Breaza

În perioada 1986-1991, vară de vară mergeam câte două săptămâni la Breaza, județul Prahova. Alături de bunicii mei, care luau mereu sejururi în această localitate prin Casă de Pensii. Excursiile erau destinate doar pensionarilor și cazarea se făcea într-o unitate ce deservea special acest scop, un fel de hotel parcă venit din alte timpuri (mi se părea pe atunci asta). Plecăm cu autocarul din București, alături de alți bătrâni de seama bunicilor mei, unii având și ei nepoți pe care-i cărau după ei. Cazarea în zilele noastre nu ar obține notă de trecere pe renumită platforma booking, da astea erau posibilitățile atunci. O camera mică cu două paturi pe care le uneam pentru a încăpea toți trei, un șifonier și o chiuvetă. Atmosfera umedă, igrasioasă, întunecoasă, persista în permanentă un iz de neaerisit. Nici nu putea fi vorba de televizor, era unul singur în toată clădirea în sala de întruniri de la parter, unde la sejururile de după Revoluție se mai uitau babele la “Sclava Isaura”. Grup sanitar comun, care efectiv era o mizerie colosală. Doar două cabine de wc pe un etaj, unde își făceau treaba toți moșii. Era un miros pestilențial și am rămas cu traume în urmă folosirii acelor wc-uri.  Afară, curtea, arată infinit mai bine. Pomi fructiferi, mulți trandafiri, gazon. Aer curat. Pensionarii stăteau pe bănci și discutau de ale lor, ori citeau ziarul. Îmi făceam de lucru și eu cu câte o minge sau citind. La Breaza am citit pentru prima oară legendara carte Cișmigiu & Co. Știu asta pentru că am scris cu pixul pe prima pagină: “Citită la Breaza. 3 iulie 1987”. Mâncăm la o braserie, vreo 200 de metri mai jos de cazare. Având doar două tichete pentru masă, mergeam eu cu bunicul, bunica, o femeie evlavioasă care ținea toate posturile de peste an, descurcandu-se cu mâncarea din piață locală, mai o roșie, mai o brânză. La braserie mâncare cu o treaptă mai jos că în restaurante, dar bună. Ciorbe, feluri gătite, mâncăruri mai comuniste. O fasole, o varză, un pilaf, nicidecum ceea ce mâncăm în prezent prin localurile de alimentație publică. Ciorbele se aduceau la masă întotdeauna clocotite în căni de tablă, îmi aduc aminte de asta, provocând nervi bunicului care se adresa ospătarului: “Tinere, nu așa se aduce ciorbă la masă. Nu se poate mânca!”. Mai era și cald afară, fiind vară.

Dimineață pe răcoare sau după amiezile ne plimbam prin Breaza. În 5 ani am petrecut 10 săptămâni la Breaza, îi cunoșteam fiecare colțișor. Coboram la gară, urcam la cruce, ne plimbam pe străduțele cu case care aduceau un aer sătesc, mergeam spre Liceul Militar. Mergeam la Poștă și dădeam telefon acasă la părinți, băgam o monedă de 3 lei și vorbeam la București câteva minute de la telefonul public. Câți dintre voi au purtat convorbiri la telefonul public? Trimiteam vederi rudelor, odată am scris: “Salutări din Breaza de la Breazu!”. Bunicii cunoșteau prin localitate oameni care vindeau lapte sau fructe și se aprovizionau de la ei.

Într-o zi l-am pierdut pe bunicul. Eram prin piață și dintr-o dată a dispărut. Alături de bunica l-am așteptat multă vreme, după care ne-am întors îngrijorați la cazare. Nu era nici acolo. Ne-am pus pe banca în curte și nu știam ce să facem. La un moment dat a apărut bunicul, plin de sânge și de noroi. Din neatenție căzuse într-o groapă, lângă piață fiind șantier. Bunica, fără urmă de compasiune, l-a certat cu asprime că vine așa murdar și i-a spus să meargă repede în camera, pentru a nu o face de rușine, în caz că l-ar fi văzut alți pensionari.

Breaza la sfârșitul anilor 80 nu era un loc ofertant, nu găseai Pepsi sau pizza cum mai găseai pe la mare, sau Poiana Brașov, nu aveai prilej de distracție prea des, orele treceau greu și zilele durau mult, două săptămâni erau o eternitate. Nu pot spune că mergând la casă pensionarilor cu bunicii au fost vacanțele mele preferate, însă de câte ori ajung în Breaza mă cuprinde un soi de nostalgie. Cumva îmi este dor de bunici și de momentele petrecute alături de ei, care au fost demult de tot. Când ajung în Breaza, mereu fac un soi de pelerinaj și merg până la casă pensionarilor, amintindu-mi de trecut. Întotdeauna fac câte o poză. Clădirea este pustie, nu știu cui aparține, dar n-am mai văzut demult pensionari în jurul ei. Bunicii de odinioară s-au dus de vreo 25-30 de ani. Totul este vremelnic. Mă mai plimb o vreme cu copiii și nevasta prin împrejurimi și apoi căutăm un loc luat masă. Braseria unde mâncăm când eram copil a fost demolată. Găsim în centru un restaurant bun. Mâncăm ceafă de porc cu garnitură de legume la grătar. Apoi plecăm către casă, lăsând în urmă amintirile.

2025 - Casa Pensionarilor din Breaza

Adina Popescu - Povestiri de pe Calea Moșilor

Am continuat seria lecturilor de vacanță ale fiului meu cel mare și deși nu îmi stă în obicei să citesc două cărți consecutive ale aceluiași autor, m-am oprit tot la Adina Popescu, plăcându-mi foarte mult prima carte citită, cea cu vacanțele de altă dată. Povestiri de pe Calea Moșilor este o evocare a copilăriei autoarei, întâmplări începând cu grădinița și până la banchetul din clasa a VIII a. Prilej de aducere aminte pentru cei de aceeași vârstă cu autoarea, iar pentru cei mai tineri dintre cititori prilej de a afla cum era școala pe vremuri, când se purtau uniforme, când profesorii te mai trăgeau de urechi la propriu, când existau comandanți de detașament și diverse munci patriotice. Mi-a placut modul sincer și amuzant al povestirilor și faptul că autoarea nu a menajat pe nimeni, exprimându-se liber, descriind pe fiecare cum era: prost, țigan, sărac, gras, murdar, babă etc. Acum ne ascundem după deget, încercând să coafăm adevărul cât mai frumos. Sper ca pe viitor Adina Popescu să scoată o carte și despre anii petrecuți la Colegiul Național Mihai Viteazul. Are talentul pentru a scrie un veritabil Cișmigiu & Co al mijlocului anilor '90.

Problema acestor cărți este alta. Le-am citit eu, nu și fiul meu cel mare, căruia îi erau destinate. Nu pare deloc interesant să vadă cam ce făceau cei de vârsta lui în urmă cu 35-40 de ani, cum se descurcau la școală, cam ce făceau în timpul liber, ce pasiuni aveau. Și cred că majoritatea celor din generația sa manifestă același dezinteres. Păcat. Țin minte că eu la vârsta lui citisem deja de 3-4 ori mai sus menționata Cișmigiu & Co și consideram absolut spectaculos ce făceau personajele cărții, copii ai perioadei interbelice.

În vin se află adevărul (5)

Românii au o percepție greșită despre șampanie, de fapt despre vinul spumant, pentru că așa după cum știm și am învățat în clasa a IX a la orele de logică, toate șampaniile sunt vinuri spumante, dar nu toate vinurile spumante sunt șampanii. Șampania este doar acea băutură fermentată după metoda tradițională (direct în sticlă, nu în rezervor), provenită din regiunea Champagne din Franța. Însă românii spun șampanie, deși uneori beau un spumant ieftin, de proastă calitate, câteodată aromatizat cu diverse porcării. Chiar și fiiii mei, pe la aniversări mă întreabă: “Luăm și o șampanie pentru copii?”, adică un suc acidulat ordinar cu aromă sintetică de piersică sau căpșună. Iar percepția greșită asupra acestei băuturi provine și din faptul că este asociată cu tortul, la sfârșitul meselor aniversare, când lumea cântă “la mulți ani!”.

