îmi spune: “Domne, știți care e cel mai bun vin românesc? 100% curat, vin adevărat!”. Ridic din umeri, pentru că nu există cel mai bun vin românesc, depinde de preferințele fiecăruia. Omul îmi spune: “Recaș!”. În mintea mea snoabă mă gândesc că face referire la Solo Quinta, dar omul continuă: “E în piață un băiat care vinde cu 16 lei litrul.”. În acel moment se bagă și casiera în seamă, adresându-se tuturor: “Să știți că cel mai bun vin e de Urlați. Am lucrat eu acolo. Pelinul de Urlați. Mergeam cu colegele și noi culegeam pelinul, e totul natural ce bagă în el, foarte bun. Îl știu pe patronul de acolo, dacă vreți vă dau telefonul să vorbiți cu el”. În acel moment chiar mi-a fost rușine de cei trei interlocutori ai mei pentru că de această dată nu cumpărasem niciun produs alcoolic. Ce-or fi zis în sinea lor? “Băiatul ăsta e pussy, nu consumă și el chiar nimic.”.  

Elena Ferrante – Prietena mea genială

Doream să citesc ceva foarte șmecher, așa că l-am întrebat pe chatgpt despre cele mai influente 20 de cărți ale secoului XXI. Inteligența artificială a răspuns în mai puțin de o femtosecundă, cu 20 de titluri din care citisem câteva, încercasem altele și nu m-au prins, iar unele se pare că nu au fost traduse în limba română. Totuși, cap de serie al listei era o carte numită My Brilliant Friend, cu o autoare de care nu auzisem. M-a atras, am căutat pe net să cumpăr cartea și am realizat că este primul volum al unei tetralogii. Am găsit pachetul complet la un preț bun și l-am achiziționat. Am început cu primul volum, numit “Prietena mea genială”.

Cartea începe cu un indice al personajelor, pe care ar fi bine să-l rețineți, altfel nu veți înțelege nimic. Eu mi le-am copiat pe o hârtie, ca să le am mereu în fața ochilor atunci când citeam. Avem familia cârpaciului, familia portarului de la primărie, familia tâmplarului, familia lui Don Achille, familia văduvei nebune, familia feroviarului-poet, familia vânzătorului de fructe, familia proprietarului de cafenea, familia cofetarului. Desigur, se adaugă și alte personaje, de pildă profesorii. Închipuiți-vă că aceste familii au 2-3-4 copii, iar toate personajele contribuie din plin la desfășurarea evenimentelor, a acțiunii din carte.

Napoli, anii ’50, cartier muncitoresc, sărăcie. Fata cârpaciului (cârpaci înseamnă cizmar, da?) și fata portarului de la primărie se pare că vor fi personajele principale, una dintre ele chiar povestitoarea romanului nostru. Cartea ni le prezintă de la vârsta de 6 ani tocmai până la 16 ani. Sunt prietene, dar între ele există o competiție continuă. Fata cârpaciului are o inteligență uluitoare și de mică e cam unsă cu toate alifiile, fata portarului încearcă să țină pasul cu ea, nu o slăbește nicio clipă. Zbârnâie amândouă în școala primară, dar rigorile societății de atunci o limitează pe fata cârpaciului doar la primele clase, în timp ce prietena ei va merge și la gimnaziu și chiar liceu. O situație cam tristă.

Despre Elena Ferrante (pseudonim), autoarea noastră, nu se cunoaște mai nimic. Nu a dorit să fie în atenția publicului. Găsiți pe net date despre această situație. Dar e foarte talentată, i-am îndrăgit scrierea din prima. Are un mod fin de a descrie trăiri sufletești, combină perfect narațiunea cu psihologia umană, zugrăvește excelent vremurile de atunci. După cum spune chiar autoarea, nu scriitorul trebuie să fie în centrul atenției ci opera sa. Tetralogia este ecranizată și puteți urmări serialul pe HBO Max. Eu mai citesc 100 de pagini din carte, mai văd un episod, așa în paralel. Și serialul este foarte bun.

 

În incheiere să vedem care au fost cele 20 de recomandări ale inteligenței artificiale cu privire la cele mai influente romane ale Secolului XXI. Oare cât se va mai modifica acest top până la sfârșitul veacului?

1. My Brilliant Friend – Elena Ferrante (2012)
2. The Warmth of Other Suns – Isabel Wilkerson (2010)
3. Wolf Hall – Hilary Mantel (2009)
4. The Underground Railroad – Colson Whitehead
5. Austerlitz – W. G. Sebald (2001)
6. Never Let Me Go – Kazuo Ishiguro
7. Gilead – Marilynne Robinson (2004)
8. The Corrections – Jonathan Franzen (2001)
9. 2666 – Roberto Bolaño (2008)
10. The Goldfinch – Donna Tartt (2013)
11. Bring Up the Bodies – Hilary Mantel (2012)
12. Pachinko – Min Jin Lee (2017)
13. The Brief Wondrous Life of Oscar Wao – Junot Díaz
14. The Road – Cormac McCarthy (2006)
15. Atonement – Ian McEwan (2001)
16. The Known World – Edward P. Jones (2003)
17. The Sellout – Paul Beatty (2015)
18. Say Nothing – Patrick Radden Keefe (2019)
19. Life After Life – Kate Atkinson (2013)
20. Sapiens: A Brief History of Humankind – Yuval Noah Harari (2011)

