Haruki Murakami - Ascultă cum cântă vântul. Pinball, 1973

"Părul pubian arăta bine și era bogat, ca plantele de apă de pe malul unui pârâu după inundație.". Păi cine mai face astfel de comparații? Cine mai vorbește cu atâta drag despre părul pubian al femeilor? Primele două romane ale lui Haruki Murakami. Scrise în 1979, respectiv 1980. De aici a început totul. Sunt plăcute, ușor de citit, însă dau senzația unor puzzle-uri care fac parte din pachete diferite și trebuie asamblate. Vom regăsi în aceste mini-romane cam tot arsenalul pe care Murakami îl va perfecționa în viitor. Apariții și dispariții misterioase, sute de referiri la mâncare și băutură, muzică bună la aproape fiecare pagină, sex, pisici, comparații extraordinare, comparația fiind cu siguranță figura de stil pe care autorul o preferă. Îmi place la Murakami atitudinea nepăsătoare pe care personajele o au vis-a-vis de întâmplările incredibile prin care trec. Adică e ceva cu totul normal să te trezești cu două gemene în casă, să nu ai idee de unde au venit și ce vor, dar tu să conviețuiești cu ele, ori să aduni de prin wc-uri o tânăra băută, iar dimineața să o regăsești dezbrăcată la tine în pat și să-i observi mâna cu patru degete. Și-mi mai place dragostea lui Murakami pentru detaliu. Nu interesează pe absolut nimeni că atunci când telefonul a sunat, personajul mânca spaghete, dar autorul ține să precizeze că spaghetele fuseseră fierte cu două minute mai mult decât trebuia. Mi-a plăcut cartea, mai mult decât scrierile de la 60 de ani. Asta deși acțiunea e atât de întortocheată că până la urmă uiți cu totul despre ce e vorba în carte, iar până la final îți spui că probabil cartea nu este despre ceva anume.

În Obor

Aţi citit Baladele usturoiului din Paradis? Probabil că nu. Paradis este un judeţ din China, se învecinează cu Judeţul Calul Cenuşiu. Cartea descrie un fapt real ce a plecat de la revolta ţărănimii chineze împotriva statului care a coborât preţul usturoiului. Dar de Baladele mărarului din Obor aţi auzit? În piaţă o legătură de mărar costă un leu. Pe lângă piaţă comercianţi de etnie rromă vând mărarul cu "patru legături la un leu". Oare de unde îl procură de-l dau aşa de ieftin? Sigur, la preţul ăsta imbatabil nu am cum să încurajez ţărănimea. Totuşi am luat varză de primăvară cu 2,5 lei/kg din piaţă. Varză de la Dorobanţu, judeţul Călăraşi. Nu-i venea producătoarei să creadă când i-am înşirat toţi vecinii satului Dorobanţu. Păi da. E pe drumul de la Pădurea Măcelarului către Plătăreşti. Sohatu, Dorobanţu, Progresu.

În ultimii ani n-am mai folosit mijloacele de transport în comun aşa des. La muncă merg pe jos, iar pentru alte treburi folosesc autoturismul proprietate personală. Am zis să merg cu tramvaiul în Obor, alături de băiatul meu cel mare, ca să vadă şi el cum e şi să ştie că nu suntem născuţi în maşină. Am aşteptat 20 de minute la tramvai. RATB-ul ne consideră dobitoci? În timp ce tramvaiul se apropia de peron, un septuagenar de lângă mine îmi spune: "Un tramvai numit dorinţă". I-am replicat şi eu: "A Streetcar named desire". Ne găsim cu greu loc în tramvai şi ne izbeşte o duhoare de transpiraţie incredibilă. Poporul român nu se spală la subţiori? Poporul român este un popor de nesimţiţi? Canditori infecţi. Spălaţi-vă în pula mea de jegoşi, sau nu mai folosiţi transportul în comun. E scump săpunul şi deodorantul, futu-vă-n gură de dihori!

