Whisky, music & smart casual dining (11)

În urmă cu vreo 2 ani mă plimbam prin parcul central din Sinaia. Era iarnă, lume puțină pe afară, aproape pustiu. Unul din restaurantele zonei avea boxele scoase la exterior. Am fost atras de sunetul muzicii și de piesa care se auzea la acel moment. Blues frumos, chitări, voce gravă. Am folosit aplicația Shazam pentru a recunoaște piesa. The Silver Dimes – Double Trouble. Am ascultat-o acasă de zeci de ori, însă abia zilele astea am descoperit originalul. Este piesa lui Otis Rush,  muzician despre care wikipedia ne informează: “Otis Rush Jr. (April 29, 1934 – September 29, 2018) was an American blues guitarist and singer-songwriter. His distinctive guitar style featured a slow-burning sound and long bent notes. With qualities similar to the styles of other 1950s artists Magic Sam and Buddy Guy, his sound became known as West Side Chicago blues and was an influence on many musicians, including Michael Bloomfield, Peter Green and Eric Clapton.”.

Când beau whisky ascult cu preponderență muzică blues. Mi se pare că se potrivește cel mai bine. Perfect match. În seara asta am pus pe masă un whiskey american, provenit din Statul Kentucky, care este, după cum am mai discutat pe acest blog și în alte rânduri, patria whiskey-ului din USA. Se numește Woodford, tărie 43,2%. Nu e un whiskey scump, am dat pe el sub 150 de lei, dar mi s-a părut excelent. Mai sus de Gentelman Jack de exemplu, ca să fac o comparație. Un whiskey catifelat, care te mângâie pe gât, cu o combinație de gust dulceag dar totodată și condimentat. Ce să mai lungim vorba? Un bourbon de calitate.

Am băut cât am băut, am ascultat blues, mi-a venit cheful și am dat muzica tare. Chiar la piesa lui Otis Rush, Double Trouble. E pur și simplu senzațională chitara, dar și vocea. A venit și fiul meu cel mare, atras de muzică. Am ascultat împreună cu el, iar după i-am interpretat versurile. “Some of this generation is millionaires...It's hard for me to keep these clothes to wear.”. Când beau devin mai filozof și i-am spus că unii din generația lui vor ajunge doctori, avocați, oameni de vază, iar el, dacă nu va pune serios burta pe carte, va ajunge curier, să ducă coletele oamenilor. Sigur, nu cred în totalitate în această doctrină, împărtășită mai degrabă de generația de dinaintea mea, dar sub influența alcoolului și în conjunctura muzicii, m-am simțit obligat să-i adresez câteva vorbe fiului meu cel mare, vorbe care oricum i-au intrat pe o ureche și i-au ieșit pe cealaltă.

M-am apucat de gătit. Salată de cartofi cu pește afumat. Am pus 10 cartofi în apă rece cu sare și i-am dat la fiert pentru 25 de minute din momentul clocotului. Gospodinele ne recomandă să punem cartoful în apă rece și să aducem la fierbere, pentru a evita sfărâmarea lor ulterioară. A fost perfect acest sfat! Când să-i curăț de coajă mi-am dat seama că mă ard la mâini și am chemat-o pe nevastă să-i curețe. Ea i-a curățat, dar mi-a spus plină de năduf: „Adică fraierii fac munca de jos sau cum?”, iar eu i-am spus: „Nicidecum. Fă tu totul!”, și m-am mărginit în a bea whiskey și-n a-i da indicații.

O rețetă simplă, dar de mare efect. Cartofii fierți și curățați se taie bucăți ce se amestecă cu maioneză și hrean. Adăugăm o ceapă roșie și o legătură de mărar, presărăm sare și piper, un pic de ulei de măsline și stoarcem ½ de lămâie. La sfârșit am adăugat 250 de grame de păstrăv afumat, adică nevasta a adăugat, dupa ce a fost marunțit de fiul meu cel mare. Apoi cu mâna mea am tras la tigaie vreo 50-60 de creveți mici și i-am pus în farfurie lângă salată. Am avut parte de o cină perfectă pentru duminică seara, în ziua care a durat 25 de ore.

 

Ciocolată furată

Pe vremea mea toate tabletele de ciocolată aveau 100 de grame. Pe când eram copil nu găseai chiar așa ușor o ciocolată bună, dar atunci când făceai rost pe sub mână, era pur și simplu savuroasă, avea un gust mai bun decât ce se găsește în prezent pe piață. Poate vă mai amintiți de ciocolata Kraft produsă în RSF Yugoslavia, la Zagreb, ori de ciocolata Diana, fabricată în Franța, ori de legendara Nestle (ambalaj roșu) produsă în Elveția. Deși consum și în prezent, nu mai recunosc în ciocolata de azi gustul de altădată, acum o fac industrial, pentru Europa de Est, pentru proști. Mai iau câteodată o tabletă pe care o împart cu fiii mei, deobicei Ritter Sport, o tabletă de formă pătrată, creată astfel pentru a nu se rupe când o transporți în buzunar. 100 grame. STAS. Deunăzi am luat Milka, celebra ciocolată produsă cu lapte din Alpi și cu o vită simpatică pe etichetă. O ciocolată cu alune întregi și una albă. Am constatat că au 95 grame și 90 grame. Serios? 5 grame în minus la o ciocolată, la 20 de bucăți au scos în plus o ciocolată de 100 grame. Iar la cea de 90 grame, la 10 ciocolate scot una de 100 de grame în plus.

Merg la meciuri pe stadione. Golănie. La Ploiești, când arbitrul ia o decizie împotriva gazdelor, pe care suporterii locali o consideră injustă, se strigă la scenă deschisă către cavalerul fluierului: „S-o futem pe mă-ta! S-o futem pe mă-ta!”. Provinciali. Ce pretenții să ai? În schimb, pe Giulești, la asemenea decizii ale arbitrului, publicul îi strigă: „Hoțulee! Hoțulee! Hoțuleee!”.

Cam asta îmi vine și mie să strig către cel care a luat decizia să producă Milka la 90 și 95 de grame: „Hoțulee! Hoțulee! Hoțuleee!”.

Whisky, music & smart casual dining (10)

În vara lui 2021 ne aflam în plină pandemie de Covid19. Pentru a merge în Grecia trebuia să prezinți la vamă un test negativ de covid plus un formular. N-am dorit să ne complicăm și nici să cheltuim aiurea banii, așa că am ales să mergem în Bulgaria pentru un sejur de 5 zile. Am ales o cazare foarte frumoasă pe lângă orașul Kavarna. Aveam o piscină excepțională la hotel, din interiorul ei putând privi marea. Mâncare excelentă, restaurante de top, ne-am simțit foarte bine și am uitat pentru o vreme că întreg Mapamondul se luptă cu o teribilă molimă. Cât era ziua de mare ne scăldam în apele Mării Negre sau la piscină, mâncam midii de la ferma din Dalboka ori pește proaspăt prins din ape sărate, beam bere Zagorka prin baruri pitorești. Era foarte liber peste tot. Când s-au terminat cele 5 nopți de cazare, i-am propus nevestei să rămânem în Bulgaria, parcă nu mă săturasem de mare și de vremuri bune. Ce să facem în izolarea de acasă? Am rezervat cu ajutorul telefonului încă 4 nopți de cazare, de această dată în stațiunea Sveti Vlas. Lăsam în urmă litoralul bulgăresc rural și pășeam într-o stațiune animată, plină de culoare și muzică, cu terase și restaurante înțesate cu lume, cu plaje pline. Dar foarte frumos și aici. Într-o zi am luat autobuzul și am mers în celebra localitate Nesebar, unde ne-am plimbat prin cetate. Aici am găsit un restaurant de unde puteam privi marea și pentru că era foarte cald, am propus să ne oprim pentru a bea ceva. I-am spus ospătarului că doar vrem să bem, iar acesta, cerându-și scuze, a spus că ne poate oferi doar o masă mai în spate, păstrând mesele din prim plan pentru oaspeții care și mănâncă. Nu ne-a deranjat, așa că am acceptat, urmându-l pe ospătarul bulgar către o masă aflată sub o viță de vie. Era perfect. Răcoare și umbră. Am băut două beri, știu că am mai schimbat câteva vorbe cu ospătarul în engleză, nevasta și cei doi fii ai noștri au jucat Macao, care este un joc de cărți. Am băut bere sub vița de vie, privind la mare care într-adevăr era puțin mai îndepărtată de noi, spre deosebire de ceilalți oaspeți ai localului care și mancau, având marea mai în vizor. Dar noi aveam vița de vie deasupra, ceea ce era excelent. Am petrecut foarte frumos și în Sveti Vlas, unde după cum am spus, am stat 4 nopți. Însă tot nu eram sătui după 9 nopți în Bulgaria și deja ni se făcuse dor de partea litoralului rurală, unde stătusem prima oară, așa că am mai rezervat două nopti în localitatea Ezeretz. Efectiv nu doream să mai plecăm. Cine se satură vreodată de viață bună, timp liber, baie și plajă, mâncare și băutură? Abia după 11 nopți petrecute în Bulgaria ne-am întors în România. Imediat după întoarcere ne-a apucat febra, durerile de spate, diareea. Aveam cu toții Covid 19. Eu pentru a doua oară, după episodul din octombrie 2020. A fost mai ușor acum.