Călătorii cuTaxi

În week-end-uri, cam odată la două săptămâni, atunci când jucăm acasă, mi-am făcut obiceiul de a merge la stadion. Atmosfera e frumoasă, iar fotbalul pare mult mai spectaculos decât în fața micului ecran. Din comoditate, pentru a evita schimbarea mai multor mijloace de transport în comun, prefer să călătoresc cu taxi atât la dus cât și la întors. De câteva ori, probabil crezând că sunt vreun golan ultras, unii șoferi au refuzat cursa observând mai bine destinația la care doream să ajung. Alții din contră, au venit, m-au luat, au discutat cu mine, întrebându-mă diverse despre meciurile și echipele de fotbal. În majoritate băieți tineri, născuți după cel mai de succes mondial al naționalei României. Au condus ok, m-au dus în siguranță, unii chiar au avut și o muzică interesantă în mașină, pe care am descoperit-o cu aplicația Shazam. De pildă piesa: Pop Smoke - Hawk Em. Ați auzit de Pop Smoke? Mărturisesc că eu l-am descoperit în taxi către stadion. Vă rog să citiți pe wikipedia articolul intitulat Murder of Pop Smoke.

O singură problemă am cu acești șoferi de taxi. Dau aerul condiționat pe căldură, când afară sunt 14-15 °C, care, să ne înțelegem, nu este o temperatură coborâtă. Sub nicio formă nu ai de ce să dai AC-ul pe 27 °C când afară sunt 14 °C. În toate taxiurile am călătorit în aceste condiții, cald și aer irespirabil, am ajuns transpirat. La automobilul personal nu folosesc niciodată căldura, chit că afară sunt grade cu minus. Mă îmbrac corespunzător dacă afară e frig, nu stau iarna în chiloți și maieu în mașină, în niciun caz. Chiar ne-am pizdificat cu toții? Ultima oară am călătorit cu un pakistanez care cred ca avea 32 °C în mașină, mai și mirosea pregnant a sudoare. Același lucru îl pățesc vara, dar în sens invers. Afară sunt 35 °C, intru în taxi, iar acolo domnește o atmosferă glaciară. Cobor din mașină tremurând de frig. Groaznic, oamenii zilelor noastre nu mai au deloc adaptabilitate termică. La fel ca în taxi pățesc și la birou. Dacă afară sunt 22°C, colegii dau AC pe rece, iar dacă afară sunt 20°C, colegii dau AC pe cald.

Whisky, music & smart casual dining (11)

În urmă cu vreo 2 ani mă plimbam prin parcul central din Sinaia. Era iarnă, lume puțină pe afară, aproape pustiu. Unul din restaurantele zonei avea boxele scoase la exterior. Am fost atras de sunetul muzicii și de piesa care se auzea la acel moment. Blues frumos, chitări, voce gravă. Am folosit aplicația Shazam pentru a recunoaște piesa. The Silver Dimes – Double Trouble. Am ascultat-o acasă de zeci de ori, însă abia zilele astea am descoperit originalul. Este piesa lui Otis Rush,  muzician despre care wikipedia ne informează: “Otis Rush Jr. (April 29, 1934 – September 29, 2018) was an American blues guitarist and singer-songwriter. His distinctive guitar style featured a slow-burning sound and long bent notes. With qualities similar to the styles of other 1950s artists Magic Sam and Buddy Guy, his sound became known as West Side Chicago blues and was an influence on many musicians, including Michael Bloomfield, Peter Green and Eric Clapton.”.

Când beau whisky ascult cu preponderență muzică blues. Mi se pare că se potrivește cel mai bine. Perfect match. În seara asta am pus pe masă un whiskey american, provenit din Statul Kentucky, care este, după cum am mai discutat pe acest blog și în alte rânduri, patria whiskey-ului din USA. Se numește Woodford, tărie 43,2%. Nu e un whiskey scump, am dat pe el sub 150 de lei, dar mi s-a părut excelent. Mai sus de Gentelman Jack de exemplu, ca să fac o comparație. Un whiskey catifelat, care te mângâie pe gât, cu o combinație de gust dulceag dar totodată și condimentat. Ce să mai lungim vorba? Un bourbon de calitate.

Am băut cât am băut, am ascultat blues, mi-a venit cheful și am dat muzica tare. Chiar la piesa lui Otis Rush, Double Trouble. E pur și simplu senzațională chitara, dar și vocea. A venit și fiul meu cel mare, atras de muzică. Am ascultat împreună cu el, iar după i-am interpretat versurile. “Some of this generation is millionaires...It's hard for me to keep these clothes to wear.”. Când beau devin mai filozof și i-am spus că unii din generația lui vor ajunge doctori, avocați, oameni de vază, iar el, dacă nu va pune serios burta pe carte, va ajunge curier, să ducă coletele oamenilor. Sigur, nu cred în totalitate în această doctrină, împărtășită mai degrabă de generația de dinaintea mea, dar sub influența alcoolului și în conjunctura muzicii, m-am simțit obligat să-i adresez câteva vorbe fiului meu cel mare, vorbe care oricum i-au intrat pe o ureche și i-au ieșit pe cealaltă.