Eu sunt un mare iubitor de vin spumant, dar nu sub forma mai sus amintită. Un spumant brut sau extrabrut, completează perfect o masă cu pește sau fructe de mare, mai ales pe timp de vară. Consider că noi, românii, avem niște spumante extraordinare, cu nimic mai prejos față de celebrele șampanii franțuzești.  În ultimele zile am încercat trei spumante formidabile, provenite din podgorii aflate în zone greografice diferite din țara noastră:

• Sarica Niculițel, județ Tulcea
• Jidvei, județ Alba
• Cotnari, județ Iași

Gabriel: Mănânc creveți cu risotto și beau vin spumant de Cotnari. Te rog, prietene drag, dă-mi 10 melodii care să însoțească această masă fabuloasă.
Chat Gpt: Ce alegere frumoasă! Iată 10 melodii elegante, relaxante și pline de savoare, potrivite pentru o masă cu creveți, risotto și spumant de Cotnari:
1. Norah Jones – Come Away With Me 
2. Sting – Fields of Gold (Acoustic) 
3. Cesária Évora – Sodade 
4. Sade – Smooth Operator 
5. Pink Martini – Sympathique 
6. Yann Tiersen – La valse d’Amélie 
7. Melody Gardot – Baby I'm a Fool 
8. Madeleine Peyroux – Dance Me to the End of Love 
9. Etta James – At Last 
10. Antonio Carlos Jobim – Wave
Spumantul aduce un strop de sărbătoare, așa că poți pune și un vinil imaginar pe pick-up-ul sufletului. Să aveți o masă memorabilă!

Piscul Câinelui

Comentariul lui AlexB la cartea Adinei Popescu, mi-a amintit de prima mea tabără. 1991, în vacanța dintre clasa a VI a și a VII a. Șapte nopți la Cabana Piscul Câinelui, pe versantul opus orașului Sinaia, un drum ușor de 30 minute din gară. Aveam 12 ani și plecam pentru prima oară departe de familie pentru un timp mai îndelungat. Bucurie pură. Desigur, la vremea respectivă nu existau mijloacele de comunicare din prezent, chiar nu aveam cum lua legătura cu famila. Organizatoarea taberei doar a spus părinților cu ce tren ne întoarcem și să ne aștepte în Gara de Nord, atâta tot. Am plecat cu doamna Stere, profesoara noastră de limba română, despre care am mai vorbit în câteva rânduri pe acest blog. Înainte de Revoluția 89 fusese mare secretară de partid, comunistă convinsă, în prima zi de școală din 1990 ne-a pus să rupem pagina cu portretul tovarășului Nicolae Ceaușescu de la începutul manualului de română și ne-a spus că are mare încredere în domnul Ion Iliescu. Dar în rest era de treabă, nu avea vederi înguste. Să mai amintim celebra fază din clasa a V a, când colegul nostru Savu venise cu o revistă porno explicită la școală, iar printr-o conjunctură ciudată revista a ajuns în mâinile doamnei Stere, care a răsfoit-o pe îndelete și fără niciun pic de supărare ne-a spus: “Vedeți copii? Corpul femeii este grațios, frumos, făcut să fie iubit…pe când al bărbatului este urât, grotesc.”.

Am coborât din tren la Sinaia, iar apoi am pornit încolonați către cabană. Nu eram un grup mare, vreo 15-16 copii, cam juma-juma băieți și fete, toți cam de o vârstă, proveniți de la trei clase paralele, clasa noastră, clasa unde era doamna Stere dirigintă și o altă clasă. Ne știam cu toții între noi, eram un grup vesel, probabil cum sunt toți copiii de 12-13 ani. Ne-am cazat în două dormitoare comune cu paturi suprapuse, repartizați pe sexe desigur. Eu deși eram un copil gras am fost repartizat la patul de deasupra, iar sub mine stătea un băiat slăbuț. Țin minte că aveam cu greu loc în pat, pentru că era foarte aproape de o latură a acoperișului, dormitorul fiind undeva în mansarda cabanei. Nopțile stăteam până la ore foarte târzii și discutam toate prostiile cu colegii de cameră. Adormeam pentru câteva ore, iar apoi eram treziți de doamna Stere care ne punea la o mică gimnastică de înviorare, iar apoi ne poftea la micul dejun, o cană de ceai și o felie de pâine cu gem. Trebuie spus că în 1991 nu exista abundența alimentară din prezent, încă nu apăruseră alimentele procesate din ziua de azi, se mânca de bun simț, fără pretenții, dar mai sănătos. În acea tabără am mâncat pentru prima și ultima oară rinichi de porc. Dar zilnic! Fie felul doi la masa de prânz, fie la masa de seară, aveam rinichi de porc prăjiți alături de o garnitură (poate orez, poate cartofi prăjiți sau piure, poate mazăre). Cei care se ocupau de mesele noastre îi numeau rechini. Îmi amintesc că erau destul de gustoși, mâncam cu plăcere rinichi de porc, dar astăzi, adult fiind, nu cred că aș știi să prepar acest fel, să aleg rinichii, să-i pregătesc. Mi se pare așa, o trufanda.

Îmi amintesc perfect perioada taberei, pentru că a coincis cu Campionatele Mondiale de Atletism în aer liber de la Tokyo, 23 August-1 Septembrie 1991. După cum știți pentru mine atletismul este în top 5 sporturi all time (alături de basket, rugby, hockey pe gheață și fotbal). Singurul televizor din cabană, un Elcrom color fix cum aveam și noi acasă, se găsea în bucătărie. Am cerut permisiunea celor de la bucătărie și mă lăsau să mă uit la atletism după pofta inimii. Erau niște băieți tineri care pregăteau mâncărurile (rinichii de porc prăjiți și încă 2-3 feluri mâncate în 7 zile) și se mai uitau și ei cu mine, mai comentam. Țin minte și acum că atunci s-au doborât recordurile mondiale la 100 m plat bărbați (Carl Lewis) și la lungime bărbați, acel fabulos 8,95 al lui Mike Powell, care a rămas în picioare și în prezent.

Igiena personală a cam suferit în acea săptămână la Piscul Câinelui. Cabana avea grup sanitar comun, de fapt două wc-uri turcești aflate la parter, cu un miros greu de suportat. Mărturisesc că nu am reușit să intru deloc în acele wc-uri, astfel că mi-am făcut nevoile exclusiv în pădurea din jurul cabanei. De baie sau duș nici nu a putut fi vorba. Dar pe atunci cu siguranță nu contau prea mult aceste aspecte.

Doamna Stere era o profesoară de română foarte exigentă. Făceai carte cu ea, chiar am învățat multă gramatică și ne-a deschis tuturor sufletele, îndreptându-le către literatură, către frumos. Nici în această tabără nu ne-a iertat de gramatică. Ne-a impus încă de la început să avem cu noi caietele de gramatică și zilnic, timp de o oră, făceam școală. Ne dădea exerciții, ne asculta, discutam împreună, întocmai ca în timpul orelor din anul școlar. Dar ne-a prins bine, majoritatea celor din tabără am intrat la licee de top. Eu la admiterea la liceu am facut perfect 10 la partea de gramatică, eram as. Analizați sintactic și morfologic următoarea frază: “Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă.”. Cine poartă aur? Ai cui sunt munții? Ce poartă? Cine cerșește? Ce facem noi? Unde cerșim? Ne învața totul foarte logic, era ca o matematică, nu aveai cum să greșești. Deși eram în tabără, nu a fost o corvoadă faptul că repetam la gramatică.