Hotelul nostru din Sveti Vlas avea la parter un magazin, în al cărui geam era un afiș mare ce înfățișa o reclamă la băuturi, având în centru o sticlă mare de Johnnie Walker Green Label. Mărturisesc că la acel moment nu mai văzusem sau auzisem de Green Label de la acest brand. Știam desigur de foarte popularul  Johnnie Walker Red Label, whiskyul Securității Statului înainte de 89, așa cum îl numește prietenul meu Ciuc, pentru că înainte de 1989 doar securiștii aveau acces la această băutură ori persoanele cu relații sus-puse. Reîntors în România, după ce mi-a trecut a doua rundă de Covid 19, am comandat o sticlă de Green Label. Am rămas perplex de cât de bun a putut să fie.

Zilele trecute, la mai bine de 4 ani după excursia de 11 zile în Bulgaria, am desfăcut a doua sticlă de Green Label. Dar eu am povestit destul, lungindu-mă cu introducerea. Să-l lăsăm pe chat gpt să ne dea câteva detalii tehnice.   

Gabriel: Ai auzit de Johnnie Walker Green Label?
Chat Gpt: Da, Johnnie Walker Green Label este un whisky blended malt scotch, adică un amestec de single malts (nu conține grain whisky), ceea ce îl face special în gama Johnnie Walker.

—

✅ Caracteristici:
- Alcool: 43% 
- Vechime: 15 ani (toate malțurile din blend au minimum 15 ani) 
- Blend din 4 malțuri principale: Talisker, Linkwood, Cragganmore, Caol Ila 
- Note: fum, iarbă uscată, vanilie, stejar, ușor afumat

—

Este considerat un whisky echilibrat, complex și elegant, cu un preț accesibil pentru un malt de 15 ani. Foarte apreciat în rândul cunoscătorilor pentru raportul calitate-preț.

Sigur că fără mâncare și muzică nu ar fi mers whiskyul atât de bine. La mâncare am rezolvat imediat. Cu niște creveți și un orez basmati sunt pe placul întregii familii. Dar cu muzica e mai greu. Ce s-ar potrivi la un Johnnie Walker Green Label? Pai aici trebuie intrebat AI-ul.

Gabriel: Vreau să desfac o sticlă diseară și să beau. În compania unor creveți și a unui orez basmati cu legume. E o seară specială de vineri în care voi bea Johnnie Walker Green Label. Afară plouă și e frig. Te rog recomandă-mi 20 de melodii pentru aceasta ocazie.

Chat Gpt: Ce atmosferă frumoasă ai descris — ploaie, vineri seara, Johnnie Walker Green Label, creveți și orez basmati cu legume... Iată un playlist cu 20 de piese elegante, calme și cu o notă ușor melancolică, perfecte pentru o astfel de seară:

Playlist – „Rain, Whisky & Warm Lights”

1. Chet Baker – Almost Blue 
2. Sade – By Your Side 
3. Melody Gardot – Baby I’m a Fool 
4. Tom Waits – I Hope That I Don’t Fall in Love With You 
5. Rhye – Open 
6. Leon Bridges – River 
7. Agnes Obel – Riverside 
8. Nick Drake – Northern Sky 
9. Gregory Porter – Hey Laura 
10. Madeleine Peyroux – Dance Me to the End of Love 
11. Cigarettes After Sex – K. 
12. Bill Evans – Peace Piece 
13. The Cinematic Orchestra – To Build a Home 
14. Benjamin Clementine – I Won’t Complain 
15. José González – Heartbeats 
16. Iron & Wine – Flightless Bird, American Mouth 
17. Damien Rice – The Blower’s Daughter 
18. Bon Iver – Holocene 
19. Daniel Caesar – Best Part (feat. H.E.R.) 
20. Aldous Harding – The Barrel

Impecabile gusturi are Chat Gpt. Sunt mulți contestatari ai inteligenței artificiale, dar nu au dreptate în unele cazuri. Eufrosin Potecă, ești unul dintre ei. De asemenea ești cunoscător al muzicii. Ce părere ai despre recomandare? Tu mi-ai fi recomandat altceva conform cerinței mele?

faimoasa formă a sticlei de Johnnie Walker

cu așa ceva nu dai greș

Partea rurală a litoralului bulgăresc. 2021. Pandemie.

Shopping

Cred că totul a început în urmă cu peste 15 ani, când mi-am cumpărat covor pentru sufragerie. Împreună cu prietena mea de atunci am căutat un covor frumos prin multe magazine și nu am găsit nimic pe gustul nostru. Văzând asta mi-a venit ideea să caut pe internet și am ajuns la un site numit rugvista, un vendor cu sediul în Malmo, Suedia. Am găsit un covor 3x4 care pur și simplu ne-a plăcut amândurora și l-am comandat de pe acel site, după ce în prealabil am plătit cu cardul. Până a sosit covorul am stat multă vreme cu emoție, gândindu-ne la un posibil furtișag. Cei din familie, oameni mai în vârstă, chiar nu ne dădeau nicio șansă, râzând de noi. Cum să fim atât de naivi și să credem că cineva din Suedia ne trimite un covor, în urma unei comenzi dată pe un site? Exclus! Dar după o săptămână cineva m-a sunat pe telefon, întrebând: “Sunteți acasă? Avem un covor mare pentru dumneavoastră!”. A fost incredibil, ne-am bucurat ca niște copii. Pe lângă faptul că nu a fost o păcăleală, covorul sosit din Suedia era foarte frumos, exact ce ne doream. Acest covor încă se află în sufrageria mea, un lucru de calitate comandat online acum mai bine de 15 ani.

De la această întâmplare am început să am încredere în magazinele online. În ultimii ani am cumpărat exclusiv online, dezvoltând, recunosc, o adevărată manie pentru acest tip de cumpărături. Ador să caut pe siteuri și să apăs butonul “adaugă în coș”. Orice. Încălțăminte, îmbrăcăminte, electronice, electrocasnice, console de gaming, filtre de apă, centrale termice, mobila, băuturi alcoolice. Comand cu drag pentru mine, pentru nevastă, pentru fiul cel mare sau pentru fiul cel mic. Nu îmi place să stau prin magazine fizice, să pierd vremea inutil, căutând produsul dorit sau interacționând cu vânzători nepricepuți. Sunt o persoană supraponderală care poartă 2XL sau 3XL la haine, de multe ori aceste măsuri lipsind cu desăvârșire din magazinele fizice, provocându-mi o reală frustrare. În magazinele online sunt milioane de haine pentru măsura mea, doar la un click distanță. Nu am dat niciodată greș, nu mi s-a întâmplat să returnez vreun articol. Îmi place să urmăresc starea comenzii pe siteul vânzătorului, mă bucur atunci când sunt anunțat că produsele au fost predate curierului, am instalate aplicații de la 5-6 firme de curierat și urmăresc cu mare interes traseul coletului. Trăiesc cu mare emoție ziua livrării, așteptând cu sufletul la gură telefonul curierului sau sms-ul care mă anunță încărcarea coletului în smart locker. Simt o plăcere deosebită atunci când la smart locker (easybox, fanbox etc) tastez codul de acces și aud click-ul de la ușa care se deschide, în spatele ei fiind coletul meu. Cargus chiar au un sistem ingenios care deschide ușița prin bluetooth, atunci când ești cu telefonul în preajma lockerului.

Cumpăr online orice, mai putin alimente. Pentru astea imi place sa merg in magazine fizice si sa aleg ce imi place, sunt foarte pretențios mai ales cu termenul de valabilitate, dar și cu calitatea produselor. Nici la curierii care aduc mâncare nu apelez. Întârzie mult, aduc comanda rece și în condiții nu foarte ok. Doar pizza, pentru că în mod tradițional pizza se aduce de livrator, așa cum vedem în filmele americane. Voi în ce relație vă aflați cu magazinele online?

Hans Fallada - Singur în Berlin

• Titlul original al romanului este "Jeder stirbt für sich allein". În limba engleză este cunoscut ca "Every Man Dies Alone" sau "Alone in Berlin". Romanul citit de mine, apărut la Editura Polirom în 2012 este numit "Singur în Berlin", dar în România a fost editat și de Grupul Art sub numele "Fiecare moare singur". 
• Hans Fallada este pseudonimul lui Rudolf Wilhelm Friedrich Ditzen. De unde a împrumutat pseudonimul cu care și-a semnat opera? Păi din basmele fraților Grimm. Hans de la Hans cel de fier, iar Fallada de la calul Falada din povestea Păzitoarea de gâște. După terminarea romanului "Singur în Berlin" am citit ambele basme, se găsesc pe net (Păzitoarea de gâște o găsiți sub numele "Falada, calul fermecat" și are extrem de multe similitudini cu Harap Alb). Două basme foarte frumoase.
• Wikipedia ne spune despre autor: "În 1911 s-a înțeles cu prietenul său Hanns Dietrich von Necker să simuleze un duel cu pistoale ca să poată muri amândoi. Dietrich nu l-a nimerit pe Fallada, dar Fallada l-a omorât pe Dietrich, după care s-a împușcat singur în piept, dar a supraviețuit. A fost acuzat de omor, dar găsindu-se că nu era în deplinătatea facultăților mintale, a fost internat într-o clinică de psihiatrie din Tannenfeld. Nu a terminat liceul."
• Autorul a fost dependent de droguri și alcool, dar din scrierile sale reiese caracterul unui om bun. Am mai citit de la Hans Fallada romanul "Și acum ce facem, micuțule?". Mi-au plăcut enorm amândouă. Cu siguranță Hans Fallada se află printre scriitorii mei preferați.

