Cina din ziua cu ciclonul

Ne-au speriat avertizările de ciclon și n-am mai ieșit din casă, duminică seara găsindu-ne în imposibilitatea de a prepara o cină decentă. Nevasta chiar m-a întrebat ostentativ, știind că nu avem de niciunele: "Ce pregătești copiilor în seara asta?". La televizor se transmitea în direct Man United cu Tottenham, așa că am făcut un castron de floricele la microunde și ne-am uitat la meci, potolindu-ne puțin foamea. Nu a fost chiar ciclon în București, dar probabil Oculta Mondială a ținut să răspândească panică în rândul populației, ținând lumea în casă cu un motiv întemeiat, doar de ei știut. Panica adevărată în rândul familiei mele a venit în momentul în care au observat că nu vom mânca cina. Eu nu m-am panicat, pentru că am trăit și pe vremea Tovarășului Nicolae Ceaușescu, când aveam cu mult mai puține decât la momentul prezentului, pentru că nu am descins în hypermarket pentru obișnuitele cumpărături de la sfârșit de săptămână. În frigider am găsit o roșie, un castravete și jumătate de ardei, iar în cămară aveam ceapă berechet. Am făcut o salată, pe care am împărțit-o la trei. Nevasta nu a dorit să mănânce, spunând că ori mănâncă ceva luxos ori moare de foame. Am mai găsit puțină telemea de vacă pe care am pus-o la salată și un șnițăl lăsat de la masa din ziua precedentă, pe care l-am tăiat feliuțe și l-am împărțit de asemenea în trei. În congelator am găsit o pungă cu bulete de cartofi de la săptămâna franceză de la Lidl și o pungă cu pateuri congelate de la săptămâna grecească a aceluiași magazin. Buletele le-am pus la airfryer 10 minute la 200 grade, iar pateurile la cuptorul electric 15 minute la 220 grade. Mâncare semipreparată. I-am chemat pe copii la masă, iar aceștia au fost uimiți de câtă mâncare avem. Am luat o cină decentă, am pus chiar și muzică (ceva trist, pentru că afară ploua. Purple Rain a binecunoscutului Prince s-a potrivit perfect). 
La sfârșitul cinei i-am spus fiului meu cel mare, pentru a-l responsabiliza:
- Eu am pregătit masa, tu speli vasele.
- Nu le spăl, nu am chef!, mi-a spus acesta.
- Vai câte lene ai! O să ajungi pe străzi când om muri eu și mă-ta!
- Nu o să ajung pe străzi. Eu o să fiu bilionar.
- Da? De unde? O să inventezi călătoria pe Saturn sau ce?
- Nu! O să mă căsătoresc cu fata lui Titina și o să fiu bilionar.
- Dar de unde știi tu de Titina?
- De la tine de pe blog.
Am spălat tot eu vasele, apoi ne-am dus să ne uităm la derbyul de pe Metropolitano. La televizor.

Whisky, music & smart casual dining

Big Peat este un blended malt whisky, adică un amestec de mai multe single malt-uri provenite de la diferite distilerii. Pentru crearea whisky-ului Big Peat s-au folosit doar sortimente din Insula Islay, cunoscută pentru mirosul și gustul afumat al băuturii produsă aici. Producătorul ne informează că au fost combinate malturi de la distileriile Ardbeg, Port Ellen, Bowmore și Caol Ila. Desigur, pentru profani aceste nume nu spun prea mult, însă pentru cei care au cât de cât cunoștințe în domeniu, sunt deja nume consacrate. Pe eticheta sticlei este înfățișat un bărbat cu barbă mare care stă în bătaia vântului, probabil Insula Islay fiind cunoscută pentru o vreme mai neprietenoasă. Peat (Pit) nu este un alint al numelui Peter așa cum am crede, mai ales văzându-l pe bărbatul de pe label, ci provine de la cuvântul englezesc care în română se traduce "turbă", peated fiind whisky-urile afumate. Internetul ne explică: "Peated whisky is given a smoky flavour by compounds which are released by the peat fires used to dry malted barley. Peated whisky is often seen as a premium whisky because of the additional steps and care required to add in the smokey qualities." 