În rest făceam o grămadă de excursii frumoase, mergeam pe versanții din împrejurimi în tot felul de expediții. Am coborât de vreo două ori în Sinaia și ne-am plimbat sau am băut câte un suc. Nu aveai posibilitățile și distracțiile din prezent, dar era plăcut. Desigur, cântam tot felul de cântece specifice, alături de doamna Stere care avea o voce bună. În timp ce urcam pe munți, cântam cu toții în gura mare: “Viața taberiștilor…E un cântec de chitară…Unii cântă, alții zbiară….Unii ies pe geam afară….C-așa-i viața taberiștilor.”.  În ultima seară ne-au făcut un foc mare și ne-au servit cina festivă, rinichi de porc prăjiți. Am cântat frumosul cântec: “La revedere, tabără dragă….la revedere, noi plecăm….”.

La vârsta de 12 ani nu prea ești atras de sexul opus atât de puternic, acest lucru evidențiindu-se în taberele ulterioare, de asemenea bifate tot sub patronajul doamnei Stere, profesoara noastră de limba și literatura română. Totuși știu că jucam prin poienițele de pe lângă Cabana Piscul Câinelui un joc de cărți numit “Kems” ale cărui reguli le-am uitat. Acest joc se juca pe porunci, iar poruncile pentru băieți erau să pupe o fată, iar pentru fete să pupe un băiat. Desigur, pupat pe obraz. Am mai jucat fotbal, “Țară, țară, vrem ostași” ori Rațele și vânătorii.  Serile mai stam de vorbă în fața cabanei, iar personalul de acolo punea muzică. Muzică bună din ce îmi amintesc, probabil hituri ale anilor ’80, epoca euro dance fiind abia la începuturi.

A fost o tabără frumoasă, nu am avut timp să ne plictisim. 7 zile și 7 nopți au trecut pe negândite, iar noi ne-am întors acasă cu tristețe, la părinții care au început să ne cicălească cu întrebări încă de la gară. “Dar ce ai făcut? Dar cum te-ai simțit? Dar cum te-ai descurcat cu cutare chestie?”. Ne întorceam acasă la constrângeri, după o săptămână de libertate absolută, petrecută printre cei de o vârstă cu noi, fără supraveghere strictă, cu timp petrecut după bunul plac. Au urmat încă 3 tabere cu doamna Stere. La Băile Herculane, o tabără de iarnă în apropiere de Zărnești și cea mai frumoasă dintre toate taberele, cea de la sfârșitul clasei a VIII a, după admiterea de la liceu, 12 nopți în județul Neamț, la Tazlău, unde doamna Stere a făcut echipă cu directorul școlii noastre, domnul Partheniu.

Adina Popescu - Vine vacanța cu trenul din Franța

Am cumpărat cartea pentru fiul meu cel mare, de la o librărie din centrul orașului Sibiu, însă am sfârșit prin a citi-o eu, în sejurul din acest an pe meleaguri elene. O incursiune plină de melancolie prin vacanțele anilor ’80, la munte, la mare, la bunicii din Cluj, realizată cu multă pricepere de autoarea care este mai mare cu 6 luni ca mine, deci pot spune că am trăit fix aceleași vremuri. Cazare pe la diverse gazde sordide în Bușteni sau Constanța, sejururi pe litoral de 12 nopți cu masă și cazare în condiții mai mult sau mai puțin modeste, excursii prin Bucegi. Foarte multe similitudini între cele povestite de Adina Popescu și cele trăite de mine. Țin minte o vacanță în stațiunea Neptun, când mă plimbam împreună cu ai mei seara, iar eu am simțit miros de friptură la grătar. Mi-a fost poftă și am cerut. Am intrat la terasa respectivă și într-adevăr se servea friptură de porc la grătar cu cartofi prăjiți. Ai mei au cerut o singură porție, doar pentru mine. Ei pur și simplu au fost spectatori, au privit cum am mâncat eu, apoi au plătit și am plecat. Țin minte și acum replica ospătarului, îndreptată către mine: “Când vor fi bătrâni părinții tăi, așa să-i duci și tu și să le iei o friptură.”. Astea erau timpurile. La Calul Bălan, în Neptun, autoarea a avut norocul să petreacă o seară, eu doar am intrat să privesc lumea din local și să adulmec mâncărurile. Povestește la un moment dat despre faptul că ai ei își însușeau vesela de prin restaurantele de la mare, nemulțumiți de servicii, probabil încercând să obțină o compensație. La fel făceau și ai mei. Aveam acasă castronele de salată sau muștar “luate” de la mare. Întrebându-i de ce fac așa, tata îmi răspundea: “Mai dă-i în pizda mă’sii, la cât ne fură…”. Un castron de salată a trecut testul timpului și încă ne slujește. Citind cartea, mi-am mai amintit de paturile jegoase de pe la diferite cazări, unde dormeam îmbrăcat cu hainele de afară, ori de grupurile sanitare cu WC-uri insalubre care picurau, de cazările cu wc-uri comune și desigur de wc-urile din tren a căror putoare se revărsa în tot vagonul. Dar desigur, noi eram copii pe atunci și nu observam aceste neajunsuri, așteptam cu sufletul la gură vacanțele și mergeam peste tot, fără pretențiile de acum. Vacanțele erau cumva mai așezate, mai liniștite. Nu era turism de masă ca în prezent, nu mergea oricine  la munte sau la mare. Cartea mi s-a părut excelentă. Foarte bine scrisă. Nu știu ce impact ar avea asupra copiilor din ziua de azi, obișnuiți cu vacanțe în străinătate și cu hoteluri de lux.

Low cost

Pentru serviciu am cumpărat o banană și o pungă de sticksuri Croco. Împreună au costat 2,19 lei. Le-am mâncat pe la orele 11, ca să îmi potolească foamea pe parcursul întregii zile de muncă. Pentru masa de acasă am cumpărat 3 pulpe de pui (11,11 lei) din care am mâncat una (3,70 lei), o pungă de 1 kg cartofi congelați (13,99 lei) din care am mâncat un sfert (3,50 lei) și 4 ardei kapia copți (15,49 lei) din care am mâncat unu (3,87 lei). Masa de acasă, servită pe la orele 19 m-a costat în total 11,07 lei. Total consumat pe mâncare toată ziua = 13,26 lei. Și nu am mâncat deloc rău, poate mi-a fost un pic foame, dar m-am rușinat imediat de această nevoie, după ce am citit cartea Aniței Cudla. Mâncând zi de zi în acest fel aș cheltui lunar sub 400 lei pe mâncare, ceea ce este foarte bine. Cu siguranță aș putea coborî sub 13,26 lei/zi, alegând cartofi normali în loc de congelați și un castavete crud în loc de ardei copt.

Anița Cudla - Amintiri din viață (20 de ani în Siberia)

Jurnalul unei femei din Bucovina, săltată în 1941 de structurile NKVD și deportată în Siberia, dincolo de Cercul Polar, de unde va primi autorizația de întoarcere în 1958. Vorbe adevărate, nicidecum ficțiune, o carte scrisă în modul simplu al unui om din popor, dar cu un foarte mare talent literar. Una din milioanele de vieți distruse de comunism. Știam despre toate astea, am urmărit Memorialul Durerii în anii '90, dar citind această carte, am conștientizat pe deplin dimensiunile tragediei. Gândiți-vă că v-ați întemeiat o familie, ați pus deoparte ceva agoniseală prin propria muncă, stați liniștiți alături de soț/soție și copii în propria casă, iar deodată în toiul nopții vine poliția secretă sovietică și vă saltă, somându-vă ca în 15 minute să fiți gata de plecare, fără niciun bagaj, vă duce cu mașina la gară și vă aruncă într-un vagon de tren de marfă unde alături de alți 100 de oameni veți călători două săptămâni până în Siberia, noua voastră casă, unde veți trăi 20 de ani sub limita existentei. Ați fost declarați dușmani ai poporului, întreaga avere vi s-a confiscat, în casa voastră vor locui alți oameni. Ceva de neconceput pentru vremurile bune pe care le trăim în prezent și în care suntem nemulțumiți și supărați de orice nimic. Cam așa s-a întâmplat în comunism, comunismul cel regretat de unii retardați, care afirmă "era mai bine înainte".