"Singur în Berlin" debutează pe Jablonskistrasse 55, unde poștărița Eva Kluge urcă încet treptele către familia Quangel. Ne aflăm în 1940, iar naziștii tocmai au cucerit Franța. Din păcate poștărița nu duce vești bune, ci le va înmâna celor doi soți Quangel o scrisoare prin care sunt anunțați că unicul lor fiu a murit pe front. Fallada descrie foarte minuțios fiecare acțiune și personaj în parte, narațiunea curge lin dar se preocupă și de trăirile interioare ale protagoniștilor, reușește să surprindă foarte bine tumultul acelor ani și face toate astea fără a fi deloc plictisitor sau prețios. Cartea are 751 de pagini și nu m-a plictisit nici măcar cu o propoziție. "Singur în Berlin" este cu siguranță o carte originală, dar citind-o mi-a dat prin gând că este o combinație între "O mie nouă sute optzeci și patru" și "Maestrul și Margareta". O figură extraordinară este cea a Comisarului Escherich, pe tot parcursul romanului când se află în acțiune mă gândeam la V. M. Varga din Fargo. Cu ce îl tratează Obergruppenführerul Prall pe Comisarul Escherich? Cu armagnac! Să nu uităm, tocmai cuceriseră Franța, aveau destul. Știți ce este armagnac-ul, da? Așa cum cognac este un brandy produs în regiunea Cognac, așa armagnac este un brandy produs în regiunea Armagnac. Explicația asta i-am servit-o nevestei când m-a întrebat ce băutură mi-am mai cumpărat, pentru că în urma citirii acestui roman am cumpărat și eu o sticlă de armagnac. Vreau să mă simt Obergruppenführer!

Dupa terminarea romanului, investigând pe net date referitoare la autor și la carte, am aflat că Fallada a plecat de la un fapt 100% real, de la povestea lui Otto și Elise Hampel. Wikipedia ne spune: "Otto and Elise Hampel were a working class German couple who created a simple method of protest against Nazism in Berlin during the middle years of World War II.". Dar atâta tot, mai multe nu trebuie să știți, pentru că ar fi spoiler. Trebuie să citiți obligatoriu această carte. Scrie și pe coperta ei: "Una dintre capodoperele secolului trecut." sau "Cea mai bună carte scrisă vreodată despre rezistența germană în fața naziștilor.". Cum aș spune eu: dacă nu ați citit "Singur în Berlin" nu ați citit nimic!

Școală

Mâncăm pui cu sos gorgonzola și cheddar, beau un chardonnay baricat și discutăm între noi, muzica permițându-ne dialogul (selecții slow Radiohead, Nick Cave ori Charlotte Day Wilson), eu și fiii mei, nevasta fiind plecată la un spectacol cultural în oraș. Ca întotdeauna discutăm lucruri importante la masă, de intelectuali. “Tată, care a fost cea mai grea clasă când erai tu în școală?”, mă întreabă fiul meu cel mare, aflându-se în proximitatea unui nou an școlar. “Clasa a IX a, cu siguranță.”. “De ce?”. “Pentru că eram venit după școala generală, unde nu mi-am dat silința foarte mult, mai ales la materii în afara matematicii și limbii române. Am intrat la un liceu bun, cu cerințe mari de tot la toate disciplinele, ștacheta era sus. După primul trimestru, că așa era pe atunci, anul împărțit în trei părți, aveam trei medii de 4: engleză, chimie, fizică!”. Fiul meu cel mare a zâmbit cu gura până la urechi, probabil neputând să-și închipuie că părintele lui avea astfel de note.

În școala generală am fost un elev destul de bun, dar de pluton, de ce să mă laud? Nu mi-a plăcut niciodată cartea, preferam să fac alte chestii, sau uneori să nu fac nimic, doar să stau. În niciun caz nu m-am gândit să învăț la fizică, chimie sau engleză (pe atunci nici nu era importantă engleza, noi începuserăm sub comuniști cu limba rusă ca principală). Aveam note de 8-9-10 chiar și fără să învăț nimic. Totul era perfect! În clasa a VIII a ai mei au coborât milităria jos din pod și m-au pus să învăț non stop pentru admiterea la liceu. În vremurile alea erau la mare modă calculatoarele HC 90, probabil un bunic îndepărtat al computerelor din zilele noastre. Copiii de atunci își făceau treaba cu ele, erau jocuri îndrăgite de noi, toți colegii mei de la școală aveau și se jucau. Ai mei mi-au demontat computerul și l-au pus pe dulap, mi-au luat singura sursă de distracție pentru un an. M-am simțit foarte rău, colegii mei se puteau juca, eu nu.  Mi-au pus meditații în clasa a VIII a. Am tras tare la matematică și la română (unde chiar mă pricepeam) și am intrat la un liceu de top. Ura, ura! Bucurie mare. Dar eram pregătit pentru un liceu de top? Acolo cerințele sunt mari. E ca și cum Petrolul Ploiești ar juca un sezon în Premiere League. Ce rezultate ar avea? Așa și eu, pe lângă ceilalți colegi de-ai mei. Clasa a IX a a fost nasoală rău de tot. I-am explicat asta fiului meu cel mare, dacă tot m-a întrebat. M-am redresat prin clasa a X a, iar XI și XII chiar au fost plăcute.

Fiul meu cel mare se va lovi în curând de admiterea la liceu, cu un sistem diferit. Se pune multă presiune pe tinerii din ziua de azi. El are 33 ore/săptămână la școală + zilnic antrenamente la basket 2 ore + 2 ore să zicem teme = 11 ore/zi de activitate. Un adult muncește 8 ore/zi. Eu muncesc 8 ore și apoi vin acasă și e timpul meu, mă pot uita la seriale, pot bea vin, pot citi, mă destind cum vreau. Pe lângă toate aceste activități, societatea ne impune să-i punem meditații copilului. De ce ne impune? Pentru că X și Y fac meditații, la admitere vor avea un avantaj în fața noastră, trebuie să punem și noi pentru a echilibra, pentru a avea șanse de reușită către un liceu mai bun. E ca și cum atleții s-ar dopa pentru a realiza timpi mai buni. Dacă X și Y se dopează, ne dopăm și noi. Și mie mi-au pus parinții meditatii, așadar și eu m-am dopat. Poate alți colegi de-ai mei nu au făcut meditații și nu au intrat la un liceu bun. Eu am intrat la un liceu bun pentru că m-am dopat cu știință. Am avut un anturaj bun, colegi de milioane. Păstrez legătura cu câțiva colegi de liceu și acum, după 30 de ani. Așadar trebuie să adăugăm la cele 53 de ore de muncă săptămânale ale fiului meu cel mare (33 la școală, 10 la basket, 10 la teme) încă 4 ore de meditații să zicem + cel puțin 4 ore de studiu after meditații. Depășește 60 de ore/săptămână. Asta e copilăria? Da. Le spunem: "Lasă, e spre folosul tău. Pentru tine o faci. Vei ajunge cineva! Mai încolo te vei relaxa cât vrei.". Mentalitate comunistă? Mentalitate capitalistă? Vechi? Modern? Nu știu. 

De fapt vreau să spun că nu sunt de acord cu meditațiile. Mi-ar plăcea să nu facă niciun copil meditații și fiecare să intre la liceu după știința lui, după ceea ce acumulează din școală de la profesori. De ce e necesar ca toată lumea să facă școală după școală? Nu sunt de acord, dar rigorile societății impun tocmirea unor meditatori dacă vrem să ajungem la un liceu mai bun, la un anturaj mai curat. Vă invit să discutați pe acest subiect, spuneți-vă părerea cu sinceritate!

În vin se află adevărul (6) - Kung Fu Girl

Kung Fu Girl este un riesling produs în statul american Washington (a nu se confunda cu Washington DC, capitala USA). După California, Washington este pe locul 2 în producția de vinuri americane. Vinul este produs de Charles Smith, un celebru winemaker se pare, de care mărturisesc că nu am auzit până acum. M-a atras foarte mult eticheta sticlei, numele vinului și ceea ce am citit despre el, în speță că este anume creat pentru a însoți mâncarea asiatică. Mă atrag asemenea povești inventate de oameni ce câștigă bani grei de pe urma marketingului. Sunt un consumator perfect, așa că am cumpărat o sticlă de Kung Fu Girl, un riesling din 2021, cotat cu 90 de puncte în publicațiile de specialitate.