Am ales pentru astăzi sortimentul Big Peat 12, îmbuteliat la o tărie alcoolică de 46%, din whisky-uri învechite minim 12 ani. Când am cumpărat această sticlă de la un mic magazin aflat în zona Foișorului de Foc (Whisky & More se numește), am discutat puțin despre băuturi cu proprietarul, iar acesta mi-a făcut cadou un pahar de gustat whisky cu sigla Big Peat, spunându-mi că mi-l oferă pentru a face degustarea cât mai plăcută. 

Înainte de a bea, miros whisky-ul. Miroase a ocean și a fum de toamnă. Îi dau și fiului meu cel mare să miroasă, iar acesta spune că miroase a kaiser "din ăla bun" și a șampanie. Whisky-ul este poezie, fiecare simte altceva, trezește sentimente diferite în oameni. Gust din el și milioane de arome mi se propagă în sinapsele creierului. Îl plescăi, așa cum am văzut la marii degustători pe youtube. Un whisky foarte bun, dar trebuie mare atenție la cele 46 grade ale sale. 

Am ales să beau whisky-ul Big Peat 12 în compania albumului "The Piper at the Gates of Dawn", pe care l-am ascultat cap-coadă. Este primul album al formației Pink Floyd și totodată singurul realizat de trupă cu Syd Barrett în postura de lider. A apărut în 1967. Ulterior se pare că Syd a înnebunit, fiind dat afară din formație. La mijlocul anilor '70, piesa Shine On You Crazy Diamond de pe albumul Wish You Were Here îi este dedicată lui Syd Barrett. Știu toate astea pentru că Eufrosin Potecă mi le-a spus cu ani în urmă. La acest moment, e prima oară când ascult integral albumul "The Piper at the Gates of Dawn".

Nu e un album ușor, nu se dezvăluie ascultătorului de la prima audiție. Așa că îl ascult de două ori, având doar 41 de minute am timp până pregătesc toate cele. Syd probabil era nebun și la momentul când a compus albumul. Dar e un album excelent. A doua oară îl percep mult mai bine, poate ajutat și de efectul alcoolului din whisky. Pow R. Toc. H este piesa mea preferată. Trebuie reluată audiția albumului zilele următoare. Chiar merită.

Bautura fină și muzica de calitate merg mână în mână cu o mâncare delicioasă, așa că m-am apucat să reconstitui felul pe care fiului meu cel mic l-a mâncat deunăzi la Restaurantul DaVinci din Brașov. Pui cu gorgonzola și cartofi cu rozmarin. E un fel de mâncare foarte ușor de făcut, dar extrem de gustos. Tragem pieptul la tigaie în puțin ulei de măsline, asezonându-l cu sare și piper proaspăt măcinate, după care îl tăiem fâșii sau cubulețe. Sosul se prepară din 200 grame de gorgonzola puse într-o crăticioară la fiert alături de 400 ml de smântână pentru gătit, iar apoi se toarnă cald peste pieptul de pui. Cartofii la cuptor cu rozmarin și usturoi nu mai au nevoie de nicio prezentare, fiind un element basic al oricărei mese ce nu dorește să cadă în banalul cartofilor prăjiți. 

Copiii au rămas uimiți de calitatea acestei mese și probabil ne aflăm undeva între smart casual dining și fine dining. Au lins cu limba farfuriile și la fel am făcut și eu. Asta pentru că nevasta nu a fost acasă ca să ne reamintească de bunele maniere. Însă atunci când a venit, gănsindu-mă la încă un pahar de Big Peat pentru digestie, a ținut să spună: " Așa miroase la țară, la tăiatul porcului, când se mai încălzesc oamenii cu o țuică.". Syd ar fi fost prea mult pentru copii, așa că în timpul mâncatului am optat pentru un playlist mai pe gustul lor cu piese din repertoriul unor artiști precum Sabrina Carpenter, Chappell Roan sau Dua Lipa.

Să îmi lăsați în comentarii ce băuturi să mai încerc, ce albume să mai ascult și ce să mai gătesc pentru următoarea postare.

Muzică și mici

Piese ce se aud în timp ce stau la coadă la mici la Obor, de la boxa terasei:

- Clarence Garlow - New Bon Ton Roulay
- Bobby Charles - Take It Easy Greasy
- Louisiana Red - Alabama Train
- Slim Harpo - I'm a King Bee

Le descopăr cu aplicația Shazam. Excelentă muzica. Vă dați seama ce zic străinii care vin aici despre noi, că suntem cel mai cult popor din lume, dacă într-o piață cu lume pestriță se ascultă asemenea muzică de calitate. Plus că micii sunt foarte buni. Pentru ei e nimic. Cu 6 € mănâncă 4 mici și beau o bere la draft.