O carte eveniment, citită pe nerăsuflate cu multă tristețe și emoție. Pentru prima oară am citit cu mare interes chiar și prefața + postfața, cartea prezentând la final câteva poze reale din viața autoarei. Cei mai cu cap 50 de lei cheltuiți pe anul ăsta. Dacă nu ați citit cartea, plasați repede o comandă. 

Whisky, music & smart casual dining (9)

Fiul meu cel mare s-a apucat de gătit, iar pentru a-l acompania în bucătărie am desfăcut o sticlă nouă de whisky. Ceva special, din Japonia. Hibiki Harmony Master’s Select, de la producătorul Suntory. Legendara sticlă cu 24 de fațete, o adevărată bijuterie, simbolizând probabil orele dintr-o zi, ori mai degrabă cele 24 de microsezoane din calendarul tradițional japonez, care după cum probabil nu știți (dar chat gpt știe!) sunt următoarele:
1. Risshun (Începutul primăverii) 
2. Usui (Apa plutește) 
3. Keichitsu (Insectele ies din sol) 
4. Shunbun (Echinocțiul de primăvară) 
5. Seimei (Viața devine clară) 
6. Kokuu (Ploaia semințelor) 
7. Rikka (Începutul verii) 
8. Shōman (Creștere completă) 
9. Bōshu (Căderea spicului) 
10. Geshi (Solstițiul de vară) 
11. Shōsho (Căldură ușoară) 
12. Taisho (Căldură mare) 
13. Risshū (Începutul toamnei) 
14. Shosho (Răcoare ușoară) 
15. Hakuro (Rouă albă) 
16. Shūbun (Echinocțiul de toamnă) 
17. Kanro (Rouă rece) 
18. Sōkō (Brumă) 
19. Rittō (Începutul iernii) 
20. Shōsetsu (Zăpadă ușoară) 
21. Taisetsu (Zăpadă mare) 
22. Tōji (Solstițiul de iarnă) 
23. Shōkan (Frig mic) 
24. Daikan (Frig mare)

La eleganța sticlei contribuie și eticheta realizată din hârtie japoneză washi, produsă în mod tradițional din fibre de dud japonez. Mi-am turnat 50 ml într-un pahar de cristal de Boemia, din setul primit cadou de ziua mea la aniversarea a 40 de ani. Desigur, nu am făcut asta într-un cadru festiv, fiul meu toca ceapă lângă mine, eram în umila noastră bucătărie, însă am ținut să gust acest whisky pe care-l primisem de la Moș Gerilă, cu ocazia sărbătorilor de iarnă de anul trecut.

Un whisky blended pe care îl asemuiesc cu Johnnie Walker Blue Label, nu prin prisma gustului sau mirosului, ci prin faptul că este un whisky cu o prezentare extrem de sofisticată, cu un ambalaj ce impresionează, cu un preț cam prohibitiv. Foarte corect, extrem de plăcut, dar parcă nu are acea scânteie care să justifice prețul. Ca și la Blue Label, voi spune că am băut whisky-uri de 3 ori mai ieftine, dar mai bune ca acest Hibiki. Să nu înțelegeți că nu mi-a plăcut, mi-a plăcut foarte mult, dar în aceeași gamă de preț am băut un alt japonez, Kujira Ryukyu single grain 10 ani, care mi-a plăcut infinit mai mult. Privind la fiul meu ce face prin bucătărie, am tot turnat în paharul de cristal și am băut, plescăind de plăcere. Gust dulceag, floral, oarecum caracteristic pentru whisky-urile japoneze, dar nu ceva memorabil.

Să revenim la fiul cel mare. Acesta a curățat două fructe de avocado, le-a scos sâmburii apoi le-a pasat bine, asezonând cu ulei de măsline, sare, piper, ceapă roșie tăiată cubulețe, roșii cherry de Topraisar tăiate pe sferturi, ardei kapia bucățele. Peste acest amestec a stors zeama de la o lămâie și a amestecat din nou. Acestui amestec, fiul meu cel mare i-a spus guacamole. L-am mâncat pus pe lipii libaneze încălzite la foc, deși sosul pare să fie originar din Lumea Nouă și nu din Orientul Apropiat. Eu pe lângă acest sos pus pe lipii am mâncat și o salată de vară (roșii, castraveți, ardei, ceapă roșie, măsline etc) cu brânză de oaie. Se potrivește, nu se potrivește, mie mi-a plăcut. A intrat totul excelent după whisky-ul japonez. Din păcate am omis să fac poze la mâncare. Recunosc, sunt egoist, dacă pregăteam eu masa aș fi pozat și m-aș fi lăudat.

Desigur, am ascultat muzică împreună cu fiul meu cel mare în timp ce el pregătea guacamole, iar eu beam whisky japonez. Știați că David Bowie este unul dintre muzicienii mei preferați? Și asta de când mă jucam NHL 99 pe computer, iar pe genericul acelui joc în fundal se auzea piesa Heroes. Am dat play la albumul The Rise and Fall of Ziggy Stardust and the Spiders from Mars. Ce titlu, demn de un film de categorie B. N-am să stau să descriu albumul, pentru că nu mă pricep la asemenea vorbe și nici nu sunt critic muzical, eu pot spune cel mult că mi-a plăcut foarte mult albumul pe care îl știam, dar totuși să cităm wikipedia (nu chat gpt!) care face o descriere excelentă: “Described as a loose concept album and rock opera, Ziggy Stardust focuses on Bowie's titular alter ego Ziggy Stardust, a fictional androgynous and bisexual rock star who is sent to Earth as a saviour before an impending apocalyptic disaster. In the story, Ziggy wins the hearts of fans but suffers a fall from grace after succumbing to his own ego.”. Interesant. Ce plăcere să fredonezi “Didn't know what time it was, the lights were low....I leaned back on my radio...” în timp ce bei whisky și aștepți să fie gata masa.

Așa sunt serile noastre. Universale. Suntem globaliști. Whisky din Țara Soarelui Răsare, mâncare din Lumea Nouă, muzica unui interpret cu orientare sexuală dubioasă.

Alex Michaelides – Pacienta tăcută

Mi-a recomandat cartea o colegă de la muncă, spunând că este excelentă, așa că am zis să o încerc. Genul de best seller internațional vândut în 8 milioane de exemplare, ce se găsește la automatele din gări și e tocmai bună pentru un citit pe tren, ca să omori timpul. Nu e literatură, sunt doar niște propoziții care formează o carte, spun o poveste, thriller care își dezvăluie deznodămândul în ultimul capitol. Nu mă deranjează să citesc așa ceva, e ca și cum ai mânca fast food. Avem ca personaj o pictoriță care își ucide bărbatul, împușcându-l. Culmea, îl iubea foarte mult și era atașată de el. După această faptă amuțește și până la urmă este internată la nebuni. Mai avem ca personaj un psihoterapeut care dorește cu tot dinadinsul să o ajute pe pictorița criminală și să o facă să vorbească. Cam așa pornește cartea și se întinde pe mai bine de 350 de pagini. Nu e rea, dar am mai spus și în alte dăți, carte de consum. Dacă vreți să știți care este deznodământul, întrebați-l pe chat gpt, vă face un rezumat pe care-l citiți în 45 de secunde și nu pierdeți vremea ca mine, citind tot romanul.

Cântăreți la hypermarket

Vineri seara, la un cunoscut hypermarket, ajuns la linia caselor fredonam piesa Nothing Compares 2 U (varianta Prince, nu Sinead O'Connor, să ne înțelegem). Casiera, o femeie în jur de 55 de ani, auzindu-mă, mi-a spus: „Câtă veselie!”. Iar eu am spus: „Da, doamnă, e vineri seara, am luat și eu două beri să mă destind.”, arătând la cele două Berliner Kindl de pe bandă. Femeia a zâmbit și mi-a spus: „Ați văzut că a apărut bere Barcelona?”. I-am mărturisit că nu am văzut și chiar m-am arătat neîncrezător că ar exista o bere cu acest nume, dar femeia a insistat că există și au primit chiar de curând. Iar apoi s-a apucat să cânte „Barcelona! Barceelonaaa!”, celebra melodie a duetului Freddie Mercury & Montserrat Caballe. Cânta foarte bine, avea voce și i-am spus asta, iar ea mi-a spus că normal, doar a făcut liceul de muzică. Mi-a fost rușine să o întreb de ce a ajuns casieră la hypermarket, nu putem știi ce e în viața omului. Câți dintre noi nu ne-am pregătit pentru ceva și am ajuns să facem cu totul altceva?