Având un vin atât de interesant, am încercat să asociez mâncarea după el, nu invers, cum ar fi normal. Am comandat fix ceea ce ne-a recomandat producătorul, mâncare asiatică. Nu chinezească, așa cum poate trebuia, ținând cont de sportul practicat de fata de pe etichetă, ci mâncare japoneză. Udon cu legume ("Udon is a thick noodle made from wheat flour, used in Japanese cuisine" ne informează wikipedia) și un platou cu sushi. Mâncare preparată de restaurantul numit Sumeshi. Foarte bună! Nota 10! Am început cu udonul. Le-am spus copiilor că pot sorbecăi când mănâncă udon, pentru că așa fac japonezii. Sorbecăiam și eu, iar din când în când beam cu delicatețe din rieslingul Kung Fu Girl, pe care îl pusesem la frigider cu vreo 24 de ore înainte. Întradevăr, perfect match. Cu siguranță nu ar fi mers udonul cu un vin vărsat de la nea Costică din curte. Sushi de asemenea a fost deosebit, o mâncare complexă, elaborată, rafinată. De ce să mă laud? Nu sunt un om plimbat prin lume, pe la restaurante renumite. Gustasem doar sushi cumpărat de la Lidl, care acum îmi părea o porcărie având în față sushi produs de un restaurant japonez autentic. Mai luam câte un sushi pe care îl mestecam cu atenție, mai luam o gură de riesling și mă simțeam foarte fericit. Muzica răsuna difuz prin bucătărie.

Cum a fost Kung Fu Girl Riesling 2021? Acidulat, demisec cum am spune noi, off-dry cum ar spune americanii. La gust un măr verde combinat cu piersică să zicem. Foarte potrivit pentru iuțeala bucatelor. Fiecare gură de vin a fost ca o alintare. Nevasta a spus: "Parcă ar fi Fata culcată în iarbă atunci când era bun.". Am râs de ea pe moment, dar s-ar putea să aibă dreptate. Fata culcată în iarbă acum vreo 20 de ani, dar mult mai acidulat, mai mineral. Proaspăt, vioi. Am regretat că nu am cumpărat două sticle. Mi-aș fi dorit ca petrecerea să continue. 

Kung Fu Girl

udon cu legume + sushi

Gabriel: Bună! Recomandă-mi, te rog, 20 de piese pentru ascultat într-o seară liniștită în care mănânc sushi și udon cu legume și beau vin Kung Fu Girl riesling. Să se potrivească cele 20 de piese cu mâncarea și vinul. Mulțumesc mult!

Chat Gpt: Bună! Iată o selecție de 20 de piese chill, fine și ușor jucăușe, perfect potrivite cu sushi, udon și un pahar de Kung Fu Girl Riesling — vin lejer, floral, cu personalitate:

---

🎵 Lounge / Chill / Jazz Nu-Asia

1. Thievery Corporation – Lebanese Blonde  

2. Nujabes – Luv(sic) Part 3  

3. Tosca – Suzuki  

4. Bonobo – Kiara  

5. Emancipator – First Snow

---

🎶 Bossa Nova & Jazz calm

6. João Gilberto – Besame Mucho  

7. Norah Jones – Sunrise  

8. Madeleine Peyroux – Don’t Wait Too Long  

9. Melody Gardot – Baby I’m a Fool  

10. Stacey Kent – So Nice (Summer Samba)

---

🌀 Electronica fină cu vibe asiatic

11. Ryuichi Sakamoto – Merry Christmas Mr. Lawrence  

12. Yosi Horikawa – Bubbles  

13. Tycho – Awake  

14. Four Tet – Angel Echoes  

15. Maribou State – Steal (feat. Holly Walker)

---

🌙 Ambient / Chillout pentru vin și relaxare

16. Olafur Arnalds – Saman  

17. Zero 7 – Destiny  

18. Massive Attack – Teardrop  

19. Lana Del Rey – Mariners Apartment Complex  

20. Cigarettes After Sex – Apocalypse

---

Piesele merg ca un fundal calm și elegant, cu accente senzoriale — exact cum e și combinația ta de sushi, udon și Riesling. Dacă vrei, pot crea un playlist Spotify/Youtube din ele.

Conopida

Îmi fac autocritica. Am vorbit în postarea precedentă despre cei doi bătrâni care încercau să mai ciupească câte ceva de la bufetul suedez al hotelului, la micul dejun. Dar nici eu nu sunt mai presus. Am fost să cumpăr o conopidă. Îmi place mult conopida gratinată. Am fost la un cunoscut magazin și am ales conopida din lădiță, după care m-am dus să o cântăresc. Dar având foarte multe frunze, am curățat-o de toate acele frunze pe care le-am lăsat în lădiță. Cu siguranță aveam să scutesc 100-200 de grame, echivalent în ceva bănuți. Am fost bucuros. Sunt un tip descurcăreț, nu? Însă după toată această operațiune, am avut o surpriză. Conopida se vinde la bucată, nu la gramaj. Nu am câștigat nimic, doar m-am convins că în ADN-ul meu e multa sărăcie și zgârcenie. Titina nu s-ar fi gândit niciodată să procedeze astfel.

La băi

Când i te adresezi lui Eufrosin Potecă cu apelativul “băi”, acesta răspunde: “Nu băi! Stațiune balneară.”. La stațiunea balneară ne-am gândit și noi să mergem, asta pentru că nevasta și fiii mei și-au dorit foarte mult o cazare cu piscină. Le place foarte mult să se bălăcească. Am ales Covasna, județul Covasna. Hotel Căprioara, 4 stele. Știți să ajungeți la Covasna fără sistem de poziționare globală? Am observat că în vremurile noastre lumea are nevoie de ghidaj și până la magazinul de la colțul blocului. Eu nu am nevoie, am mers pe A3+A7 până la Mizil, apoi printre viile de la Tohani către Cislău de unde intri pe Valea Buzăului, iar în localitatea Întorsura Buzăului (aflată în județul Covasna), faci dreapta către Zagon și imediat ieși în Covasna. Un drum liber și pitoresc. Am ajuns în Ținutul Secuiesc, în ungurime, așa cum mai spunem noi câteodată, cu răutate. O zonă superbă a țării, foarte bine pusă la punct. Se vede că sunt mai gospodari ca noi, cei din Sud sau Est.

La hotel ne întâmpină două recepționere foarte politicoase și binevoitoare. Se numesc Tunde și Eniko. Ne repartizează camerele 612 și 614 de la etajul 6, cu o vedere foarte frumoasă asupra întregului oraș Covasna. Camerele arată foarte bine, sunt curate, avem prosoape și halate de baie, așternuturi imaculate, televizor color cu ecran plat marca Samsung (nu Horizont sau altă chinezărie ordinară). Totuși fiul meu cel mare găsește un cusur, hârtia igienică are un singur strat. Pe bună dreptate, noi suntem obișnuiți să aibă trei straturi. Însă trecem rapid peste acest neajuns, luându-ne pe noi costumele de baie și îndreptându-ne către piscină. Ne echipăm cu halatele de baie albe, puse la dispoziție în cameră, iar cu un card special la piscină putem lua prosoape. Un afișaj ne anunță că apa din piscină are 30 °C.  Piscina este mare și destul de liberă, probabil deoarece clienții hotelului tocmai au luat masa de prânz și își fac siesta. Înotăm cu nețărmuită plăcere, după care observăm și alte facilități gratuite. Jacuzzi în aer liber, unde apa are 37,5 °C. Stăm toți patru în jacuzzi și îmi dau seama că ar fi fost potrivite niște pahare de șampanie din care să sorbim, însă nevasta îmi spune că aici este un centru de refacere pentru oameni bolnavi, nu hotel unde să te distrezi și să bei ca porcul. Apoi mergem la haman, care este o încăpere mare placată cu faianță unde aerul este foarte fierbinte și parfumat. Din tavan se preling aburi și este foarte cald, transpiri și elimini toxine. Fiii mei intră și în sauna normală, dar eu nu pot rezista acolo nici măcar 30 de secunde. Ei stau 15 minute. Cam așa petrecem până la lăsatul serii, ba la piscină, ba în jacuzzi, ba la saună. Foarte frumos. Iar într-un final ni se face foame.

În spatele Hotelului Căprioara, unde suntem cazați, se află un restaurant tradițional numit simplu “Ca la mama acasă”. Fără pretenții de local cu ștaif, dar cu atmosferă caldă și primitoare. Meniul este scris de mână, cu pixul.  Fiul meu cel mare își comandă ciorbă de burtă, fiul meu cel mic cere ciorbă rădăuțeană de pui, iar eu și nevasta câte o porție de gulaș de vită cu cartofi și salată de varză. Ciorbele sunt aduse în supiere cu polonic, de unde fiecare își pune în farfurie. Impecabil. Desăvârșit. Nu am mai văzut de multă vreme așa ceva într-un restaurant. Pâinea este de casă, foarte bună. Se știe, covăsnenii au o pâine bună, se aduce și la noi la Obor. Excelent și gulașul de vită, atât eu cât și nevasta mâncăm cu plăcere. La desert luăm tradiționalii papanași, care cel mai bine se potrivesc cu dulceață de afine. Dar cel mai mult m-a impresionat la acest local prețul băuturii. O halbă de bere la 0,5 costă 9 lei, iar 100 ml de Jack Daniel’s costă 24 de lei (în București la acest preț primești 40 ml). O întreb pe fata care servește dacă este Jack Daniel’s original sau ceva făcătură, iar aceasta zâmbește și îmi spune că este original 100%. Mi-a adus un pahar plin, cu siguranță mai mult de 100 ml, cu gheață alături așa cum se cuvine și cu o cola la ciob. Da, domne, original 100%, intră perfect. Mă simt extraordinar în ungurime. Am înotat în piscină, am stat la jacuzzi și haman, am mâncat gulaș de vită cu cartofi și salată de varză, iar acum beau Jack Daniel’s în tihnă.