M-am apucat de gătit. Salată de cartofi cu pește afumat. Am pus 10 cartofi în apă rece cu sare și i-am dat la fiert pentru 25 de minute din momentul clocotului. Gospodinele ne recomandă să punem cartoful în apă rece și să aducem la fierbere, pentru a evita sfărâmarea lor ulterioară. A fost perfect acest sfat! Când să-i curăț de coajă mi-am dat seama că mă ard la mâini și am chemat-o pe nevastă să-i curețe. Ea i-a curățat, dar mi-a spus plină de năduf: „Adică fraierii fac munca de jos sau cum?”, iar eu i-am spus: „Nicidecum. Fă tu totul!”, și m-am mărginit în a bea whiskey și-n a-i da indicații.

O rețetă simplă, dar de mare efect. Cartofii fierți și curățați se taie bucăți ce se amestecă cu maioneză și hrean. Adăugăm o ceapă roșie și o legătură de mărar, presărăm sare și piper, un pic de ulei de măsline și stoarcem ½ de lămâie. La sfârșit am adăugat 250 de grame de păstrăv afumat, adică nevasta a adăugat, dupa ce a fost marunțit de fiul meu cel mare. Apoi cu mâna mea am tras la tigaie vreo 50-60 de creveți mici și i-am pus în farfurie lângă salată. Am avut parte de o cină perfectă pentru duminică seara, în ziua care a durat 25 de ore.

 

Ciocolată furată

Pe vremea mea toate tabletele de ciocolată aveau 100 de grame. Pe când eram copil nu găseai chiar așa ușor o ciocolată bună, dar atunci când făceai rost pe sub mână, era pur și simplu savuroasă, avea un gust mai bun decât ce se găsește în prezent pe piață. Poate vă mai amintiți de ciocolata Kraft produsă în RSF Yugoslavia, la Zagreb, ori de ciocolata Diana, fabricată în Franța, ori de legendara Nestle (ambalaj roșu) produsă în Elveția. Deși consum și în prezent, nu mai recunosc în ciocolata de azi gustul de altădată, acum o fac industrial, pentru Europa de Est, pentru proști. Mai iau câteodată o tabletă pe care o împart cu fiii mei, deobicei Ritter Sport, o tabletă de formă pătrată, creată astfel pentru a nu se rupe când o transporți în buzunar. 100 grame. STAS. Deunăzi am luat Milka, celebra ciocolată produsă cu lapte din Alpi și cu o vită simpatică pe etichetă. O ciocolată cu alune întregi și una albă. Am constatat că au 95 grame și 90 grame. Serios? 5 grame în minus la o ciocolată, la 20 de bucăți au scos în plus o ciocolată de 100 grame. Iar la cea de 90 grame, la 10 ciocolate scot una de 100 de grame în plus.

Merg la meciuri pe stadione. Golănie. La Ploiești, când arbitrul ia o decizie împotriva gazdelor, pe care suporterii locali o consideră injustă, se strigă la scenă deschisă către cavalerul fluierului: „S-o futem pe mă-ta! S-o futem pe mă-ta!”. Provinciali. Ce pretenții să ai? În schimb, pe Giulești, la asemenea decizii ale arbitrului, publicul îi strigă: „Hoțulee! Hoțulee! Hoțuleee!”.

Cam asta îmi vine și mie să strig către cel care a luat decizia să producă Milka la 90 și 95 de grame: „Hoțulee! Hoțulee! Hoțuleee!”.

Whisky, music & smart casual dining (10)