Când plec din Obor îmi cad ochii pe un titlu de carte de la anticariatele de lânga Parcul Primăriei Sector 2. Este în cehoslovacă şi bineînţeles nu ştiu ce înseamnă, dar asociez repede coperta care este identică cu ediţia de limbă română. Este vorba despre cartea "Isprava duhului roşcovan" scrisă de G.M. Zamfirescu. Iată, România era o forţă în lagărul socialist. Dădeam probabil multe cărţi fraţilor noştri. Eram un leagăn al culturii şi suntem şi acum. Multă lume pe afară ne respectă, mai ales în fostul bloc comunist. Revenind la carte, vreau să spun că n-am citit niciodată ceva atât de trist (poate doar cărţile lui Aitmatov). Cum să faci o asemenea carte pentru copii? Iată un fragment: "A doua zi, Motanul s-a bucurat de mângâielile gospodinei, iar şoriceii au plâns, aşa cum plâng toţi copiii rămaşi fără mamă...". 

James Meek - Un gest de iubire

Vom începe cu un citat care, deşi nu are mare legătură cu întâmplările din roman, consider că este folositor pentru iubitorii acestui blog. Anna Petrovna, protagonista principală, vorbeşte despre secretul mecanismului care excită femeile: "E un os mic, mic de tot pe care femeile îl au în vagin, la cinci centimetri în interior, pe partea stângă. E foarte greu de găsit, chiar foarte greu, însă dacă îl găseşti şi-l ciupeşti uşurel de tot, în timp ce-i mângâi lobul urechii drepte, aşa cum ai mângâia urechea unui pui de şoricel, femeia aceea o să te iubească pe vecie.". Cartea lui James Meek este foarte complexă, deosebit de interesantă, bine documentată, dar are şi un minus din punctul meu de vedere în stilul autorului care este cam tern, parcă observându-se faptul că a lucrat multă vreme ca ziarist. Sigur, a realizat un roman superb, dar de ce nu auzim despre "Un gest de iubire" vorbindu-se cum se vorbeşte despre "Laur"? Păi tocmai din cauza stilului abordat. Dacă romanul era scris acum 100 de ani cred că astăzi se afla printre capodoperele universale, însă aşa e doar o carte oarecare despre care mulţi nu au auzit. Bună de tot acţiunea, petrecându-se pe parcursul a doar câteva zile, în anul 1919, undeva în Siberia de sub Cercul Polar. O serie de evenimente ciudate petrecute concomitent distrug liniştea unui orăşel unde se înghesuie oameni dintre cei mai ciudaţi, o sectă de castraţi, o legiune de soldaţi cehoslovaci, o văduvă enigmatică, plus un bărbat ciudat care pretinde că este urmărit de un canibal. Acţiunea porneşte un pic mai greu şi îţi vine să abandonezi cartea în primele 100 de pagini, ca să realizezi pe la pagina 250 că ai în faţă un roman minunat şi deopotrivă interesant. În notele de final ale autorului am realizat încărcătura istorică a cărţii şi adevărurile care se ascund în spatele ficţiunii. Mi-a plăcut şi îi mulţumesc Falsului Ionescu pentru recomandare.