Dimineața la ora 8 suntem la piscină. Nu este nimeni, pentru că lumea se îmbulzește la micul dejun de la hotel, care este inclus în prețul camerei. De la 8 la 9, avem parte de întreaga piscină doar pentru noi. Lux.  Dar la ora 9 ieșim și mergem și noi către sala de mese, pentru a nu pierde micul dejun continental, bufet suedez cum se spune. Bogat, diversificat, gustos. Personal prefer ouă fierte când merg la hoteluri la micul dejun și asta mănânc și acum, alături de ceva șunculiță prăjită, cașcaval, ceva brioșe sărate, legume și un ceai de mentă. Nu beau ceai de mentă pentru afecțiuni gastrice, ci pur și simplu pentru că îmi place, este ceaiul meu preferat. La micul dejun am asistat și la un episod mai puțin plăcut. Un cuplu de bătrâni au fost atenționați de către personalul hotelului pentru că încercau să ia mâncare și la pachet. Li s-a spus: “Mâncați aici cât puteți, dar la pachet nu luați nimic.”. Cei din generația mai veche au rămas cu altă mentalitate, au trăit sub comuniști, oricâte ar avea acum tot trebuie să facă un mic gheșeft. Este în ADN-ul lor. Un danez nu cred că ar proceda așa. În restaurant, la difuzor, se auzea o piesă a celebrului Vasile Șeicaru. “Viața-i viață, banu-i ban...om bogat sau simplu cetățean”. Am mâncat în tihnă absolut tot ce ne-am pus în farfurie, evitând food waste.

Ne-am plimbat puțin și pe străduțele liniștite și cochete ale orașului Covasna. Relaxantă vizita aici, plănuim să venim și să stăm mai mult. Oare suntem bătrâni dacă a ajuns să ne placă la băi? Ne-am întors acasă plini de energie și voie bună. Scopul excursiei a fost atins. 

Construcții extraterestre. Jack și spumantul acru. Calamar umplut.

În ultimii 10 ani, cu unele excepții, am evitat litoralul românesc pe timp de vară, îndreptându-mă către Grecia, Bulgaria, chiar și Muntenegru. Nu din snobism sau că mi-ar da banii afară din casă, ci de faptul că sunt dezamăgit de calitatea serviciilor de la noi, de aglomerația urbană pe care dezvoltatorii lacomi au creat-o în ultima vreme, de țigăneala tot mai accentuată care cuprinde litoralul nostru în sezonul estival. Am rămas cu imaginea idilică a stațiunilor de la mare din vremea copilăriei mele comuniste când veneam aici cu părinții, ori din primii ani ai tinereții când mergeam pentru primele dăți la mare cu grupul de prieteni. Mai vizitez și acum litoralul nostru, dar iarna, doar o zi, când mă plimb pe câte o plajă pustie ori pe faleza din Constanța și mai merg pe la vreun un restaurant de pește. Da, atunci este plăcut.

Din nou în Bulgaria. Zona rurală a litoralului. Fără chaise longue-uri (nu mi-au plăcut niciodată, nu le văd utilitatea pe o plajă, mie îmi place să stau tolănit pe cearceaf, ca pe vremuri), fără umbreluțe, fără beach-bar-uri, fără muzică tare în difuzoare pe care să o simți în piept...bum, bum, bum. Doar plajă și mare, așa cum a lăsat Dumnezeu când a făcut lumea, ori dacă nu credeți în Dumnezeu, așa cum s-a format pământul acum miliarde de ani. Parchez mașina la marginea plajei și mă arunc imediat în apă, alături de fiul meu cel mare și fiul meu cel mic, cu nevasta alergând după noi pentru a ne da cu cremă de plajă pe piele, însă noi nu mai avem răbdare, vrem să simțim apa mării. Până la mare am mers pe un drum pietruit printre lanuri de floarea soarelui și porumb, mașina s-a prăfuit cu totul, dar asta parcă sporește din pitorescul locului. Cât vezi cu ochii plajă, iar lume foarte puțină, poți respira. Marea aici e sălbatică, sunt valuri mari care mă doboară, stârnindu-mi hohote involuntare de râs. Ne bălăcim vreo două ore, timp în care nevasta stă pe cearceaf nemișcată, pentru a se bronza, obicei pe care nu-l împărtășesc. Noi stăm în apă, ca hipopotamii. În dreptul nostru, pe plajă, este o construcție mare din beton, cu desene ciudate. Îi spun fiului meu cel mic că este construită de către extratereștrii acum mii de ani, aidoma piramidelor și că oamenii de pe Terra nu ar putea niciodată să construiască așa ceva, iar fiul meu cel mic mă contrazice și îmi spune că a fost construită de o civilizație avansată venită din viitor. Cu astfel de dialoguri trece timpul în apă, iar la un moment dat își face apariția și nevasta, care ne propune un joc interesant. Unul din noi trebuie să se gândească la o meserie, iar ceilalți trebuie să pună întrebări ajutătoare pentru a ghici la ce meserie s-a gândit respectivul. Eu mă gândesc la o meserie foarte grea, pe care nu reușește nimeni să o ghicească. Ceasornicar.

Seara mâncăm la un restaurant bun, pe malul mării. Are și formație live. Serviciul este ireproșabil. Ospătarul ne întreabă ce vrem să bem înainte de a ne lua comanda de mâncare. Așa se procedează, rareori se pune în practică. Eu deschid cu două beri la halbă. Costă 5 leva halba (înmulțiți cu 2,6 pentru a afla prețul în lei. De la 1 ianuarie 2026 Bulgaria va trece la €). Nevasta comandă și gustări pentru toată lumea, dovlecei pane și o farfurie plină cu peștișori mici prăjiți. Merg foarte bine la bere. Pentru main dish aleg carne de purcel cu ciuperci, preparat foarte delicios. Să tot mănânci și să bei la malul mării, în timp ce asculți muzică live, preluări după Rod Stewart, Sting sau Michael Bolton, dar cu accente bulgărești. Îmi vine pofta să beau whisky. Comand 50 de Gentelman Jack. Mă întreb dacă or aduce ce trebuie, dacă nu or aduce whisky contrafăcut, ori Jack Daniel’s normal care e mai ieftin cu 3 leva/50 ml. Noi, cei care am trăit în comunism și apoi în tranziție, suntem obișnuiți cu asemenea mișmașuri. Însă whisky-ul îmi este servit ca la carte, în pahar branduit cu Gentelman Jack, alături de o găletușă mică plină cu gheață. Îmi pun un cub de gheață în pahar și încep să beau. Este chiar ce trebuie, știu perfect gustul acestei băuturi, mă rușinez că m-am îndoit de angajații acestui local. Îmi merge la suflet acest pahar de whisky, dar nu mai comand altul pentru a nu o supăra pe nevastă.

Plecăm de la local și ne plimbăm pe malul mării. Este lună plină, foarte mare, fix ca în jocul Monkey Island 3, unul dintre cele mai frumoase questuri din toate timpurile. Luna se reflectă în apă, oferind un peisaj idilic. Trec pe lângă doi copii de 11-12 ani, băiat și fată. Tot români și ei. Surprind frânturi din dialogul lor. Băiatul spune: “Mi-ar plăcea să fiu fată. Nu aș avea nicio problemă cu asta.”, iar fata îi spune: “Da? Și să te chinui când naști copii? Ți-ar plăcea asta?”. Ei mergeau în sens opus nouă, așa că n-am mai auzit continuarea discuției. Doar am mers cuminte în urma nevestei, care insistă că după masă trebuie să ne plimbăm pentru a ajuta digestia, lucru complet greșit, care poate fi confirmat de medici, daca avem printre cititorii acestui blog.  

Ați mâncat vreodată lufar mic? Bulgarii îl numesc cernokop. Deobicei se servesc câte trei la porție. Sunt foarte gustoși. Făcuți pe grătar. Într-o zi asta am mâncat la prânz, iar în altă zi am mâncat chiar și lufar mare, un pește ce se aseamănă cu bibanul. Într-una din seri am dorit să mâncăm din nou la localul unde am fost atât de frumos servit cu Gentelman Jack, dar din păcate nu mai aveau mese libere. Am căzut psihic cu totul, nu mai aveam chef de nimic, sunt foarte impresionabil în astfel de momente, sunt labil, recunosc. Mergeam fără nicio tragere de inimă în urma nevestei și fiilor, fără să mai aștept nimic bun pentru seara respectivă. Nevasta a găsit un local și ne-am așezat la o masă, dar mi s-a părut că miroase îmbâcsit și am spus să plecăm numaidecât. Fiii și nevasta s-au enervat și ei, știind că am intrat în starea mea de nemulțumire totală. Am mai mers ce am mai mers și ne-am așezat la un alt local. Aici am așteptat 5 minute fără ca cineva să ne bage în seamă, chestie care mie mi se pare inacceptabilă. Nu ai cum să tratezi așa clientul. Cu toate protestele venite din partea familiei, i-am ridicat de la masă și am plecat. Ei mi-au zis că de acum să găsesc eu local. Am pornit din nou la drum și până la urmă am reușit.