În vara lui 2021 ne aflam în plină pandemie de Covid19. Pentru a merge în Grecia trebuia să prezinți la vamă un test negativ de covid plus un formular. N-am dorit să ne complicăm și nici să cheltuim aiurea banii, așa că am ales să mergem în Bulgaria pentru un sejur de 5 zile. Am ales o cazare foarte frumoasă pe lângă orașul Kavarna. Aveam o piscină excepțională la hotel, din interiorul ei putând privi marea. Mâncare excelentă, restaurante de top, ne-am simțit foarte bine și am uitat pentru o vreme că întreg Mapamondul se luptă cu o teribilă molimă. Cât era ziua de mare ne scăldam în apele Mării Negre sau la piscină, mâncam midii de la ferma din Dalboka ori pește proaspăt prins din ape sărate, beam bere Zagorka prin baruri pitorești. Era foarte liber peste tot. Când s-au terminat cele 5 nopți de cazare, i-am propus nevestei să rămânem în Bulgaria, parcă nu mă săturasem de mare și de vremuri bune. Ce să facem în izolarea de acasă? Am rezervat cu ajutorul telefonului încă 4 nopți de cazare, de această dată în stațiunea Sveti Vlas. Lăsam în urmă litoralul bulgăresc rural și pășeam într-o stațiune animată, plină de culoare și muzică, cu terase și restaurante înțesate cu lume, cu plaje pline. Dar foarte frumos și aici. Într-o zi am luat autobuzul și am mers în celebra localitate Nesebar, unde ne-am plimbat prin cetate. Aici am găsit un restaurant de unde puteam privi marea și pentru că era foarte cald, am propus să ne oprim pentru a bea ceva. I-am spus ospătarului că doar vrem să bem, iar acesta, cerându-și scuze, a spus că ne poate oferi doar o masă mai în spate, păstrând mesele din prim plan pentru oaspeții care și mănâncă. Nu ne-a deranjat, așa că am acceptat, urmându-l pe ospătarul bulgar către o masă aflată sub o viță de vie. Era perfect. Răcoare și umbră. Am băut două beri, știu că am mai schimbat câteva vorbe cu ospătarul în engleză, nevasta și cei doi fii ai noștri au jucat Macao, care este un joc de cărți. Am băut bere sub vița de vie, privind la mare care într-adevăr era puțin mai îndepărtată de noi, spre deosebire de ceilalți oaspeți ai localului care și mancau, având marea mai în vizor. Dar noi aveam vița de vie deasupra, ceea ce era excelent. Am petrecut foarte frumos și în Sveti Vlas, unde după cum am spus, am stat 4 nopți. Însă tot nu eram sătui după 9 nopți în Bulgaria și deja ni se făcuse dor de partea litoralului rurală, unde stătusem prima oară, așa că am mai rezervat două nopti în localitatea Ezeretz. Efectiv nu doream să mai plecăm. Cine se satură vreodată de viață bună, timp liber, baie și plajă, mâncare și băutură? Abia după 11 nopți petrecute în Bulgaria ne-am întors în România. Imediat după întoarcere ne-a apucat febra, durerile de spate, diareea. Aveam cu toții Covid 19. Eu pentru a doua oară, după episodul din octombrie 2020. A fost mai ușor acum.

Hotelul nostru din Sveti Vlas avea la parter un magazin, în al cărui geam era un afiș mare ce înfățișa o reclamă la băuturi, având în centru o sticlă mare de Johnnie Walker Green Label. Mărturisesc că la acel moment nu mai văzusem sau auzisem de Green Label de la acest brand. Știam desigur de foarte popularul  Johnnie Walker Red Label, whiskyul Securității Statului înainte de 89, așa cum îl numește prietenul meu Ciuc, pentru că înainte de 1989 doar securiștii aveau acces la această băutură ori persoanele cu relații sus-puse. Reîntors în România, după ce mi-a trecut a doua rundă de Covid 19, am comandat o sticlă de Green Label. Am rămas perplex de cât de bun a putut să fie.

Zilele trecute, la mai bine de 4 ani după excursia de 11 zile în Bulgaria, am desfăcut a doua sticlă de Green Label. Dar eu am povestit destul, lungindu-mă cu introducerea. Să-l lăsăm pe chat gpt să ne dea câteva detalii tehnice.   

Gabriel: Ai auzit de Johnnie Walker Green Label?
Chat Gpt: Da, Johnnie Walker Green Label este un whisky blended malt scotch, adică un amestec de single malts (nu conține grain whisky), ceea ce îl face special în gama Johnnie Walker.

—

✅ Caracteristici:
- Alcool: 43% 
- Vechime: 15 ani (toate malțurile din blend au minimum 15 ani) 
- Blend din 4 malțuri principale: Talisker, Linkwood, Cragganmore, Caol Ila 
- Note: fum, iarbă uscată, vanilie, stejar, ușor afumat

—

Este considerat un whisky echilibrat, complex și elegant, cu un preț accesibil pentru un malt de 15 ani. Foarte apreciat în rândul cunoscătorilor pentru raportul calitate-preț.

Sigur că fără mâncare și muzică nu ar fi mers whiskyul atât de bine. La mâncare am rezolvat imediat. Cu niște creveți și un orez basmati sunt pe placul întregii familii. Dar cu muzica e mai greu. Ce s-ar potrivi la un Johnnie Walker Green Label? Pai aici trebuie intrebat AI-ul.

Gabriel: Vreau să desfac o sticlă diseară și să beau. În compania unor creveți și a unui orez basmati cu legume. E o seară specială de vineri în care voi bea Johnnie Walker Green Label. Afară plouă și e frig. Te rog recomandă-mi 20 de melodii pentru aceasta ocazie.

