Sofi Oksanen - Purificare

Există cărţi bune care îmi lasă un gust plăcut multă vreme după ce le citesc, la care mă gândesc o grămadă şi rumeg încet acţiunea din ele. Însă acest roman scris de o femeie pe jumătate finlandeză, pe jumătate estoniană, este pur şi simplu fantastic şi nu mă sfiesc să-l includ în Top 20 all-time al cărţilor mele preferate. Este genul de scriere la finalul căreia am aplaudat la scenă deschisă.

 Mi-am cumpărat cartea datorită unei recenzii găsite pe un blog în care se spunea că are o copertă oribilă, însă cartea este foarte, foarte bună. M-a deranjat că respectivul bloger spunea despre copertă că-i oribilă. Cum să fie oribilă o copertă ce înfăţişează o femeie în poziţia lui Iisus pe cruce, stând întinsă pe pardoseala unei biserici?

Întreaga poveste debutează cu o pagină din însemnările unui anume Hans, fiu de ţăran estonian, însemnare făcută la sfârşitul anilor '40. Iar apoi se intră direct în acţiune, în 1992, după destrămarea URSS, într-un sat din Estonia, cu o bătrână care găseşte o tânără culcată în curtea ei. Aşa începe drama unei familii, pe fundalul unei alte drame, comunismul care coboară peste Estonia liberă. Capitolele se succed năucitor ca timp de desfăşurare al acţiunii. Ba suntem în 1992, ba în 1936, ba în 1950, însă totul se leagă într-un mod sublim. Istoria mare şi istoria mică. Sofi descrie totul atât de bine, într-un mod viu, artistic. Sentimentele personajelor sunt dense, foarte puternice. Din paginile cărţii iese miros de urechi de porc fierte şi de alte preparate estoniene, însă şi miros de pivniţă putrezită ori de spermă închegată în păr de femeie. E o carte dură, dar frumoasă. Nu se poate lăsa din mână.