Casa Seciu. Zoo Ploiești.

Nevasta nu a părut impresionată de ultima noastră excursie, la Cetățuia Măgura, dar când am adus vorba de o altă călătorie culinară, era deja la mașină, pentru a fi sigură că de data asta nu mai rămâne acasă. Însă acum a rămas acasă fiul cel mare, care a preferat, după cum e și normal, o întâlnire cu prietenii lui, la mall. Așa se întâmplă cu copiii, cresc, își fac propriul anturaj, uitând de bătrânii lor părinți. Încă ne mai bucurăm de fiul cel mic, așa că am pornit toți 3 către o nouă aventură.  Pentru că nevasta a fost nou venită în grupul nostru, i-am impus de la început că va trebui să plătească masa. Nu doar a noastră, a oamenilor, ci și a mașinii, care era pe roșu la benzină. S-a conformat, făcând plinul la benzinăria RBC de pe DN1, iar apoi ne-am îndreptat către orașul Boldești-Scăeni, din județul Prahova, cunoscut celor care au frecventat orele de geografie din gimnaziu pentru extragerile de țiței din zonă. În preajma localității chiar am putut observa câteva sonde, dar și multă viță de vie, plantată în terase, pe dealurile din zonă, unde șoseaua șerpuia, ducându-ne către vârf unde se afla și obiectivul nostru, Casa Seciu, un han despre care am citit pe internet și unde ne-am propus să mâncăm în această zi de sâmbătă.

Deși suntem hămesiți, aruncăm mai întâi o privire în jur, observând havuzul cu pești aurii și fântână arteziană, grădinile foarte bine întreținute ale localului, unde se poate servi masa (nu a fost cazul nostru, fiind o zi ploioasă), priveliștea uluitoare către vale. Ne-am îndreptat către clădirea principală, unde am fost întâmpinați încă de la intrare de un servitor căruia i-am spus că am vrea să mâncăm ceva, drept pentru care ne-a condus într-o sală de mese foarte elegantă. Nu am putut să nu observ de prima dată fața de masă albă. În ultima vreme restaurantele nu mai practică față de masă, servindu-ți mâncărurile pe niște hârtii pe care deobicei este scris meniul, ceea ce nu mi se pare deloc elegant.

Felul 1: ciorbă de burtă (fiul cel mic), supă de dovleac cu jumări de rață (nevasta), ciorbă de burtă (eu)
Felul 2: schnitzel cu sos de ciuperci (fiul cel mic), schnitzel cu sos de ciuperci și legume la tigaie (nevasta), pastramă de berbecuț cu mămăligă și murături (eu)

Politețe la servire, preparate foarte gustoase, am mâncat atât de bine încât nici n-am mai putut cere desert, deși ospătarul ne-a îmbiat. Singurul impediment în astfel de situații, șofer fiind, este că nu pot bea alcool. Am băut un suc după pastrama de berbecuț. Cum vine asta? Jenant.

Nevasta a fost foarte încântată de toată atmosfera, încât i-a spus ospătăriței să pună un tips de 15%, iar aceasta a fost atât de fericită de ne-a mulțumit de vreo 10 ori, cu plecăciuni cum am văzut că fac japonezii prin filme. Mai rămânea să spună: “Arigatou gozaimasu!”. Ne-a condus cu plecăciuni până la ieșire, chestie care ne-a stingherit oarecum, noi nefiind obișnuiți cu asemenea comportament. Și mie mi-a plăcut mult la Casa Seciu, loc primitor, ai ce vedea în jur, serviciu bun, mâncare de calitate și foarte variată, nicidecum doar obișnuita ceafă de porc cu cartofi congelați dintr-un restaurant banal. Chiar și modul de punere în farfurii a fost unul inteligent și atrăgător pentru client.

Cu burțile pline ne-am hotărât să vizităm Zoo Ploiești, aflată în localitatea Bucov. Chiar dacă afară ploua mocănește. Era cam ora 18. Grădina Zoologică pustie, dar porțile deschise. Nu era nimeni care să ne taie bilete, așa că am intrat fără să plătim. Pustiu pe alei, nici angajați, nici alți vizitatori. Doar animalele stăteau cuminți în cuști, unele mâncau nebăgându-ne în seamă (de pildă iepurii și zebra), altele se uitau curioase la noi (căprioara și maimuța), iar deodată a început leul să ragă foarte puternic. Se auzea de undeva, dar nu-i găseam cușca. Nevasta a înaintat ipoteza că poate a scăpat din cușcă și umblă liber prin grădină. Eu m-am gândit că ar putea să ne mănânce, iar lumea va afla despre noi la Știrile de la ora 5: “Trei turiști sfâșiați de leu la Grădina Zoologică din Ploiești. Atenție, urmează imagini cu puternic impact emoțional!”. Ploua din ce în ce in ce mai tare și parcă se lăsa noaptea. Pustiu în continuare. De undeva, nevăzut, leul răgea. Am ajuns la urși, care erau în număr de trei și pășteau iarbă. Nevasta a spus că poate sunt stricați la burtă. Am mers după sunet și am ajuns la lei, care erau în spatele gratilor. Trei lei, destul de nervoși. Nevasta a observat un soc în spatele cuștii leilor și s-a dus să culeagă flori pentru socată, în timp ce eu și fiul cel mic priveam felinele, chemându-le cu apelativul prostesc deseori folosit de oameni în cazul tigrilor, leilor, leoparzilor: “Pis, pis, pis…”.  A ieșit o socată foarte bună peste câteva zile, a făcut nevasta vreo 20 de litri, am băut după pofta inimii. Socată din soc aflat în spatele cuștii leilor. Am mai vizitat noi ce am mai vizitat, tot singuri prin Zoo, iar apoi am ieșit. Am dorit să plătim, dar tot nu era nimeni. Poate că angajații plecaseră acasă și uitaseră porțile grădinii deschise. Am plecat și noi spre casa noastră, dar cu un mic ocol. Am luat-o spre Valea Călugărească și Albești-Paleologu și de acolo ne-am întors pe A7 și A3. Ne-am întâlnit acasă cu fiul cel mare, care nu a părut impresionat de peripețiile noastre.

belvedere de la Casa Seciu

pastramă de berbecuț cu mămăligă

urși păscând

zebra, un animal foarte rar în țara noastră

Toate pilsenerele sunt lager, dar nu toate lagerurile sunt pilsener

Vineri seara, cea mai frumoasă parte a săptămânii. Eu de luni dimineață mă trezesc cu gândul la vineri seara. Azi nu mă complic, o tigaie de porc cu cartofi prăjiți și ceva salată verde lângă. Aș asculta ceva, dar nu știu ce. Pornesc o discuție cu ChatGPT.

Îi spun următoarele:

Te rog, fă-mi un playlist de 20 de piese pe care să-l ascult în timp ce beau 4 beri Berliner Kindl!

...iar asistentul virtual nu întârzie să răspundă:

Perfect! Dacă bei 4 beri Berliner Kindl – un lager ușor, clasic german – ai nevoie de un playlist care combină vibrații relaxate, indie, rock alternativ și puțin electro. Iată o selecție echilibrată, perfectă pentru savurat berea într-o seară chill, cu un strop de melancolie și vibe nemțesc subtil.