Ce mâncăm în seara asta? (2)

M-a ambiționat răspunsul fiului meu cel mare la întrebarea: "Cine gătește mai bine? Eu sau mumă'ta?", acesta spunând: "Mami. Ea gătește mai variat!". Fiul meu cel mic nu a zis nimic, dar am simțit că-i ține isonul. "Bine!", mi-am zis, "Lasă că vă arăt eu vouă!". O săptămână întreagă, când copiii mă asaltau cu clasica întrebare: "Ce mâncăm în seara asta?", le răspundeam: "Mergeți la mă-ta, că vă gătește ea variat!". Dar în timpul ăsta nu am stat degeaba, am căutat o nouă rețetă de paste și am adaptat-o pentru a-i impresiona pe copii. Dar și pentru plăcerea mea, desigur.

Paste cu sos de gorgonzola și cârnați. Cârnați proaspeți în maț. Am observat că unii bucătari scot carnea din maț și o pun la paste, dar eu nu am făcut asta. Dacă cineva s-a chinuit să bage carnea în maț, de ce să o scot eu? Nu pot găti dacă nu îmi torn un pahar de băutură și nu dau drumul la muzică. Am ales să beau un shot (chupito, cum zic spaniolii) de tequila, iar inteligența artificială a ales o melodie cu Nina Simone. I Wish I Knew How It Would Feel to Be Free. Vă place Nina Simone? Mie foarte mult, dar am auzit că era nebună. Bătea copiii vecinilor, într-un copil chiar a tras cu un pistol cu aer comprimat. Tequila pe care o beau se numește Casamigos și a fost inițial deținută de celebrul actor George Clooney. O tequila foarte bună, aromată. Merge cu muzica, mă apuc de gătit numaidecât.

Prăjesc cârnații la o tigaie cu capac, după care îi tai feliuțe de 1 cm. Prepar un sos din două cutii de smântână de gătit 20% peste care pun 200 grame de gorgonzola picantă și las la foc până se omogenizează. Fierb 500 grame de tagliatelle, peste care rad 200 grame de cheddar britanic, apoi torn sosul de gorgonzola, iar la final pun feliuțele de cârnat. Piper și oregano după gust. La boxa portabilă din bucătărie, inteligența artificială a pus All Things Must Pass, o excelentă piesă a lui George Harrison, care cu siguranță nu bătea copiii.

Pun pastele cu cârnați și sos gorgonzola în farfurii și-i invit la masă pe copii și pe nevastă. Nevasta pretinde că nu îi este foame, dar cu siguranță va mânca mai târziu pe ascuns, acum doar nu vrea să recunoască supremația mea în bucătărie. Copiii sunt absolut încântați de noile paste. Chiar au ieșit foarte bune. După ce termin mai bag un shot de tequila, pentru a arde grăsimile. 

Voi, ca părinți, ce ați fi făcut dacă ar fi venit copilul vostru acasă și v-ar spune că a fost bătut de Nina Simone?

fără puțin combustibil nu pornește treaba

cârnați proaspeți de porc în maț

produsul final

Haruki Murakami - Kafka pe malul mării

Am recitit această carte după 15 ani, dar pot spune că m-am lenevit mult în privința cititului, luându-mi două luni să o termin. Am început-o în Grecia, în vacanță. Mă trezeam înainte de 7 AM, din obișnuință, și pentru a nu-i deranja pe ceilalți ieșeam în gradină și citeam câte un capitol. La 5 minute de mers pe jos de noi era marea, iar când intram în apă alături de copii le povesteam mai înainte de toate capitolul citit puțin mai devreme, abia apoi ne uitam după pești și ne făceam activitatea obișnuită în apă. Cartea este foarte interesantă și te ține în suspans, copiii erau numai ochi și urechi, iar totul era mai plăcut când povesteam datorită faptului că stăteam în apă și eram lipsiți de griji. Am încetat să le mai povestesc copiilor la momentul în care unuia dintre personajele principale, un băiat în etate de 15 ani, îi este frecat penisul de către o fată cu vreo 5 ani mai în vârstă.

