Biblioteca Billy

Eufrosin Potecă e în vizită la mine. Stă picior peste picior pe canapeaua Klippan şi bea o vodka Absolut. Deobicei este binevoitor şi vorbeşte cu duhul blândeţii, dar acum e cumva scârbit şi uitându-se către biblioteca Expedit critică vehement mobila de la Ikea. Spune că nu e de bun gust. Spune că e prea liniară. Spune că e rece. Spune că nu are personalitate. Spune că nu-şi va cumpăra niciodată aşa ceva. Soarbe din vodka şi încearcă să-şi mai îndulcească puţin părerea emisă pentru a nu mă jigni prea tare. Spune că nu ştie cum am ales eu mobila că la mine arată bine, dar în general mobila de la Ikea e oribilă. Şi Radu Ionescu gândeşte cam la fel referitor la fabricantul suedez de mobilă. Aceştia sunt genul de oameni pe care întrebându-i dacă au ceva de la Ikea îţi răspund: "Da. Sigur că am. Un şervet de pus pe masă. Şi parcă şi o lumânare.". Pentru ei asta e toată Ikea.

Eu sunt total opus lor. Am devenit un împătimit Ikea. Am tăcâmuri şi farfurii Ikea, pahare şi halbe de bere Ikea, veioze Ikea, pat, noptiere, scaune, birou, masă, canapele, biblioteci, covoraş de baie, şifonier, dulap de baie, toate de la Ikea. O mobilă pentru omul mediu, pentru omul din popor. Comuniştii ar fi apreciat Ikea. Nicidecum o mobilă rece, ci una care combină mobila anilor '80 cu cea a anilor 2000. Parcă o mobilă nemuritoare. Modul de prezentare, structura magazinului, ambianţa creată fac din cumpărător un sclav, o persoană fără discernământ care-şi doreşte să aibă cât mai multe de la Ikea.

Pentru că am prea multe cărţi m-am hotărât să-mi cumpăr o nouă bibliotecă Billy. Albă. Lăţime 80cm, înălţime 202cm. Am cumpărat-o, am montat-o şi m-am gândit că vor încăpea mai multe cărţi în ea dacă îi ataşez o poliţă suplimentară. Am fost la Ikea şi am cumpărat poliţa. Afară este frig, în magazin este cald, aşa că mi-am scos geaca şi am purtat-o pe mână, alături de încă o pungă ce o mai aveam. În pungă e o carte. Iar în cealaltă mână ţineam poliţa albă Billy. Când am ajuns la casă, fără să realizez, am pus pe bandă nu doar poliţa ci şi geaca iar sub ea sacoşa. Casiera, o fată tânără, slăbuţă, cu coada lungă împletită în trei, a luat punga şi a zărit cartea.
- Ce carte e? Pot să mă uit?
- Da, uitaţi-vă, i-am răspuns.
A scotocit în plasă, a luat cartea, s-a uitat la copertă, a răsfoit-o puţin.
- N-am auzit de ea.
- Citiţi?, am întrebat-o.
- Da, dar mai mult cărţi de aventuri.
- Cum adică de aventuri? În genul lui Tom Sawyer?
- A, nu,nu.
- Care a fost ultima carte pe care aţi citit-o?
- 12. O carte cu nişte drogaţi şi cu droguri.
- Nici eu nu am auzit de cartea dumneavoastră

Pe primul raft al noii biblioteci Billy am aşezat cărţile din colecţia Polirom Top10+. Sunt albe şi se asortează cu albul bibliotecii. Pe lângă faptul că sunt un cititor, îmi place să integrez cărţile armonios în configuraţia camerei. Cărţile mele sunt şi o mobilă frumoasă (aşa cum foarte mulţi oameni am observat că au cumpărat întreaga colecţie Adevărul pentru a o expune în bibliotecă, pentru că dă frumos), dar şi nepreţuiţi prieteni atunci când sunt citite.

Am ajuns acasă şi am căutat să văd ce e cu 12, citit de casiera Ikea. Este vorba despre cartea pe care Nick McDonell a scris-o la 17 ani. Doisprezece. Iată aşadar un scriitor extrem de tânăr. Valoarea nu aşteaptă numărul anilor.