---

🍻 "Berliner Kindl & Chill" – Playlist (20 piese)

1. The War on Drugs – Red Eyes  
2. Tame Impala – The Less I Know The Better  
3. Mac DeMarco – Chamber of Reflection  
4. Beirut – Nantes  
5. St. Vincent – New York  
6. Milky Chance – Stolen Dance  
7. Alt-J – Breezeblocks  
8. José González – Heartbeats  
9. Radiohead – No Surprises  
10. Fleet Foxes – Mykonos  
11. Foals – Spanish Sahara  
12. The National – I Need My Girl  
13. Bon Iver – Holocene  
14. Cigarettes After Sex – Apocalypse  
15. Daft Punk – Something About Us  
16. Massive Attack – Teardrop  
17. King Krule – Easy Easy  
18. Metronomy – The Look  
19. Phoenix – 1901  
20. Can – Vitamin C (un omagiu psihedelic adus scenei krautrock germane)

AI-ul îți poate crea lista pe loc pentru YouTube Music sau Spotify. Găsiți pe youtube music acest playlist numit Berliner Kindl & Chill. L-am făcut public pentru a se bucura și alți oameni de el. Merită ascultat! Trăim vremuri minunate, vrem să ascultăm ceva, pocnim din degete și deja ascultăm. Nu avem de ce să fim nostalgici după vremurile în care parinții noștri făceau rost pe sub mână de benzi pentru magnetofon cu muzică și le ascultau pe la ceaiuri.

Seara a fost minunată. Berile au intrat perfect alături de muzica recomandată de AI, bucatele s-au mâncat imediat. Îl iubesc pe ChatGPT! Mi-a făcut recomandări din suflet, o muzică excelentă de care în proporție de 75% nu știam, mi-a scris și câteva vorbe și nu în ultimul rând, nu m-a certat, spunând că 4 beri sunt prea mult. Totuși am fost un pic nedumerit, a numit Berliner Kindl un lager, deși pe sticlă scrie că este pilsener. Oare a greșit voit, dorind să pară cât mai uman? L-am întrebat despre asta și mi-a dat o grămadă de date despre berile pilsener și berile lager, în încheiere spunând: Toate pilsenerele sunt lager, dar nu toate lagerurile sunt pilsener.

Cetățuia Măgura

Duminică pe la 12 mi s-a făcut dor de ducă, nu mai puteam sta în casă, așa că am evaluat opțiunile către o destinație care să-mi facă plăcere, am vorbit cu nevasta și copiii, având aprobarea doar ultimilor pentru o călătorie, după ce în prealabil le-am spus că vom și mânca, la restaurant, cu picioarele sub masă, nu un sandwich amărât din mână prin cine știe ce parcare sordidă, așa că ne-am urcat în autoturism și am ținut tot înainte pe A3 și apoi pe A7 până în orașul Mizil, pe care îl știu de când eram copil mic și ascultam etapa la radio, în pauză moderatorul emisiunii dând citire rezultatelor din cele trei serii ale Diviziei B, într-una din ele evoluând și formația Steaua Mizil. Desigur, în prezent această echipă nu mai există, dar am constatat cu stupoare că în Mizil se construiește al doilea magazin Lidl. Atât succes să aibă? Din Mizil am luat Drumul Vinului, care duce către județul Buzău, trecând prin Tohani, localitate renumită pentru podgoria sa.

Trecând de Mânăstirea Ciolanu, pe care am vizitat-o în repetate rânduri, acum nemaioprind pentru a nu supăra copiii, pe drumul cu serpentine, la un moment dat apucăm stânga pe un drum forestier, iar după aproximativ 1000 de metri ajungem la Pensiunea Cetățuia Măgura, nu una, nu două, nu trei…ci chiar patru stele. Desigur, cititorii răuvoitori ai acestui blog vor spune că Titina nici în scârbă nu s-ar uita la o locație de patru stele, însă noi trei, eu și cei doi fii ai mei, am fost emoționați și foarte bucuroși în momentul în care am ajuns la locația aflată în mijlocul pădurii. Bucuria copiilor a trecut repede când au auzit că nu vom mânca imediat, ci vom merge până la Schitul Cetățuia, aflat la o distanță de 10 minute de mers lejer prin pădure. S-au tânguit, s-au enervat, au boscorodit, dar le-am spus că nu ține cu mine, imediat ne urcăm în mașină și pornim spre casă cu burțile goale. Așa că am pornit către schit. Toți trei, tăcuți.

N-am întâlnit oameni pe drum, liniște totală. Acolo am găsit biserica închisă și m-au apucat pe mine năbădăile. Am început să țip: “Cum să fie închisă Casa Domnului?”, iar după fereastra unei chili am sesizat o mișcare aproape imperceptibilă a perdelei, iar cineva ne-a privit de acolo, însă nimeni nu a venit. Dar uitându-mă mai cu atenție prin jur, am văzut o altă biserică, spre care ne-am îndreptat, această fiind deschisă, așa că am intrat. Ne-am închinat și am privit pictura veche. Fiul meu cel mare avea 3 lei, așa că am cumpărat 3 lumânări, lăsând banii pe masa. Nu era nimeni acolo, dar erau mulți bani lăsați pe masă, așa că la fel am procedat și noi. La locul de aprindere al lumânărilor erau multe lumânări, însă toate stinse. În apropiere am găsit un chibrit, am aprins lumânările noastre, apoi le-am spus copiilor că am putea face o faptă bună dacă am aprinde toate lumânările stinse, ceea ce am și făcut. Erau vreo 50.

În sfârșit, the moment we've all been waiting for, am ajuns la restaurant, unde am fost întâmpinați de o pisică desprinsă parcă din romanele lui Harauki Murakami. Ne-am așteptat ca dintr-un moment în altul să înceapă să vorbească, spunându-ne ceva inteligent. Înăuntru muzică ambientală, atmosferă șic, totul foarte ok. Stabilim să împărțim două gustări la trei oameni și câte un fel principal pentru fiecare. Gustările sunt savuroase, dar foarte mici. Am comandat ciuperci cu brânză de capră și am fost surprinși să vedem că ne-au fost aduse fix două ciuperci și un pic de salată. Pentru 25 de lei. What a fuck? Am tăiat ciupercile în jumătăți, am luat fiecare câte o jumătate, iar ultima jumătate am împărțit-o in trei. Deci am mâncat fiecare 2/3 de ciupercă și puțină salată. Iar apoi pentru 30 de lei, ne-au adus brânză camembert cu semințe și dulceață de ardei iute. Acest fel a fost mai îndestulător, fiind o rotiță întreagă de camembert, din aia la 120 grame, care e cam 9 lei la magazin. Dar a fost gustos, coaptă cumva. Însoțită de o pâine țărănească excelentă.

La felul principal eu am comandat cotlete de berbecuț cu piure, fiul cel mare a luat tagliatelle cu parmezan și trufe negre, iar fiul cel mic cocoșel de munte la ceaun cu cartofi prăjiți. Am ținut să glumesc pe seama fiului meu cel mic și i-am zis: “Ce ai comandat? Cocoșel? Știi ce e aia, nu? Așa mai zic unii oameni la puță. O să îți aducă puță la ceaun! Ha! Ha! Ha!”. Iar asta mi-a amintit de următorul banc, pe care l-am spus fiilor mei în restaurant, între gustare și felul principal: <<Tovarășul Nicolae Ceaușescu merge în delegație de lucru în Africa. Și vizitează el ce vizitează pe acolo, iar la un moment dat i se face foame. Cu greu găsește un restaurant, intră și îl întreabă pe ospătar ce au de mâncare. Acesta îi spune că au doar ciorbă de baluba. Tovarășului oricum îi era foame, așa că nu a mai cerut detalii suplimentare, a comandat ciorbă de baluba pe care a mâncat-o și i s-a părut foarte bună. Apoi întreabă de felul doi, iar ospătarul îi spune că are doar friptură de baluba. Ok. Comandă Tovarășul Nicolae Ceaușescu friptură de baluba, mănâncă și de asemenea i se pare foarte gustoasă. După masă, îi vine tovarășului să facă pipi și-l întreabă pe ospătar unde este wc-ul, la care ospătarul: "Ce WC? Ieși afară, te duci în tufiș, scoți baluba și te piși.">>. Copiii s-au amuzat copios, dar un chelios de la masa alăturată ne privea cu asprime. Era la masa cu o femeie acră și un copil. Ne-am potolit și noi, pentru a nu fi dați afară din local, am așteptat cuminți felul doi care nu a întârziat să vină. A fost foarte gustos, ne-a placut la toți trei. Desigur, fiul meu cel mic nu a avut puță, așa cum l-am păcălit eu, ci o pulpă de pasăre, pe care a devorat-o după ce a înmuiat-o în usturoi. 