Chat Gpt: Ce atmosferă frumoasă ai descris — ploaie, vineri seara, Johnnie Walker Green Label, creveți și orez basmati cu legume... Iată un playlist cu 20 de piese elegante, calme și cu o notă ușor melancolică, perfecte pentru o astfel de seară:

Playlist – „Rain, Whisky & Warm Lights”

1. Chet Baker – Almost Blue 
2. Sade – By Your Side 
3. Melody Gardot – Baby I’m a Fool 
4. Tom Waits – I Hope That I Don’t Fall in Love With You 
5. Rhye – Open 
6. Leon Bridges – River 
7. Agnes Obel – Riverside 
8. Nick Drake – Northern Sky 
9. Gregory Porter – Hey Laura 
10. Madeleine Peyroux – Dance Me to the End of Love 
11. Cigarettes After Sex – K. 
12. Bill Evans – Peace Piece 
13. The Cinematic Orchestra – To Build a Home 
14. Benjamin Clementine – I Won’t Complain 
15. José González – Heartbeats 
16. Iron & Wine – Flightless Bird, American Mouth 
17. Damien Rice – The Blower’s Daughter 
18. Bon Iver – Holocene 
19. Daniel Caesar – Best Part (feat. H.E.R.) 
20. Aldous Harding – The Barrel

Impecabile gusturi are Chat Gpt. Sunt mulți contestatari ai inteligenței artificiale, dar nu au dreptate în unele cazuri. Eufrosin Potecă, ești unul dintre ei. De asemenea ești cunoscător al muzicii. Ce părere ai despre recomandare? Tu mi-ai fi recomandat altceva conform cerinței mele?

faimoasa formă a sticlei de Johnnie Walker

cu așa ceva nu dai greș

Partea rurală a litoralului bulgăresc. 2021. Pandemie.

Shopping

Cred că totul a început în urmă cu peste 15 ani, când mi-am cumpărat covor pentru sufragerie. Împreună cu prietena mea de atunci am căutat un covor frumos prin multe magazine și nu am găsit nimic pe gustul nostru. Văzând asta mi-a venit ideea să caut pe internet și am ajuns la un site numit rugvista, un vendor cu sediul în Malmo, Suedia. Am găsit un covor 3x4 care pur și simplu ne-a plăcut amândurora și l-am comandat de pe acel site, după ce în prealabil am plătit cu cardul. Până a sosit covorul am stat multă vreme cu emoție, gândindu-ne la un posibil furtișag. Cei din familie, oameni mai în vârstă, chiar nu ne dădeau nicio șansă, râzând de noi. Cum să fim atât de naivi și să credem că cineva din Suedia ne trimite un covor, în urma unei comenzi dată pe un site? Exclus! Dar după o săptămână cineva m-a sunat pe telefon, întrebând: “Sunteți acasă? Avem un covor mare pentru dumneavoastră!”. A fost incredibil, ne-am bucurat ca niște copii. Pe lângă faptul că nu a fost o păcăleală, covorul sosit din Suedia era foarte frumos, exact ce ne doream. Acest covor încă se află în sufrageria mea, un lucru de calitate comandat online acum mai bine de 15 ani.

De la această întâmplare am început să am încredere în magazinele online. În ultimii ani am cumpărat exclusiv online, dezvoltând, recunosc, o adevărată manie pentru acest tip de cumpărături. Ador să caut pe siteuri și să apăs butonul “adaugă în coș”. Orice. Încălțăminte, îmbrăcăminte, electronice, electrocasnice, console de gaming, filtre de apă, centrale termice, mobila, băuturi alcoolice. Comand cu drag pentru mine, pentru nevastă, pentru fiul cel mare sau pentru fiul cel mic. Nu îmi place să stau prin magazine fizice, să pierd vremea inutil, căutând produsul dorit sau interacționând cu vânzători nepricepuți. Sunt o persoană supraponderală care poartă 2XL sau 3XL la haine, de multe ori aceste măsuri lipsind cu desăvârșire din magazinele fizice, provocându-mi o reală frustrare. În magazinele online sunt milioane de haine pentru măsura mea, doar la un click distanță. Nu am dat niciodată greș, nu mi s-a întâmplat să returnez vreun articol. Îmi place să urmăresc starea comenzii pe siteul vânzătorului, mă bucur atunci când sunt anunțat că produsele au fost predate curierului, am instalate aplicații de la 5-6 firme de curierat și urmăresc cu mare interes traseul coletului. Trăiesc cu mare emoție ziua livrării, așteptând cu sufletul la gură telefonul curierului sau sms-ul care mă anunță încărcarea coletului în smart locker. Simt o plăcere deosebită atunci când la smart locker (easybox, fanbox etc) tastez codul de acces și aud click-ul de la ușa care se deschide, în spatele ei fiind coletul meu. Cargus chiar au un sistem ingenios care deschide ușița prin bluetooth, atunci când ești cu telefonul în preajma lockerului.

Cumpăr online orice, mai putin alimente. Pentru astea imi place sa merg in magazine fizice si sa aleg ce imi place, sunt foarte pretențios mai ales cu termenul de valabilitate, dar și cu calitatea produselor. Nici la curierii care aduc mâncare nu apelez. Întârzie mult, aduc comanda rece și în condiții nu foarte ok. Doar pizza, pentru că în mod tradițional pizza se aduce de livrator, așa cum vedem în filmele americane. Voi în ce relație vă aflați cu magazinele online?