Romanul alternează două povești diferite. În capitolele impare îl avem pe tânărul Kafka Tamura care la 15 ani se hotărăște să fugă de acasă. Pleacă către un oraș îndepărtat cu ceva bani furați de la tatăl său și un rucsac cu minimul necesar. Mama sa îl părăsise la 4 ani, plecând împreună cu celălalt copil, o fată. De atunci nu îi mai văzuse. Kafka Tamura mai are câteodată blackout-uri, iar acum se trezește în acest oraș îndepărtat plin de sânge și nu știe ce se întâmplă cu el. În capitolele pare avem o poveste chiar mai interesantă. Anii '40, Japonia rurală. O tânără învățătoare pleacă cu copiii pe un deal, în căutare de ciuperci. Văd un fel de bombardier pe cer. În vârful dealului copiii cad ca secerați, inerți, nu mai au nicio reacție. Nu se știe de ce. Toți își revin după câteva ore, mai puțin unul, care este preluat de organele secrete. Peste ani și ani, copilul respectiv e un bătrân, înapoiat mintal, dar poate vorbi cu pisicile. Cam astea sunt premisele unuia dintre cele mai lăudate și cunoscute romane ale lui Haruki Murakami.

O poveste agreabilă, deși pe la final o cam dă puțin în SF-urile cu care autorul nipon ne-a obișnuit. N-am citit-o în două luni pentru că e o carte rea. Gândiți-vă că au fost EURO, Jocuri Olimpice, au fost călduri de 45°C la umbră etc. După 15 ani nu îmi aminteam mare lucru din roman, doar că la un moment dat apar Johnnie Walker și Colonelul Sanders. Mi-e cam ciudă, sute de romane citite degeaba, nu mai îmi aduc aminte nimic din ele. Memoria omului este deficitară. Pledez pentru inserarea unui cip de memorie în creier.

În grădina din Grecia, la 5 minute de mers pe jos de mare, îmi începeam ziua cu Haruki Murakami.

Restaurant vs. gătit la domiciliu (25) - Paste cu sos pesto, creveți și burrata

Mulți dintre voi au citit despre localul Dei Frati din Brașov, pe acest blog, în anul 2019. Spuneam atunci că voi reveni cândva cu trenul și voi bea o sticlă întreagă de chardonnay. Cinci ani mai târziu am revenit cu trenul, a fost la fel ca în trecut, foarte aproape de a nu prinde o masă, în ultima secundă ivindu-se oportunitatea de a mânca aici și doar pentru 50 de minute, dar nu am băut sticla de vin promisă, ci două pahare de prosecco, mergând mai bine spumantul frapat la vremea caniculară ce se pare că a ajuns și în orașul de la poalele Tâmpei. M-am lăsat în voia servitoarei de la restaurant și i-am spus: "Dați-mi ce aveți de mâncare, eu nu mă pricep.". Mai fac astfel de încercări prin restaurantele bune, unde nu sunt hotărât ce să mănânc. Servitoarea mi-a recomandat o porție de paste, al cărui nume l-am uitat, dar conțineau: creveți, burrata, roșii uscate, sos pesto. 58 lei o porție. Foarte bune. Mi-am zis să fac și eu acasă.

farfuria de la Dei Frati, Brașov

Pentru două persoane: 250 grame tagliatelle scurte (la restaurant au fost folosite paste făcute în casă, dar eu nu știu să fac), un borcănel de 200 grame sos pesto, 200 grame burrata, câteva roșii uscate, 125 grame cheddar, 10 creveți king fără carapace. Am încercat să reconstitui pastele mâncate la Dei Frati. Am pus 5-6 roșioare uscate tăiate feliuțe într-un castronel în care am turnat ulei de măsline și am presărat puțin oregano, lăsându-le așa până au fiert pastele. Am tras creveții la tigaie separat, în puțin ulei de măsline și i-am asezonat cu sare și piper, ca și cum i-aș fi consumat ca fel singur. După ce pastele au fiert, am pus cheddarul ras, sosul pesto și roșile peste ele și am amestecat bine. Apoi am pus compoziția în farfurie, ornând cu câte 5 creveți per porție din loc în loc pe margine, iar în mijloc punând burrata. Nu a arătat chiar ca platingul de la Dei Frati, dar a fost foarte gustos. Nevasta, un barometru al bunului gust în domeniul culinar și nu numai, a lăudat acest fel de mâncare.  Pentru prima oara după multă vreme. Însă nu este meritul meu, doar am  reconstituit un fel mâncat într-un restaurant. Și pentru a fi cât mai aproape de original am cumpărat prosecco și am băut în compania pastelor.

