Şase ani şi două zile (I)

Când aveam 15 ani mi-am cumpărat un dicţionar de argou englez-român. Mi-a rămas întipărită în minte explicaţia de la cuvântul "the man". Spuneau ei acolo că "the man" poate reprezenta statul asupritor şi dădeau ca exemplu melodia lui John Fogerty, Proud Mary. Workin' for The Man ev'ry night and day. Aveam 15 ani în anul 1994 şi nu auzisem de John Fogerty ori de Creedence Clearwater Revival. Îmi doream să ascult piesa Proud Mary, dar niciun cunoscut de al meu nu auzise de ea şi nu exista internet. Mult mai târziu a apărut internetul la noi, iar cineva care avea la serviciu a putut să-mi ia această piesă de pe Napster. O piesă foarte bună. The Man pentru mine a fost compania la care am lucrat timp de şase ani şi două zile. Corporaţia, aşa cum o numesc unii oameni, care a pus cu totul stăpânire pe mine. Pe mintea mea, pe corpul meu. Şase ani şi două zile am respirat doar pentru corporaţie, trecând pe planul secund alte aspecte.

Multă lume îi invidiază pe corporatişti, oameni care câştigă bine, se îmbracă la costum, lucrează într-un mediu plăcut şi se folosesc din plin de materia cenuşie pe care o au. Nu, nu a fost cazul meu. Sigur, am câştigat mai bine faţă de o casieră de la Auchan, de un vatman de pe linia lui 8, de o bibliotecară ori faţă de un medic rezident gastroenterolog, dar cu ce preţ? Zece ore pe zi petrecute într-un birou unde se respiră aerul emis de 20 de computere şi 10 imprimante, bombardat de mailuri şi telefoane, de îndemnuri din partea conducerii: "Mai repede! Mai mult! Mai bine!". Îmbrăcaţi cu toţii de aparenţă în pantaloni din stofa cea mai ieftină şi în cămăşi 100% poliester, încălţaţi cu pantofi second hand luaţi din talcioc. Şase ani şi două zile. La început totul pare uşor şi nu-ţi dai seama când trec zile, luni şi ani, iar tu faci zi de zi acelaşi lucru, adică eşti doar o unealtă programată pentru câteva operaţii pe care le repeţi la nesfârşit. Te obişnuieşti, te gândeşti la alte lucruri, dar la un moment dat creierul ţi-o ia razna. Nu mai ai stare. Simţi că vomiţi. Simţi că nu mai ai aer. Simţi că faci atac de cord. Simţi că ai diaree. Iei un metroclopramid, iei pastile de tensiune, bei un ceai de mentă. Şi îţi continui treaba. Mori de somn. Colegul de lângă tine abia îşi mai ţine capul. Te uiţi la ceas şi vezi că mai ai cinci ore până pleci acasă. Îţi vine să mitraliezi tot ce e în jurul tău. Mintea zboară departe, departe. Telefoanele sună, mailurile intră în inbox. Şeful ţipă la tine. Săpăm şanţuri după şanţuri fără de folos, caraliul strigă tare: "lasă capul jos". Iau o pauză. Mă duc să mă piş. La wc pute foarte tare a pişat. Sunt unii care se pişă pe jos, ori pe vasul wc-ului şi nu şterg. Mă întorc la birou şi o iau de la început. Sunt dimineţi în care ajung la birou şi am senzaţia că am fost doar la wc pentru pişare, atât de mult se compactă timpul petrecut în afara companiei. Iarna nici nu vedem lumina zilei. Venim pe întuneric la muncă şi plecăm pe întuneric. Ca şobolanii. După şase ani şi două zile n-am mai rezistat şi am plecat. M-am pupat cu fiecare coleg în parte şi am părăsit biroul fără niciun regret. Sigur, în şase ani şi două zile am petrecut şi momente minunate. Va urma. Am multe de spus, aş putea chiar să fac liste, mulţi nu rezistă şi se comportă ca nişte pizde, după cum spuneau BUG Mafia.