Dukov House. Încă de la intrare am simțit o vibrație plăcută. Deși restaurantul era plin, doamna care servea ne-a găsit imediat o masă și ne-a explicat pe îndelete meniul, ne-a adus băuturi, ne-a vorbit din suflet. Eu am luat calamar umplut cu roșii, brânză și nuci. Nu exagerez, dar a fost un fel de mâncare extraordinar, cum nu mănânci în fiecare zi. Mi s-a făcut din nou poftă de whisky. Avea doar Jack clasic, old no. 7. Am luat și mi-a fost adus chiar de patronul localului, de ca și cum aș fi comandat cine știe ce chestie nemaivăzută și prețioasă. Omul chiar mi-a spus ceremonios, punând paharul pe masă: “Jack!”. Doamna, în spatele său, doar mi-a pus găletușa cu gheață discret pe masă. La desert ne-a fost recomandat cheese cake de casă, care de asemenea m-a impresionat. De fapt pe toți ne-a impresionat, nu doar pe mine. Nevasta, fiii și eu uitarăm neajunsurile de mai devreme. Ne-a plăcut atât de mult încât seara următoare am decis să luăm cina tot la Dukov House. Când ne-a văzut, patronul ne-a spus: “I reserved a table for you. I knew that you come back.”. Ce să zic? Omul știe să se poarte cu clienții și să le vorbească frumos. Mi-a plăcut atât de mult calamarul, încât am cerut la fel, dar de data asta am cerut și vin spumant, fiind cunoscută dragostea mea pentru această băutură. Însă vinul spumant bulgăresc era extrem de acru, de nebăut. Mizerabil. Am chemat-o pe doamna și i-am spus să-l ia, că nu e bun. Am cerut bere Carlsberg la draft. Ne-a adus-o din partea casei, cerându-și de 100 de ori scuze pentru spumant, spunând că la ei, în Bulgaria, lumea nu prea consumă așa ceva, neavând o tradiție. I-am spus să nu-și facă probleme pentru spumant că nu e vina ei, dar femeia tot se simțea vinovată. La finalul mesei ne-a adus două păhărele mici cu un lichid închis la culoare. Ne-a spus că e pentru digestie. Fernet Branca. Noi am întrebat ce fel de băutură este, dar nici ea nu știa și l-a întrebat pe patron, care ne-a explicat că este o băutură medicinală foarte bună pentru stomac. Ne-am împrietenit cu acești oameni și am aflat că de fapt sunt căsătoriți și este afacerea lor, dar intuisem deja asta, la cât de frumos s-au purtat cu noi. Oameni minunați. A fost foarte bun Fernet Branca. După ce l-am băut nu ne-am mai simțit grei după masă, așa că nevasta nu a dorit să se mai plimbe pentru digestie, ceea ce m-a bucurat nespus.

Am plecat spre casă, România, țara noastră, iar la Vama Veche, la fosta graniță ne-am oprit la Duty Free. Am luat o sticlă de Gentelman Jack la 1 litru cu doar 127,90 lei, ceea ce reprezintă un preț foarte bun. Fiii mei au luat un tub mare de Mentos, care conține 5 tuburi mai mici. Astea sunt un fel de mentosane. Nevasta și-a cumpărat un parfum străin de 50 ml. S-a mai terminat o vacanță.

construcție extraterestră

litoralul din Bulgaria rurală

purcel cu ciuperci

calamar umplut

lufar mic

 

 

Breaza

În perioada 1986-1991, vară de vară mergeam câte două săptămâni la Breaza, județul Prahova. Alături de bunicii mei, care luau mereu sejururi în această localitate prin Casa de Pensii. Excursiile erau destinate doar pensionarilor și cazarea se făcea într-o unitate ce deservea special acest scop, un fel de hotel parcă venit din alte timpuri (mi se părea pe atunci asta). Plecam cu autocarul din București, alături de alți bătrâni de seama bunicilor mei, unii având și ei nepoți pe care-i cărau după ei. Cazarea în zilele noastre nu ar obține notă de trecere pe renumită platformă booking, dar astea erau posibilitățile atunci. O cameră mică cu două paturi pe care le uneam pentru a încăpea toți trei, un șifonier și o chiuvetă. Atmosferă umedă, igrasioasă, întunecoasă, persista în permanență un iz de neaerisit. Nici nu putea fi vorba de televizor, era unul singur în toată clădirea în sala de întruniri de la parter, unde la sejururile de după Revoluție se mai uitau babele la “Sclava Isaura”. Grup sanitar comun, care efectiv era o mizerie colosală. Doar două cabine de wc pe un etaj, unde își făceau treaba toți moșii. Era un miros pestilențial și am rămas cu traume în urmă folosirii acelor wc-uri.  Afară, curtea, arată infinit mai bine. Pomi fructiferi, mulți trandafiri, gazon. Aer curat. Pensionarii stăteau pe bănci și discutau de ale lor, ori citeau ziarul. Îmi făceam de lucru și eu cu câte o minge sau citind. La Breaza am citit pentru prima oară legendara carte Cișmigiu & Co. Știu asta pentru că am scris cu pixul pe prima pagină: “Citită la Breaza. 3 iulie 1987”. Mâncăm la o braserie, vreo 200 de metri mai jos de cazare. Având doar două tichete pentru masă, mergeam eu cu bunicul, bunica, o femeie evlavioasă care ținea toate posturile de peste an, descurcându-se cu mâncarea din piața locală, mai o roșie, mai o brânză. La braserie mâncare cu o treaptă mai jos că în restaurante, dar bună. Ciorbe, feluri gătite, mâncăruri mai comuniste. O fasole, o varză, un pilaf, nicidecum ceea ce mâncăm în prezent prin localurile de alimentație publică. Ciorbele se aduceau la masă întotdeauna clocotite în căni de tablă, îmi aduc aminte de asta, provocând nervi bunicului care se adresa ospătarului: “Tinere, nu așa se aduce ciorba la masă. Nu se poate mânca!”. Mai era și cald afară, fiind vară.

Dimineața pe răcoare sau după amiezile ne plimbam prin Breaza. În 5 ani am petrecut 10 săptămâni la Breaza, îi cunoșteam fiecare colțișor. Coboram la gară, urcam la cruce, ne plimbam pe străduțele cu case care aduceau un aer sătesc, mergeam spre Liceul Militar. Mergeam la Poștă și dădeam telefon acasă la părinți, băgam o monedă de 3 lei și vorbeam la București câteva minute de la telefonul public. Câți dintre voi au purtat convorbiri la telefonul public? Trimiteam vederi rudelor, odată am scris: “Salutări din Breaza de la Breazu!”. Bunicii cunoșteau prin localitate oameni care vindeau lapte sau fructe și se aprovizionau de la ei.

Într-o zi l-am pierdut pe bunicul. Eram prin piață și dintr-o dată a dispărut. Alături de bunica l-am așteptat multă vreme, după care ne-am întors îngrijorați la cazare. Nu era nici acolo. Ne-am pus pe bancă în curte și nu știam ce să facem. La un moment dat a apărut bunicul, plin de sânge și de noroi. Din neatenție căzuse într-o groapă, lângă piață fiind șantier. Bunica, fără urmă de compasiune, l-a certat cu asprime că vine așa murdar și i-a spus să meargă repede în cameră, pentru a nu o face de rușine, în caz că l-ar fi văzut alți pensionari.

Breaza la sfârșitul anilor 80 nu era un loc ofertant, nu găseai Pepsi sau pizza cum mai găseai pe la mare, sau Poiana Brașov, nu aveai prilej de distracție prea des, orele treceau greu și zilele durau mult, două săptămâni erau o eternitate. Nu pot spune că mergând la casa pensionarilor cu bunicii au fost vacanțele mele preferate, însă de câte ori ajung în Breaza mă cuprinde un soi de nostalgie. Cumva îmi este dor de bunici și de momentele petrecute alături de ei, care au fost demult de tot. Când ajung în Breaza, mereu fac un soi de pelerinaj și merg până la casa pensionarilor, amintindu-mi de trecut. Întotdeauna fac câte o poză. Clădirea este pustie, nu știu cui aparține, dar n-am mai văzut demult pensionari în jurul ei. Bunicii de odinioară s-au dus de vreo 25-30 de ani. Totul este vremelnic. Mă mai plimb o vreme cu copiii și nevasta prin împrejurimi și apoi căutăm un loc de luat masa. Braseria unde mâncam când eram copil a fost demolată. Găsim în centru un restaurant bun. Mâncăm ceafă de porc cu garnitură de legume la grătar. Apoi plecăm către casă, lăsând în urmă amintirile.