Costul acasă: 70 lei pastele + 20 lei două sticluțe de 200 ml prosecco = 90 lei, deci 45 lei persoană. La Dei Frati o porție de paste 58 lei, un pahar de prosecco 23 lei = 81 lei. Nu e o diferență așa de mare, deși porția de acasă a fost un pic mai consistentă. Merită să încercați acest fel.

ingrediente

farfuria de acasă

Aventuri în pustie

De Marian mă leagă o prietenie de peste 30 de ani. Am petrecut întotdeauna timp de calitate alături de el, când eram copii, când eram tineri, sau acum, când avem neveste și copii, mulți copii în cazul lui. În tinerețile noastre, pe când aveam vreo 17-18 ani, plecam împreună la munte, mergeam cu trenul și apoi cu rucsacul în spate prin tot felul de excursii, dormeam la diverse cabane sordide pe care nu le percepeam defel așa cu mintea de atunci, mâncam salam cu pâine și ne bucuram de lumea înconjurătoare. El provenea dintr-o familie de oameni bogați. Întotdeauna vizitele la el acasă erau o binecuvântare pentru mine. Mama lui Marian mereu așternea mese bogate când mergeam pe la el, iar tatăl său, întotdeauna proaspăt întors dintr-o delegație peste hotare, avea grijă să ne ofere câte o sticlă de vin extraordinar. Însemna foarte mult pentru mine, adolescentul de atunci. Ne aflam pe la mijlocul anilor '90.

Prietenia noastră a dăinuit peste ani, iar deunăzi Marian m-a sunat să-mi spună că și-a cumpărat mașină de teren și că vrea să o testeze off-road alături de mine. Am fost de acord, aveam timp liber berechet, aflându-mă în timpul vacanței de Sf. Maria. Dimineața devreme am fost acasă la Marian, mi-am lăsat mașina la el în curte, am mâncat o porție de tiramisu oferit de frumoasa lui nevastă, apoi am pornit în aventura noastră, să testăm mașina lui, pe care tocmai o cumpărase. Nouă. Doar noi doi și automobilul care mânca cu lăcomie din asfalt, către pustietate, unde avea să fie testat la adevăratul său potențial.

Am intrat pe teren accidentat, dealuri, pietre, pante abrupte. Eu eram neîncrezător în puterile mașinii, dar aceasta mereu trecea cu brio peste obstacole, iar Marian era tot un surâs, bucurându-se de noua sa achiziție. Am filmat, am fotografiat, ne-am bucurat de ziua frumoasă de vară și de timpul liber petrecut împreună. Ne-am oprit pe culmile unui deal și am cuprins cu vederea tot spațiul aflat la picioarele noastre. Eram regi, eu și cu Marian.

Ne-am continuat drumul. La un moment dat, într-un șanț, mașina a rămas cu roțile din față împotmolite în noroi. Oricâte manevre a încercat să facă Marian, mașina nu a dorit să mai asculte, insubordonându-se cu obrăznicie. Am încercat să împing, nimic. 
- Mariane, dar de ce roțile din spate nu împing? Nu e 4x4?
- Păi nu.
- Păi ce mașină de teren ți-ai luat?
- 2x4. Dar nu e de teren. E overland.
- Ce e aia?
- Îți explic altă dată.

Am stat minute bune și ne-am gândit împreună cum să scoatem mașina din noroi. Eram singuri în mijlocul pustietății, în jur nici țipenie de om. Am strâns pietre din împrejurimi și le-am pus sub roți, în noroi. Nu a mers. La un moment dat, aflat în disperare de cauză, Marian a pus covorașele mașinii sub roți, în noroi. Fără niciun rezultat. Am lăsat mașina împotmolită și am plecat în căutare de ajutor.