La benzinăria OMV şi la Bibi în Vama Veche

Ora 21. Intrăm la KazMunayGas cu burţile lipite de şira spinării şi cerem trei meniuri şniţel, pentru că şniţălele se mănâncă la fast food, nicidecum la restaurante onorabile în cadru festiv, după cum ne-a învăţat Eufrosin Potecă. Poate mici sau cârnaţi, dar nu şnitel. La KazMunayGas lucrătoarea ne spune: "Nu se poate, pentru că nu avem cartofi!". Cum Dumnezeu să nu aibe cartofi? Cartoful este o mâncare foarte ieftină care se găseşte peste tot. Atunci ne hotărâm să cerem trei meniuri la ofertă, sandwich, suc şi melc (nu ne referim la vietatea ce face parte din clasa Gastropoda, încrengătura Mollusca, ci la produsul de panificaţie). Dar lucrătoarea ne spune: "Mai avem doar un singur melc.". Iar eu zic: "Îmi bag pula în sărăcia voastră!" şi plecăm mai departe pe autostrada cuprinsă de noapte, iar după vreo 40 de kilometri intrăm la benzinăria austriacă OMV, iar aici au şniţel, pentru că şniţelul este inventat de austrieci, iar la ei se numeşte Wiener Schnitzel. Şi au şi cartofi.12,99 un meniu cu şniţel, cartofi prăjiţi, roşie, varză, pâine, Coca Cola. Hrană semipreparată care ne încântă. Eufrosin Potecă ne va spune ce conţine. Monoglutamat de sodiu, nitrat de kaliu, acid cianhidric. Murim încet, dar sigur. Atmosfera este foarte frumoasă în benzinărie. Nevasta îmi spune că parcă suntem într-o utopie. Viva este numele comercial al restaurantului din staţiile OMV. Viva scrie pe farfuriile noastre, pe şerveţele şi pahare. Ascultăm radio Viva, iar la televizor este postul Viva. Totul este Viva. Se face ora 22. Mâncăm şniţele foarte gustoase şi bem Coca Cola la sticlă de sticlă. Facem poze la ce mâncăm. Angajatul OMV Viva este un băiat tânăr foarte de treabă. La un moment dat îşi desface un Pepsi la 2 litri şi ne întreabă dacă vrem un pahar cu Pepsi. Din partea lui. Acceptăm. E un om sufletist.

Iar cu 6 ore înainte eram la Bibi, în Vama Veche. Şi mâncam pizza şi beam bere la draft. Am făcut poză şi o dedic lui Eufrosin Potecă. Bibi este un local aflat pe locul porumbului unde în 1991 mergeam să-mi fac nevoile fiziologice. Puteţi citi asta în acest articol. Vama Veche ne-a fost furată.

ps: Când să ieşim din Mangalia înspre Saturn, pe partea dreaptă a carosabilului ne atrage cu multă viclenie sigla albastru şi galbenă a celor de la Lidl. Nu putem rezista. O, tu, Lild Mangalia, leagăn al civilizaţiei, desfătarea inimilor noastre.

Team Building 2007

În 2007 încă nu venise criza financiară, iar eu eram debutant şi mă afirmam pe firmamentul lumii corporatiste care atunci oferea măriri substanţiale la salariu din 6 în 6 luni, bonuri de masă, petreceri de Crăciun, team building-uri, al 13-lea salariu, program de lucru de 8 ore. Am gustat preţ de vreo 15 luni din această lume selectă care într-un final a apus. Au fost vremuri bune când în ziua de salariu realizam că mai am pe card mai mult de jumătate din salariul precedent. Unde eşti tu viaţă îmbelşugată de altă dată? În august 2007 pe când lucram doar de 3 luni printre oamenii îmbrăcaţi la costum, cravată şi pantofi lustruiţi, compania a organizat un team building la Vama Veche. Iubitorii blogului Nopti si Zile cunosc povestea în două părţi intitulată Team Building, dar să precizăm că este doar o ficţiune. Nu a existat niciodată o plajă luminată de un tren de noapte, unde doi colegi au întreţinut relaţii sexuale. (Puteţi citi aici prima parte şi a doua parte). Sau o fi existat, dar nu la compania noastră. Întors din adevăratul team building am creat un blog unde am publicat povestea de mai jos, spre deliciul colegilor. Zilele trecute, la aproape 8 ani de la eveniment, am descoperit-o întâmplător în hdd-ul computerului. M-am gândit că merită publicată şi pe acest blog. Este o relatare simplă, dar venită din inimă. Iată ce scriam:


Aveam ideea preconcepută că într-un team bulding mergi să mănânci, să bei şi eventual să mai vezi câte ceva pe banii instituţiei pentru care zi de zi trudeşti. Cu toate acestea, timp de o săptămână, am aşteptat momentul plecării cu foarte mare intensitate. Cam de când Loredana a întrebat dacă ne place ciorba de burtă.