Hans Fallada - Singur în Berlin

• Titlul original al romanului este "Jeder stirbt für sich allein". În limba engleză este cunoscut ca "Every Man Dies Alone" sau "Alone in Berlin". Romanul citit de mine, apărut la Editura Polirom în 2012 este numit "Singur în Berlin", dar în România a fost editat și de Grupul Art sub numele "Fiecare moare singur". 
• Hans Fallada este pseudonimul lui Rudolf Wilhelm Friedrich Ditzen. De unde a împrumutat pseudonimul cu care și-a semnat opera? Păi din basmele fraților Grimm. Hans de la Hans cel de fier, iar Fallada de la calul Falada din povestea Păzitoarea de gâște. După terminarea romanului "Singur în Berlin" am citit ambele basme, se găsesc pe net (Păzitoarea de gâște o găsiți sub numele "Falada, calul fermecat" și are extrem de multe similitudini cu Harap Alb). Două basme foarte frumoase.
• Wikipedia ne spune despre autor: "În 1911 s-a înțeles cu prietenul său Hanns Dietrich von Necker să simuleze un duel cu pistoale ca să poată muri amândoi. Dietrich nu l-a nimerit pe Fallada, dar Fallada l-a omorât pe Dietrich, după care s-a împușcat singur în piept, dar a supraviețuit. A fost acuzat de omor, dar găsindu-se că nu era în deplinătatea facultăților mintale, a fost internat într-o clinică de psihiatrie din Tannenfeld. Nu a terminat liceul."
• Autorul a fost dependent de droguri și alcool, dar din scrierile sale reiese caracterul unui om bun. Am mai citit de la Hans Fallada romanul "Și acum ce facem, micuțule?". Mi-au plăcut enorm amândouă. Cu siguranță Hans Fallada se află printre scriitorii mei preferați.

"Singur în Berlin" debutează pe Jablonskistrasse 55, unde poștărița Eva Kluge urcă încet treptele către familia Quangel. Ne aflăm în 1940, iar naziștii tocmai au cucerit Franța. Din păcate poștărița nu duce vești bune, ci le va înmâna celor doi soți Quangel o scrisoare prin care sunt anunțați că unicul lor fiu a murit pe front. Fallada descrie foarte minuțios fiecare acțiune și personaj în parte, narațiunea curge lin dar se preocupă și de trăirile interioare ale protagoniștilor, reușește să surprindă foarte bine tumultul acelor ani și face toate astea fără a fi deloc plictisitor sau prețios. Cartea are 751 de pagini și nu m-a plictisit nici măcar cu o propoziție. "Singur în Berlin" este cu siguranță o carte originală, dar citind-o mi-a dat prin gând că este o combinație între "O mie nouă sute optzeci și patru" și "Maestrul și Margareta". O figură extraordinară este cea a Comisarului Escherich, pe tot parcursul romanului când se află în acțiune mă gândeam la V. M. Varga din Fargo. Cu ce îl tratează Obergruppenführerul Prall pe Comisarul Escherich? Cu armagnac! Să nu uităm, tocmai cuceriseră Franța, aveau destul. Știți ce este armagnac-ul, da? Așa cum cognac este un brandy produs în regiunea Cognac, așa armagnac este un brandy produs în regiunea Armagnac. Explicația asta i-am servit-o nevestei când m-a întrebat ce băutură mi-am mai cumpărat, pentru că în urma citirii acestui roman am cumpărat și eu o sticlă de armagnac. Vreau să mă simt Obergruppenführer!

Dupa terminarea romanului, investigând pe net date referitoare la autor și la carte, am aflat că Fallada a plecat de la un fapt 100% real, de la povestea lui Otto și Elise Hampel. Wikipedia ne spune: "Otto and Elise Hampel were a working class German couple who created a simple method of protest against Nazism in Berlin during the middle years of World War II.". Dar atâta tot, mai multe nu trebuie să știți, pentru că ar fi spoiler. Trebuie să citiți obligatoriu această carte. Scrie și pe coperta ei: "Una dintre capodoperele secolului trecut." sau "Cea mai bună carte scrisă vreodată despre rezistența germană în fața naziștilor.". Cum aș spune eu: dacă nu ați citit "Singur în Berlin" nu ați citit nimic!

Școală

Mâncăm pui cu sos gorgonzola și cheddar, beau un chardonnay baricat și discutăm între noi, muzica permițându-ne dialogul (selecții slow Radiohead, Nick Cave ori Charlotte Day Wilson), eu și fiii mei, nevasta fiind plecată la un spectacol cultural în oraș. Ca întotdeauna discutăm lucruri importante la masă, de intelectuali. “Tată, care a fost cea mai grea clasă când erai tu în școală?”, mă întreabă fiul meu cel mare, aflându-se în proximitatea unui nou an școlar. “Clasa a IX a, cu siguranță.”. “De ce?”. “Pentru că eram venit după școala generală, unde nu mi-am dat silința foarte mult, mai ales la materii în afara matematicii și limbii române. Am intrat la un liceu bun, cu cerințe mari de tot la toate disciplinele, ștacheta era sus. După primul trimestru, că așa era pe atunci, anul împărțit în trei părți, aveam trei medii de 4: engleză, chimie, fizică!”. Fiul meu cel mare a zâmbit cu gura până la urechi, probabil neputând să-și închipuie că părintele lui avea astfel de note.