2025 - Casa Pensionarilor din Breaza

Adina Popescu - Povestiri de pe Calea Moșilor

Am continuat seria lecturilor de vacanță ale fiului meu cel mare și deși nu îmi stă în obicei să citesc două cărți consecutive ale aceluiași autor, m-am oprit tot la Adina Popescu, plăcându-mi foarte mult prima carte citită, cea cu vacanțele de altă dată. Povestiri de pe Calea Moșilor este o evocare a copilăriei autoarei, întâmplări începând cu grădinița și până la banchetul din clasa a VIII a. Prilej de aducere aminte pentru cei de aceeași vârstă cu autoarea, iar pentru cei mai tineri dintre cititori prilej de a afla cum era școala pe vremuri, când se purtau uniforme, când profesorii te mai trăgeau de urechi la propriu, când existau comandanți de detașament și diverse munci patriotice. Mi-a placut modul sincer și amuzant al povestirilor și faptul că autoarea nu a menajat pe nimeni, exprimându-se liber, descriind pe fiecare cum era: prost, țigan, sărac, gras, murdar, babă etc. Acum ne ascundem după deget, încercând să coafăm adevărul cât mai frumos. Sper ca pe viitor Adina Popescu să scoată o carte și despre anii petrecuți la Colegiul Național Mihai Viteazul. Are talentul pentru a scrie un veritabil Cișmigiu & Co al mijlocului anilor '90.

Problema acestor cărți este alta. Le-am citit eu, nu și fiul meu cel mare, căruia îi erau destinate. Nu pare deloc interesant să vadă cam ce făceau cei de vârsta lui în urmă cu 35-40 de ani, cum se descurcau la școală, cam ce făceau în timpul liber, ce pasiuni aveau. Și cred că majoritatea celor din generația sa manifestă același dezinteres. Păcat. Țin minte că eu la vârsta lui citisem deja de 3-4 ori mai sus menționata Cișmigiu & Co și consideram absolut spectaculos ce făceau personajele cărții, copii ai perioadei interbelice.

În vin se află adevărul (5)

Românii au o percepție greșită despre șampanie, de fapt despre vinul spumant, pentru că așa după cum știm și am învățat în clasa a IX a la orele de logică, toate șampaniile sunt vinuri spumante, dar nu toate vinurile spumante sunt șampanii. Șampania este doar acea băutură fermentată după metoda tradițională (direct în sticlă, nu în rezervor), provenită din regiunea Champagne din Franța. Însă românii spun șampanie, deși uneori beau un spumant ieftin, de proastă calitate, câteodată aromatizat cu diverse porcării. Chiar și fiiii mei, pe la aniversări mă întreabă: “Luăm și o șampanie pentru copii?”, adică un suc acidulat ordinar cu aromă sintetică de piersică sau căpșună. Iar percepția greșită asupra acestei băuturi provine și din faptul că este asociată cu tortul, la sfârșitul meselor aniversare, când lumea cântă “la mulți ani!”.

Eu sunt un mare iubitor de vin spumant, dar nu sub forma mai sus amintită. Un spumant brut sau extrabrut, completează perfect o masă cu pește sau fructe de mare, mai ales pe timp de vară. Consider că noi, românii, avem niște spumante extraordinare, cu nimic mai prejos față de celebrele șampanii franțuzești.  În ultimele zile am încercat trei spumante formidabile, provenite din podgorii aflate în zone greografice diferite din țara noastră:

• Sarica Niculițel, județ Tulcea
• Jidvei, județ Alba
• Cotnari, județ Iași

Gabriel: Mănânc creveți cu risotto și beau vin spumant de Cotnari. Te rog, prietene drag, dă-mi 10 melodii care să însoțească această masă fabuloasă.
Chat Gpt: Ce alegere frumoasă! Iată 10 melodii elegante, relaxante și pline de savoare, potrivite pentru o masă cu creveți, risotto și spumant de Cotnari:
1. Norah Jones – Come Away With Me 
2. Sting – Fields of Gold (Acoustic) 
3. Cesária Évora – Sodade 
4. Sade – Smooth Operator 
5. Pink Martini – Sympathique 
6. Yann Tiersen – La valse d’Amélie 
7. Melody Gardot – Baby I'm a Fool 
8. Madeleine Peyroux – Dance Me to the End of Love 
9. Etta James – At Last 
10. Antonio Carlos Jobim – Wave
Spumantul aduce un strop de sărbătoare, așa că poți pune și un vinil imaginar pe pick-up-ul sufletului. Să aveți o masă memorabilă!

Piscul Câinelui

Comentariul lui AlexB la cartea Adinei Popescu, mi-a amintit de prima mea tabără. 1991, în vacanța dintre clasa a VI a și a VII a. Șapte nopți la Cabana Piscul Câinelui, pe versantul opus orașului Sinaia, un drum ușor de 30 minute din gară. Aveam 12 ani și plecam pentru prima oară departe de familie pentru un timp mai îndelungat. Bucurie pură. Desigur, la vremea respectivă nu existau mijloacele de comunicare din prezent, chiar nu aveam cum lua legătura cu famila. Organizatoarea taberei doar a spus părinților cu ce tren ne întoarcem și să ne aștepte în Gara de Nord, atâta tot. Am plecat cu doamna Stere, profesoara noastră de limba română, despre care am mai vorbit în câteva rânduri pe acest blog. Înainte de Revoluția 89 fusese mare secretară de partid, comunistă convinsă, în prima zi de școală din 1990 ne-a pus să rupem pagina cu portretul tovarășului Nicolae Ceaușescu de la începutul manualului de română și ne-a spus că are mare încredere în domnul Ion Iliescu. Dar în rest era de treabă, nu avea vederi înguste. Să mai amintim celebra fază din clasa a V a, când colegul nostru Savu venise cu o revistă porno explicită la școală, iar printr-o conjunctură ciudată revista a ajuns în mâinile doamnei Stere, care a răsfoit-o pe îndelete și fără niciun pic de supărare ne-a spus: “Vedeți copii? Corpul femeii este grațios, frumos, făcut să fie iubit…pe când al bărbatului este urât, grotesc.”.

Am coborât din tren la Sinaia, iar apoi am pornit încolonați către cabană. Nu eram un grup mare, vreo 15-16 copii, cam juma-juma băieți și fete, toți cam de o vârstă, proveniți de la trei clase paralele, clasa noastră, clasa unde era doamna Stere dirigintă și o altă clasă. Ne știam cu toții între noi, eram un grup vesel, probabil cum sunt toți copiii de 12-13 ani. Ne-am cazat în două dormitoare comune cu paturi suprapuse, repartizați pe sexe desigur. Eu deși eram un copil gras am fost repartizat la patul de deasupra, iar sub mine stătea un băiat slăbuț. Țin minte că aveam cu greu loc în pat, pentru că era foarte aproape de o latură a acoperișului, dormitorul fiind undeva în mansarda cabanei. Nopțile stăteam până la ore foarte târzii și discutam toate prostiile cu colegii de cameră. Adormeam pentru câteva ore, iar apoi eram treziți de doamna Stere care ne punea la o mică gimnastică de înviorare, iar apoi ne poftea la micul dejun, o cană de ceai și o felie de pâine cu gem. Trebuie spus că în 1991 nu exista abundența alimentară din prezent, încă nu apăruseră alimentele procesate din ziua de azi, se mânca de bun simț, fără pretenții, dar mai sănătos. În acea tabără am mâncat pentru prima și ultima oară rinichi de porc. Dar zilnic! Fie felul doi la masa de prânz, fie la masa de seară, aveam rinichi de porc prăjiți alături de o garnitură (poate orez, poate cartofi prăjiți sau piure, poate mazăre). Cei care se ocupau de mesele noastre îi numeau rechini. Îmi amintesc că erau destul de gustoși, mâncam cu plăcere rinichi de porc, dar astăzi, adult fiind, nu cred că aș știi să prepar acest fel, să aleg rinichii, să-i pregătesc. Mi se pare așa, o trufanda.

Îmi amintesc perfect perioada taberei, pentru că a coincis cu Campionatele Mondiale de Atletism în aer liber de la Tokyo, 23 August-1 Septembrie 1991. După cum știți pentru mine atletismul este în top 5 sporturi all time (alături de basket, rugby, hockey pe gheață și fotbal). Singurul televizor din cabană, un Elcrom color fix cum aveam și noi acasă, se găsea în bucătărie. Am cerut permisiunea celor de la bucătărie și mă lăsau să mă uit la atletism după pofta inimii. Erau niște băieți tineri care pregăteau mâncărurile (rinichii de porc prăjiți și încă 2-3 feluri mâncate în 7 zile) și se mai uitau și ei cu mine, mai comentam. Țin minte și acum că atunci s-au doborât recordurile mondiale la 100 m plat bărbați (Carl Lewis) și la lungime bărbați, acel fabulos 8,95 al lui Mike Powell, care a rămas în picioare și în prezent.

Igiena personală a cam suferit în acea săptămână la Piscul Câinelui. Cabana avea grup sanitar comun, de fapt două wc-uri turcești aflate la parter, cu un miros greu de suportat. Mărturisesc că nu am reușit să intru deloc în acele wc-uri, astfel că mi-am făcut nevoile exclusiv în pădurea din jurul cabanei. De baie sau duș nici nu a putut fi vorba. Dar pe atunci cu siguranță nu contau prea mult aceste aspecte.