Soarele bătea necruțător. Vară. Mijlocul zilei. Noi eram derutați, dintr-o dată speriați și îngrijorați, după ce cu câteva momente înainte nu ne mai încăpeam în piele de atâta fericire. Mergem și mergem până ajungem lângă un râu, iar în depărtare zărim o dubiță galbenă. Ne gândim că poate este un pescar și ne va ajuta. Încrezători, grăbim pasul. Ajungem în proximitatea dubei, coborâm spre râu, iar în fața ochilor ni se arată un peisaj incredibil. Nu ne vine să credem. Două fete absolut goale stau pe malul apei, privind la cursul râului. Ne simt prezența, se întorc către noi, ducându-și mâinile în dreptul zonelor intime: "Auleo! Auleo!....Stați că suntem dezbrăcate!".  Marian le spune: "Păi îmbrăcați-vă și vorbim pe urmă!". Ne întoarcem și le așteptăm, iar după o vreme cele două apar, de această dată acoperite cu câteva straie sumare. Sunt tinere, foarte tinere. 20 și 23 de ani. Au plecat să exploreze zona. Marian le povestește prin ce am trecut, cerându-le ajutorul. Cooperează imediat. Vin cu noi la locul împotmolirii. Una dintre fete este foarte dezinvoltă, dând dovadă de multă pricepere în probleme de mecanică, de supraviețuire și nu în ultimul rând de artă a conversației. Nu au chipuri ieșite din comun, dar tinerețea răzbate prin tot corpul lor, pe care cu câteva momente înainte îl văzuserăm gol, în toată splendoarea. Cealaltă fată se mărginește la a zâmbi din toată inima, nerostind foarte multe vorbe.

Nu avem șufă, nici ele nu au. Evaluăm ce putem face. Fata mai dezinvoltă împreună cu Marian exprimă păreri cu voce tare, eu cu cealaltă fată aprobăm spusele lor. Mergem cu duba lor către cea mai apropiată stație de benzină, în speranța că vom găsi șufă. Marian e o persoană foarte vorbăreață. În tinerețile noastre era pasionat de psihanaliză. Pe la bairamurile de atunci strângea fetele în jurul lui, povestindu-le despre ce descoperiseră cândva Freud și Jung. Avea un succes incredibil și mi se pare că vremurile de atunci se repetă cu cele două fete din dubă. Nu-i tace gura până la benzinărie, acaparând cu totul discuția, făcându-le pe cele două noi prietene ale noastre numai ochi și urechi. Găsim șufă, ne întoarcem la mașina afundată în noroi. Suntem deja apropiați cu fetele, parcă ne cunoaștem de multă vreme cu ele. Marian se urcă la volanul dubiței, iar fata dezinvoltă la volanul mașinii lui Marian. Operațiunea de tractare reușește de minune și suntem salvați. Fetele nu ne cer nimic pentru ajutor, dar Marian le oferă o hârtie de 100 de lei și câteva sticle cu suc. Fiecare pleacă la treaba lui. Noi mai departe cu mașina cea nouă și plină de noroi a lui Marian, fetele către noi aventuri, ca orice tânăr. Marian le spune la despărțire: "Să aveți reușite în viață, dar cu asemenea atitudine sigur o să aveți!".

Mergem pe drum și ieșim pe asfalt, în siguranță. Suntem tăcuți, dar cumva o undă de fericire ne inundă inima. Deschid discuția eu:
- Băi Mariane, nu crezi că fetele astea sunt gay?
- Nu cred. De ce să fie?
- Păi noi doi, dacă ieșim așa, stăm în pula goală?
- Păi la femei e altceva. Ele sunt mai intime decât bărbații, asta nu înseamnă că sunt gay. 
Mai mergem o vreme, găsim și o spălătorie unde Marian curăță mașina în amănunt, apoi deschide el vorba:
- Dacă aveam 20 de ani mai puțin, nu le iertam. Le futeam direct.
- Nu le futeai, mă. Dacă sunt gay, nu futeai nimic.
- Gay, negay, le futeam. Ce dacă erau gay? Le futeam pe amândouă!, spune Marian cu ciudă, dar și cu oarecare siguranță de sine și își continuă drumul cu atenție, la volanul mașinii sale proaspăt salvate.

Asta e. Nu mai suntem tineri. Mergem către casă, la neveste, la copii. Fuți, nu fuți, vremea pulii trece.