În școala generală am fost un elev destul de bun, dar de pluton, de ce să mă laud? Nu mi-a plăcut niciodată cartea, preferam să fac alte chestii, sau uneori să nu fac nimic, doar să stau. În niciun caz nu m-am gândit să învăț la fizică, chimie sau engleză (pe atunci nici nu era importantă engleza, noi începuserăm sub comuniști cu limba rusă ca principală). Aveam note de 8-9-10 chiar și fără să învăț nimic. Totul era perfect! În clasa a VIII a ai mei au coborât milităria jos din pod și m-au pus să învăț non stop pentru admiterea la liceu. În vremurile alea erau la mare modă calculatoarele HC 90, probabil un bunic îndepărtat al computerelor din zilele noastre. Copiii de atunci își făceau treaba cu ele, erau jocuri îndrăgite de noi, toți colegii mei de la școală aveau și se jucau. Ai mei mi-au demontat computerul și l-au pus pe dulap, mi-au luat singura sursă de distracție pentru un an. M-am simțit foarte rău, colegii mei se puteau juca, eu nu.  Mi-au pus meditații în clasa a VIII a. Am tras tare la matematică și la română (unde chiar mă pricepeam) și am intrat la un liceu de top. Ura, ura! Bucurie mare. Dar eram pregătit pentru un liceu de top? Acolo cerințele sunt mari. E ca și cum Petrolul Ploiești ar juca un sezon în Premiere League. Ce rezultate ar avea? Așa și eu, pe lângă ceilalți colegi de-ai mei. Clasa a IX a a fost nasoală rău de tot. I-am explicat asta fiului meu cel mare, dacă tot m-a întrebat. M-am redresat prin clasa a X a, iar XI și XII chiar au fost plăcute.

Fiul meu cel mare se va lovi în curând de admiterea la liceu, cu un sistem diferit. Se pune multă presiune pe tinerii din ziua de azi. El are 33 ore/săptămână la școală + zilnic antrenamente la basket 2 ore + 2 ore să zicem teme = 11 ore/zi de activitate. Un adult muncește 8 ore/zi. Eu muncesc 8 ore și apoi vin acasă și e timpul meu, mă pot uita la seriale, pot bea vin, pot citi, mă destind cum vreau. Pe lângă toate aceste activități, societatea ne impune să-i punem meditații copilului. De ce ne impune? Pentru că X și Y fac meditații, la admitere vor avea un avantaj în fața noastră, trebuie să punem și noi pentru a echilibra, pentru a avea șanse de reușită către un liceu mai bun. E ca și cum atleții s-ar dopa pentru a realiza timpi mai buni. Dacă X și Y se dopează, ne dopăm și noi. Și mie mi-au pus parinții meditatii, așadar și eu m-am dopat. Poate alți colegi de-ai mei nu au făcut meditații și nu au intrat la un liceu bun. Eu am intrat la un liceu bun pentru că m-am dopat cu știință. Am avut un anturaj bun, colegi de milioane. Păstrez legătura cu câțiva colegi de liceu și acum, după 30 de ani. Așadar trebuie să adăugăm la cele 53 de ore de muncă săptămânale ale fiului meu cel mare (33 la școală, 10 la basket, 10 la teme) încă 4 ore de meditații să zicem + cel puțin 4 ore de studiu after meditații. Depășește 60 de ore/săptămână. Asta e copilăria? Da. Le spunem: "Lasă, e spre folosul tău. Pentru tine o faci. Vei ajunge cineva! Mai încolo te vei relaxa cât vrei.". Mentalitate comunistă? Mentalitate capitalistă? Vechi? Modern? Nu știu. 

De fapt vreau să spun că nu sunt de acord cu meditațiile. Mi-ar plăcea să nu facă niciun copil meditații și fiecare să intre la liceu după știința lui, după ceea ce acumulează din școală de la profesori. De ce e necesar ca toată lumea să facă școală după școală? Nu sunt de acord, dar rigorile societății impun tocmirea unor meditatori dacă vrem să ajungem la un liceu mai bun, la un anturaj mai curat. Vă invit să discutați pe acest subiect, spuneți-vă părerea cu sinceritate!

În vin se află adevărul (6) - Kung Fu Girl

Kung Fu Girl este un riesling produs în statul american Washington (a nu se confunda cu Washington DC, capitala USA). După California, Washington este pe locul 2 în producția de vinuri americane. Vinul este produs de Charles Smith, un celebru winemaker se pare, de care mărturisesc că nu am auzit până acum. M-a atras foarte mult eticheta sticlei, numele vinului și ceea ce am citit despre el, în speță că este anume creat pentru a însoți mâncarea asiatică. Mă atrag asemenea povești inventate de oameni ce câștigă bani grei de pe urma marketingului. Sunt un consumator perfect, așa că am cumpărat o sticlă de Kung Fu Girl, un riesling din 2021, cotat cu 90 de puncte în publicațiile de specialitate.