Doamna Stere era o profesoară de română foarte exigentă. Făceai carte cu ea, chiar am învățat multă gramatică și ne-a deschis tuturor sufletele, îndreptându-le către literatură, către frumos. Nici în această tabără nu ne-a iertat de gramatică. Ne-a impus încă de la început să avem cu noi caietele de gramatică și zilnic, timp de o oră, făceam școală. Ne dădea exerciții, ne asculta, discutam împreună, întocmai ca în timpul orelor din anul școlar. Dar ne-a prins bine, majoritatea celor din tabără am intrat la licee de top. Eu la admiterea la liceu am facut perfect 10 la partea de gramatică, eram as. Analizați sintactic și morfologic următoarea frază: “Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă.”. Cine poartă aur? Ai cui sunt munții? Ce poartă? Cine cerșește? Ce facem noi? Unde cerșim? Ne învața totul foarte logic, era ca o matematică, nu aveai cum să greșești. Deși eram în tabără, nu a fost o corvoadă faptul că repetam la gramatică.

În rest făceam o grămadă de excursii frumoase, mergeam pe versanții din împrejurimi în tot felul de expediții. Am coborât de vreo două ori în Sinaia și ne-am plimbat sau am băut câte un suc. Nu aveai posibilitățile și distracțiile din prezent, dar era plăcut. Desigur, cântam tot felul de cântece specifice, alături de doamna Stere care avea o voce bună. În timp ce urcam pe munți, cântam cu toții în gura mare: “Viața taberiștilor…E un cântec de chitară…Unii cântă, alții zbiară….Unii ies pe geam afară….C-așa-i viața taberiștilor.”.  În ultima seară ne-au făcut un foc mare și ne-au servit cina festivă, rinichi de porc prăjiți. Am cântat frumosul cântec: “La revedere, tabără dragă….la revedere, noi plecăm….”.

La vârsta de 12 ani nu prea ești atras de sexul opus atât de puternic, acest lucru evidențiindu-se în taberele ulterioare, de asemenea bifate tot sub patronajul doamnei Stere, profesoara noastră de limba și literatura română. Totuși știu că jucam prin poienițele de pe lângă Cabana Piscul Câinelui un joc de cărți numit “Kems” ale cărui reguli le-am uitat. Acest joc se juca pe porunci, iar poruncile pentru băieți erau să pupe o fată, iar pentru fete să pupe un băiat. Desigur, pupat pe obraz. Am mai jucat fotbal, “Țară, țară, vrem ostași” ori Rațele și vânătorii.  Serile mai stam de vorbă în fața cabanei, iar personalul de acolo punea muzică. Muzică bună din ce îmi amintesc, probabil hituri ale anilor ’80, epoca euro dance fiind abia la începuturi.

A fost o tabără frumoasă, nu am avut timp să ne plictisim. 7 zile și 7 nopți au trecut pe negândite, iar noi ne-am întors acasă cu tristețe, la părinții care au început să ne cicălească cu întrebări încă de la gară. “Dar ce ai făcut? Dar cum te-ai simțit? Dar cum te-ai descurcat cu cutare chestie?”. Ne întorceam acasă la constrângeri, după o săptămână de libertate absolută, petrecută printre cei de o vârstă cu noi, fără supraveghere strictă, cu timp petrecut după bunul plac. Au urmat încă 3 tabere cu doamna Stere. La Băile Herculane, o tabără de iarnă în apropiere de Zărnești și cea mai frumoasă dintre toate taberele, cea de la sfârșitul clasei a VIII a, după admiterea de la liceu, 12 nopți în județul Neamț, la Tazlău, unde doamna Stere a făcut echipă cu directorul școlii noastre, domnul Partheniu.

Adina Popescu - Vine vacanța cu trenul din Franța

Am cumpărat cartea pentru fiul meu cel mare, de la o librărie din centrul orașului Sibiu, însă am sfârșit prin a citi-o eu, în sejurul din acest an pe meleaguri elene. O incursiune plină de melancolie prin vacanțele anilor ’80, la munte, la mare, la bunicii din Cluj, realizată cu multă pricepere de autoarea care este mai mare cu 6 luni ca mine, deci pot spune că am trăit fix aceleași vremuri. Cazare pe la diverse gazde sordide în Bușteni sau Constanța, sejururi pe litoral de 12 nopți cu masă și cazare în condiții mai mult sau mai puțin modeste, excursii prin Bucegi. Foarte multe similitudini între cele povestite de Adina Popescu și cele trăite de mine. Țin minte o vacanță în stațiunea Neptun, când mă plimbam împreună cu ai mei seara, iar eu am simțit miros de friptură la grătar. Mi-a fost poftă și am cerut. Am intrat la terasa respectivă și într-adevăr se servea friptură de porc la grătar cu cartofi prăjiți. Ai mei au cerut o singură porție, doar pentru mine. Ei pur și simplu au fost spectatori, au privit cum am mâncat eu, apoi au plătit și am plecat. Țin minte și acum replica ospătarului, îndreptată către mine: “Când vor fi bătrâni părinții tăi, așa să-i duci și tu și să le iei o friptură.”. Astea erau timpurile. La Calul Bălan, în Neptun, autoarea a avut norocul să petreacă o seară, eu doar am intrat să privesc lumea din local și să adulmec mâncărurile. Povestește la un moment dat despre faptul că ai ei își însușeau vesela de prin restaurantele de la mare, nemulțumiți de servicii, probabil încercând să obțină o compensație. La fel făceau și ai mei. Aveam acasă castronele de salată sau muștar “luate” de la mare. Întrebându-i de ce fac așa, tata îmi răspundea: “Mai dă-i în pizda mă’sii, la cât ne fură…”. Un castron de salată a trecut testul timpului și încă ne slujește. Citind cartea, mi-am mai amintit de paturile jegoase de pe la diferite cazări, unde dormeam îmbrăcat cu hainele de afară, ori de grupurile sanitare cu WC-uri insalubre care picurau, de cazările cu wc-uri comune și desigur de wc-urile din tren a căror putoare se revărsa în tot vagonul. Dar desigur, noi eram copii pe atunci și nu observam aceste neajunsuri, așteptam cu sufletul la gură vacanțele și mergeam peste tot, fără pretențiile de acum. Vacanțele erau cumva mai așezate, mai liniștite. Nu era turism de masă ca în prezent, nu mergea oricine  la munte sau la mare. Cartea mi s-a părut excelentă. Foarte bine scrisă. Nu știu ce impact ar avea asupra copiilor din ziua de azi, obișnuiți cu vacanțe în străinătate și cu hoteluri de lux.

Low cost

Pentru serviciu am cumpărat o banană și o pungă de sticksuri Croco. Împreună au costat 2,19 lei. Le-am mâncat pe la orele 11, ca să îmi potolească foamea pe parcursul întregii zile de muncă. Pentru masa de acasă am cumpărat 3 pulpe de pui (11,11 lei) din care am mâncat una (3,70 lei), o pungă de 1 kg cartofi congelați (13,99 lei) din care am mâncat un sfert (3,50 lei) și 4 ardei kapia copți (15,49 lei) din care am mâncat unu (3,87 lei). Masa de acasă, servită pe la orele 19 m-a costat în total 11,07 lei. Total consumat pe mâncare toată ziua = 13,26 lei. Și nu am mâncat deloc rău, poate mi-a fost un pic foame, dar m-am rușinat imediat de această nevoie, după ce am citit cartea Aniței Cudla. Mâncând zi de zi în acest fel aș cheltui lunar sub 400 lei pe mâncare, ceea ce este foarte bine. Cu siguranță aș putea coborî sub 13,26 lei/zi, alegând cartofi normali în loc de congelați și un castavete crud în loc de ardei copt.

Anița Cudla - Amintiri din viață (20 de ani în Siberia)

Jurnalul unei femei din Bucovina, săltată în 1941 de structurile NKVD și deportată în Siberia, dincolo de Cercul Polar, de unde va primi autorizația de întoarcere în 1958. Vorbe adevărate, nicidecum ficțiune, o carte scrisă în modul simplu al unui om din popor, dar cu un foarte mare talent literar. Una din milioanele de vieți distruse de comunism. Știam despre toate astea, am urmărit Memorialul Durerii în anii '90, dar citind această carte, am conștientizat pe deplin dimensiunile tragediei. Gândiți-vă că v-ați întemeiat o familie, ați pus deoparte ceva agoniseală prin propria muncă, stați liniștiți alături de soț/soție și copii în propria casă, iar deodată în toiul nopții vine poliția secretă sovietică și vă saltă, somându-vă ca în 15 minute să fiți gata de plecare, fără niciun bagaj, vă duce cu mașina la gară și vă aruncă într-un vagon de tren de marfă unde alături de alți 100 de oameni veți călători două săptămâni până în Siberia, noua voastră casă, unde veți trăi 20 de ani sub limita existentei. Ați fost declarați dușmani ai poporului, întreaga avere vi s-a confiscat, în casa voastră vor locui alți oameni. Ceva de neconceput pentru vremurile bune pe care le trăim în prezent și în care suntem nemulțumiți și supărați de orice nimic. Cam așa s-a întâmplat în comunism, comunismul cel regretat de unii retardați, care afirmă "era mai bine înainte".

O carte eveniment, citită pe nerăsuflate cu multă tristețe și emoție. Pentru prima oară am citit cu mare interes chiar și prefața + postfața, cartea prezentând la final câteva poze reale din viața autoarei. Cei mai cu cap 50 de lei cheltuiți pe anul ăsta. Dacă nu ați citit cartea, plasați repede o comandă.