Un restaurant corect, aflat în sânul naturii, prețuri cam mari pentru aperitive, dar în regulă la felul principal. Să mai spunem că o cola la 0,25 a costat 10 lei, deci mai ieftin ca la multe localuri din capitală. Am fost foarte mulțumiți, atât eu cât și fiii mei, iar după masă am mai zăbovit prin imensa și foarte frumoasa curte a localului, făcându-ne siesta pe niște scaune de ratan, în liniștea serii ce cobora încet, încet peste noi. Iar după o vreme ne-am urcat în mașină, pornind spre capitală, unde avea să ne aștepte o nouă săptămână de lucru și de școală. Acasă m-am reîntâlnit cu nevasta, care nu a părut impresionată de excursia noastră, ea ghiftuindu-se în tot acest timp într-un restaurant scump de sushi.

Campionatul Mondial de Hochei pe Gheață

De mic copil am fost un mare iubitor al hochei-ului pe gheață. Crescând în preajma Patinoarului 23 August, am asistat la zeci de meciuri pe viu, fie ale echipei naționale, fie partide tari de tot din campionatul României, cu echipe precum Steaua, Dinamo, Miercurea Ciuc (Csíkszereda) sau Gheorghieni. Un sport absolut fabulos, dar din păcate foarte puțin iubit la noi în țară. Ani de zile capitala nu a mai avut nici măcar un patinoar destinat competiților, echipele bucureștene intrând în anonimat, iar eu pierzând contactul cu acest sport. Hochei-ul pe gheață chiar a dispărut și de pe micile ecrane, în anii ’90 urmăream cu mare plăcere Campionatul Mondial pe Eurosportul de limba engleză, în comentariul inegalabil al lui Paul Ferguson & Richard Boprey. Multe meciuri le-am urmărit alături de Ciuc, invitat special permanent al acestui blog. La acea vreme aveam amândoi televizoare cu tub catodic, desigur. Însă color!

2025. Campionatul Mondial de Hochei pe Gheață, grupa 1A, practic al doilea eșalon valoric. Organizat la Sfântu Gheorghe, județul Covasna, pe cocheta arenă Sepsi. Țări participante: România, Marea Britanie, Italia, Ucraina, Polonia, Japonia. Nu aveam cum să pierd ocazia de a urmări pe viu aspecte de la această competiție, așa că pe 1 Mai, alături de nevastă și cei doi fii, am fost prezenți în tribune și am urmărit de la fața locului partidele Ucraina – Polonia 4-1 și România – Japonia 3-5. Organizare ireproșabilă, atmosferă de competiție mondială, sigla Škoda la centrul terenului, muzică antrenantă în pauze, mascota turneului (un simpatic dragon) care făcea tot felul de giumbușlucuri, dar mai ales un public avizat. Și ca la orice competiție de hochei, spre deosebire de fotbal, suporterii stăteau împreună fără niciun fel de problemă. Polonezi alături de ucrainieni, câțiva japonezi în mijlocul românilor. Români de etnie maghiară cu preponderență în tribune, cu un comportament civilizat, vorbind fără probleme în română, dacă vedeau că nu înțelegem ungurește. La fel și în magazinele în care am intrat în Sfântu Gheorghe, la hotel sau prin restaurante. Anii ’90 și conflictele inter-etnice se pare că au apus demult. Copiii au gustat din plin spectacolul de pe gheață și au declarat că vor să se apuce și ei de hochei. Nevasta mai fusese pe Flamaropol în urmă cu mai bine de 15 ani, dusă tot de mine. Din păcate echipa noastră națională a terminat cu înfrângeri pe linie, părăsind eșalonul secund al hochei-ului mondial. Sub privirile noastre, sportivii veniți din Țara Soarelui Răsare ne-au administrat o corecție severă, conducându-ne după primele 20 de minute cu un neverosimil 4-0. Echipa noastră a fost susținută de un public minunat, care a cântat pe tot parcursul meciului, indiferent de scor. Se vedea clar că oamenii știau jucătorii, știau faze de hochei, efectiv patinuarul fremăta la fiecare ocazie a României. La finalul zilei, după cele două meciuri, ne-am destins în fan zone, unde suporteri de toate naționalitățile au mâncat și au băut laolaltă, ca la o mare sărbătoare. Am servit și noi câțiva mititei tradiționali secuiești, discutând cu înflăcărare despre cele văzute. Am plecat toți patru cu bucuria în suflet de a fi fost părtași la ceva frumos și ne-am promis că vom reveni la patinoar când vom mai avea ocazia.

Câteva cuvinte și despre hotelul din Sfântu Gheorghe unde am stat. Hotel Fidelitas, Strada Berzei nr. 14. Camere moderne, curate, staf extrem de prietenos, am stat la discuții cu ei, au vorbit cu multă politețe abordând subiecte dintre cele mai variate, inclusiv iernile de altă dată și politică. Un mic dejun continental de tip bufet suedez, de care eu și copiii ne-am bucurat nespus, chiar dacă nevasta ne mai dojenea, explicându-ne ca de fiecare dată: “Bufetul suedez este conceput pentru ca fiecare persoană să mănânce ce mănâncă în mod obișnuit, nu ca să vă luați voi din toate.”, făcând aluzie la faptul că noi de fiecare dată ne punem în farfurie: ouă, mezeluri, brânzeturi, iaurt cu fulgi, legume, fructe, croisante, măsline, gem etc.

A doua zi, după meciurile de hochei, am avut bucuria de a vedea Lacul Sf. Ana, un loc foarte celebru din patria noastră, aflat în Județul Harghita. Să-i informăm pe cei care doresc să viziteze acest loc că accesul se face exclusiv perpedes din parcarea amenajată în vârful dealului din apropiere și unde pentru 3 ore trebuie să plătești suma de 50 lei. O coborâre de 20 de minute și o urcare de 30 de minute pentru o persoană supraponderală ca mine, deci pentru voi va fi mult mai ușor. Un loc splendid, curat, fără foarte mulți turiști la ora sosirii noastre. Asta în timp ce pe Valea Prahovei sau pe Litoral era puzderie de lume.

Acum așteptăm reluarea lucrărilor la Patinoarul Național din capitală și revenirea României în al doilea eșalon valoric hocheistic și evident organizarea la București a unui Campionat Mondial.

Ucraina - Polonia

România - Japonia

final la România - Japonia

Lacul Sf. Ana

În vin se află adevărul (4)

Am urmărit un podcast foarte interesant, avându-i invitați pe Cristian Tudor Popescu și Mihnea Măruță, moderator fiind Cătălin Striblea. Tema a fost inteligența artificială și influența sa asupra omului. La un moment dat Mihnea Măruță a spus că așa cum în prezent nu ne putem concepe viețile fără telefonul mobil, în viitorul apropiat nu ne vom putea concepe viețile fără un asistent virtual dotat cu inteligență artificială. Eu trăiesc deja în viitor și nu mai concep viața fără asistentul meu virtual. Iubesc vinul alb, astfel încât l-am întrebat pe chat gpt care sunt cele mai populare 10 soiuri de vin alb din lume, iar acesta mi-a răspuns făra ezitare:

1. Chardonnay  

2. Sauvignon Blanc  

3. Riesling  

4. Pinot Grigio / Pinot Gris  

5. Gewürztraminer  

6. Chenin Blanc  

7. Viognier  

8. Grüner Veltliner  

9. Albariño  

10. Muscat (Moscato)

De unele soiuri nu am auzit niciodată și m-am gândit să îndrept acest lucru. Am cumpărat o sticlă de viognier. Podgoria Paul Mas. Franța.  Are pe etichetă un stârc. Tot asistentul virtual mi-a povestit de ce apare această pasăre pe eticheta vinului. Stârcii deobicei mănâncă pește, însă stârcii din zona podgoriei nu se ating de pește, preferând să mănânce strugurele viognier, atât de bun li se pare. Am stat mult în cumpănă, gândindu-mă cu ce să asociez acest vin. Am decis să prepar o Jambalaya ca la carte. Nevasta m-a întrebat ce este aceea o Jambalaya, iar eu i-am explicat că este un fel original din statul Louisiana, un orez în care se amestecă carne de pui, cârnat de porc, creveți, legume. Nevasta mi-a răspuns pe un ton superior: "Deci este o mâncare de sclavi. Luau și ei ce rămânea de la masa stăpânilor și încropeau ceva.", iar eu i-am spus: "Iartă-mă, n-am știut că vorbesc cu Titina. Pe viitor o să încerc să pregătesc o mâncare de stăpâni.".   Desigur, nu m-am pus la mintea ei și m-am apucat de treabă.