Având un vin atât de interesant, am încercat să asociez mâncarea după el, nu invers, cum ar fi normal. Am comandat fix ceea ce ne-a recomandat producătorul, mâncare asiatică. Nu chinezească, așa cum poate trebuia, ținând cont de sportul practicat de fata de pe etichetă, ci mâncare japoneză. Udon cu legume ("Udon is a thick noodle made from wheat flour, used in Japanese cuisine" ne informează wikipedia) și un platou cu sushi. Mâncare preparată de restaurantul numit Sumeshi. Foarte bună! Nota 10! Am început cu udonul. Le-am spus copiilor că pot sorbecăi când mănâncă udon, pentru că așa fac japonezii. Sorbecăiam și eu, iar din când în când beam cu delicatețe din rieslingul Kung Fu Girl, pe care îl pusesem la frigider cu vreo 24 de ore înainte. Întradevăr, perfect match. Cu siguranță nu ar fi mers udonul cu un vin vărsat de la nea Costică din curte. Sushi de asemenea a fost deosebit, o mâncare complexă, elaborată, rafinată. De ce să mă laud? Nu sunt un om plimbat prin lume, pe la restaurante renumite. Gustasem doar sushi cumpărat de la Lidl, care acum îmi părea o porcărie având în față sushi produs de un restaurant japonez autentic. Mai luam câte un sushi pe care îl mestecam cu atenție, mai luam o gură de riesling și mă simțeam foarte fericit. Muzica răsuna difuz prin bucătărie.

Cum a fost Kung Fu Girl Riesling 2021? Acidulat, demisec cum am spune noi, off-dry cum ar spune americanii. La gust un măr verde combinat cu piersică să zicem. Foarte potrivit pentru iuțeala bucatelor. Fiecare gură de vin a fost ca o alintare. Nevasta a spus: "Parcă ar fi Fata culcată în iarbă atunci când era bun.". Am râs de ea pe moment, dar s-ar putea să aibă dreptate. Fata culcată în iarbă acum vreo 20 de ani, dar mult mai acidulat, mai mineral. Proaspăt, vioi. Am regretat că nu am cumpărat două sticle. Mi-aș fi dorit ca petrecerea să continue. 

Kung Fu Girl

udon cu legume + sushi

Gabriel: Bună! Recomandă-mi, te rog, 20 de piese pentru ascultat într-o seară liniștită în care mănânc sushi și udon cu legume și beau vin Kung Fu Girl riesling. Să se potrivească cele 20 de piese cu mâncarea și vinul. Mulțumesc mult!

Chat Gpt: Bună! Iată o selecție de 20 de piese chill, fine și ușor jucăușe, perfect potrivite cu sushi, udon și un pahar de Kung Fu Girl Riesling — vin lejer, floral, cu personalitate:

---

🎵 Lounge / Chill / Jazz Nu-Asia

1. Thievery Corporation – Lebanese Blonde  

2. Nujabes – Luv(sic) Part 3  

3. Tosca – Suzuki  

4. Bonobo – Kiara  

5. Emancipator – First Snow

---

🎶 Bossa Nova & Jazz calm

6. João Gilberto – Besame Mucho  

7. Norah Jones – Sunrise  

8. Madeleine Peyroux – Don’t Wait Too Long  

9. Melody Gardot – Baby I’m a Fool  

10. Stacey Kent – So Nice (Summer Samba)

---

🌀 Electronica fină cu vibe asiatic

11. Ryuichi Sakamoto – Merry Christmas Mr. Lawrence  

12. Yosi Horikawa – Bubbles  

13. Tycho – Awake  

14. Four Tet – Angel Echoes  

15. Maribou State – Steal (feat. Holly Walker)

---

🌙 Ambient / Chillout pentru vin și relaxare

16. Olafur Arnalds – Saman  

17. Zero 7 – Destiny  

18. Massive Attack – Teardrop  

19. Lana Del Rey – Mariners Apartment Complex  

20. Cigarettes After Sex – Apocalypse

---

Piesele merg ca un fundal calm și elegant, cu accente senzoriale — exact cum e și combinația ta de sushi, udon și Riesling. Dacă vrei, pot crea un playlist Spotify/Youtube din ele.

Conopida

Îmi fac autocritica. Am vorbit în postarea precedentă despre cei doi bătrâni care încercau să mai ciupească câte ceva de la bufetul suedez al hotelului, la micul dejun. Dar nici eu nu sunt mai presus. Am fost să cumpăr o conopidă. Îmi place mult conopida gratinată. Am fost la un cunoscut magazin și am ales conopida din lădiță, după care m-am dus să o cântăresc. Dar având foarte multe frunze, am curățat-o de toate acele frunze pe care le-am lăsat în lădiță. Cu siguranță aveam să scutesc 100-200 de grame, echivalent în ceva bănuți. Am fost bucuros. Sunt un tip descurcăreț, nu? Însă după toată această operațiune, am avut o surpriză. Conopida se vinde la bucată, nu la gramaj. Nu am câștigat nimic, doar m-am convins că în ADN-ul meu e multa sărăcie și zgârcenie. Titina nu s-ar fi gândit niciodată să procedeze astfel.