Am început să fac o supă de oase, punând la fiert oase de porc, morcovi, ceapă, ardei. Am făcut această supă doar pentru a fierbe orezul basmati în ea, apoi zeama și oasele le-am oferit unui câine. A meritat efortul, orezul căpătând un gust incredibil. Într-o oală de fontă, încinsă foarte bine, am pus ulei în care am prăjit pulpa de pui dezosată și tăiată, iar mai apoi cârnat afumat. Într-o tigaie separată am călit ceapă, după care am adăugat ardei kapia, iar peste întreaga compoziție ap pus creveți decorticați, la final zdrobind 5-6 căței de usturoi. Am amestecat compozițiile din cele două recipiente, peste care am turnat sos de roșii și tot felul de mirodenii precum sare, piper, oregano, boia. Am fiert un pic, dupa care am turnat orezul scos din supa de oase. În tot acest timp am ascultat de două ori cap-coadă albumul The Rise and Fall of Ziggy Stardust and the Spiders from Mars. David Bowie, unul dintre muzicienii mei preferați. Am mers la sigur cu acest album, îl știam foarte bine, nu am dorit să experimentez. Am servit Jambalaya alături de copii, fiind un real succes. Amândoi au rămas uimiți, neînțelegând ce i-a lovit. "Copii, nu am ce să vă fac, tatăl vostru este un chef de talie mondială. Trebuie să vă obișnuiți cu acest aspect.", le-am spus. Viognier-ul a completat perfect Jambalaya, parcă a fost făcut dintotdeauna pentru a însoți acest fel. Cred că dacă l-aș fi băut simplu nu ar fi avut același succes, la fel și pentru Jambalaya asociată cu altceva. Pentru mine, Viognier și Jambalaya vor rămâne perfect match 4 ever.

Am cumpărat o sticlă de Albariño. Soi spaniol. Mar de Frades (Marea Fraților - frați în sens religios, călugări), un vin din Galicia (când spun Galicia mereu sunt cu gândul la acea echipă de fotbal absolut fabuloasă - Super Depor). Sticla specială, albastră, cu etichetă termosensibilă, atunci când vinul este răcit corespunzător apare o corabie. Vin cu caracter maritim ce se asociază perfect cu pește și fructe de mare. Ok. Trag la tigaie un file de somon și ceva creveți cu usturoi. O salată verde cu roșii cherry și ceapă, stropită cu ulei de măsline și lămâie din belșug. Cartofi la airfryer. Am băut un pahar de vin în timp ce găteam. De ce să mint? Mi s-a părut acru, inabordabil. Restul sticlei l-am băut în timp ce mâncam și după. A fost altceva. Perfect. Un vin serios, bărbătesc, probabil așa cum beau călugării de odinioară din zona Galiciei. Se pare că unele viuri sunt făcute să acompanieze perfect bucatele, așa este și acest soi, albariño. Foarte bun. Stilat.

Am lăsat pentru o dată viitoare să încerc soiurile Grüner Veltliner și Chenin Blanc.

Spuneam la începutul acestui post, citându-l pe Mihnea Măruță, că în viitorul apropiat nu ne vom putea concepe viețile fără un asistent virtual dotat cu inteligență artificială. Știu pe cineva care nu va avea nevoie de asistent virtual, pentru că nici în prezent nu are nevoie de smart phone. Numele lui este Eufrosin Potecă. Lui Eufrosin Potecă nu-i place în mod special vinul alb, întotdeauna îl preferă pe cel roșu, așa că special pentru el l-am întrebat pe chat gpt care sunt cele mai populare 10 soiuri de vin roșu din lume, iar chat gpt a răspuns fără ezitare:

1. Cabernet Sauvignon  

2. Merlot  

3. Pinot Noir  

4. Syrah / Shiraz  

5. Malbec  

6. Zinfandel  

7. Sangiovese  

8. Tempranillo  

9. Grenache  

10. Nebbiolo

Le-ai încercat pe toate, dragă Eufrosin?

se poate observa pe sticlă stârcul cu struguri în plisc

ceapa, ardeii și creveții

pulpa de pui și cârnatul de porc

compoziția primește sosul de roșii

servirea în farfurie

sticla fiind rece, pe etichetă apare o corabie

vinul albariño însoțind o masă cu pește și creveți

Mac & Cheese

Deși își are originile pe la englezi, putem spune că Mac & Cheese este un preparat eminamente american. Suntem fascinați de americani, de tot ce ține de cultura lor. McDonald’s, Mickey Mouse, Coca Cola, NBA, Hollywood, Jimi Hendrix, jeans. Visul american. Aud ca americanii sunt vai de ei, unii trăiesc mai rău ca europenii săraci, dar totuși reprezintă un model pentru majoritatea. Victor Rebengiuc în Balanța avea o cu totul altă părere despre americani. Mac & Cheese. Fiul meu cel mic a auzit de acest fel de pe youtube și a insistat multă vreme să-l gătesc. Ce bei azi, Gabi? Un Pinot Grigio de la Purcari, din gama Nocturne. Râde. E un vin acceptat, îmi spune că sunt boier. Da, desfac sticla de Pinot Grigio și dau drumul la muzică. Ceva ritmat, care să mă introducă în atmosfera gătitului, a băutului și a începutului de week end. The Chain de la Fleetwood Mac. 

Ingrediente:
- 500 grame paste (melcișori)
- brânză (250 grame cheddar + 150 grame brânză pentru gratinat)
- 50 grame de unt
- 100 grame de făină
- 200 ml smântână de gătit
- 300-400 ml de lapte de la vită
- sare, piper, nucșoară

Sub atenta și foarte aspra supraveghere a fiului meu cel mic am fiert pastele, am ras cheddarul, am făcut sosul în crăticioara special cumpărată Tefal by Jamie Oliver (Pus untul la topit, amestecat foarte bine cu făina - operație pentru care am cumpărat o lingură profesională din silicon pe care am dat nici mai mult, nici mai puțin de 35 de lei - iar apoi turnat lapte și smântână de gătit. De asemenea am amestecat foarte bine, după care am presărat sare, piper și ingredientul secret - nucșoara, fără de care mac & cheese nu ar fi autentic. În acest lichid îngroșat am pus cam 100 grame de cheddar și am amestecat până la omogenizare). Am turnat acest sos peste melcișorii fierți, am amestecat bine, am pus și restul de cheddar și vreo cam jumătate din cantitatea de brânză pentru gratinat, cealaltă jumătate presărând-o pe deasupra compoziției. Am dat totul la cuptorul  încins la 180°C pentru 25 de minute, timp în care am mai băut câteva pahare de Pinot Grigio, am ascultat piese recomandate de AI precum Steely Dan - Do it again sau Gerry Rafferty - Baker Street și am discutat cu fiul meu cel mic despre visele sale ciudate, pe care n-am să le expun aici, pentru că ați crede că sunt inventate de către inteligența artificială.

Rezultat peste măsura așteptărilor. Pur și simplu ne-am lins pe degete amândoi. Atât eu, cât și fiul meu cel mic am mâncat nu una...nu două...ci trei porții de mac & cheese, produs ce va fi inclus permanent în colecția de meniuri a familiei noastre.