Vineri. Ziua plecării. Nerăbdarea pluteşte în birou şi pune stăpânire pe fiecare dintre noi. Printre prăjiturile de la ziua Danei, cu ochii pe ceas, reuşesc să fac câteva dosare. Plecăm la orele 16 şi după un scurt periplu la Nic pentru aprovizionarea cu bere rece intrăm în atât de neîncăpătoarea dar prietenoasă maşină a lui Dani. Eu, Dani, Sorin şi Andy. Desfac o bere, dau noroc cu Sorin, în timp ce Dani se îndreaptă către autostradă având Matizul lui Flori în coada sa, Matiz ce s-a ţinut cu obrăznicie după noi cam 10 km din autostradă. Sunt unele porţiuni de şosea în care Dani duce acul kilometrajului la 140, dar cu toate acestea suntem rând pe rând depăşiţi de majoritatea colegilor.

După un scurt moment de bâjbâială prin Constanţa, după ce am întâlnit cvartetul Ionuţ, Claudiu, Mihaela, Mirela într-o benzinărie, undeva după apusul soarelui ajungem în Vama Veche, la resortul ce avea să ne gazduiască pentru două nopţi şi două zile.

Împreună cu Sorin sunt repartizat la camera cu numărul 31, care din păcate dispune de un pat matrimonial. Asta e. Am venit în team bulding să dorm cu Sorin în acelaşi pat. De ce nu m-ar fi repartizat şi pe mine cu bip-bip ?

Seara începe la sala de mese cu o mămăliguţa cu brânză şi smântână, hamsii, vin, bere, toate acestea fiind condimentate cu glumele acide ale lui Ionuţ.

Miezul nopţii ne găseşte pe plajă, printre sticle de tequila şi bere, ascultând nume mari din istoria muzicii precum The Doors sau Jimi Hendrix, o muzică venită din timpuri în care nici unul dintre noi nu era încă născut, o muzică pe care Loredana pare să o aprecieze din plin. Eu nu pot decât să mă bucur că am scăpat de house, de Ciara sau Rihanna, de tot ceea ce înseamnă comercialism în muzică. Alex mă serveşte cu câteva shoturi de tequila, Sorin îmi oferă o ţigaretă, Geanina se miră că fumez, Bogdanel capotează şi cade pe nisipul de la marginea mării, aidoma unui mare erou din mitologia greacă răpus de Gorgona Medusa. Cosmin pare în corzi, dar are resurse să ducă seara la bun sfarşit ca un pugilist care 11 runde a încasat o ploaie de lovituri, dar revine miraculos în runda 12 şi câştigă meciul prin KO. Andreea şi Andy oferă un spectacol agreabil dansând strâns lipiţi unul de celălalt. Alex se pierde, iar gurile rele spun ca a fost găsit câteva ore mai târziu într-o cârciumă obscură având patru pahare de whisky în faţă. Ajung la 3 AM în cameră şi urmaresc un documentar foarte interesant pe Animal Planet, despre migrarea somonilor.

A doua zi dimineaţă, dupa micul dejun clasic şi după cuvântarea Loredanei, începe concursul Comoara Ascunsă. Deşi aş fi preferat un concurs de baut bere pe plajă combinat cu unul de stat în apa mării, mă supun şi îmi dau toată silinţa pentru binele echipei, mai ales dupa ce Mihaela ţipă la mine. Eu sunt un om paşnic şi m-am speriat. Alergăm cu toţii pe plajă pentru a îndeplini baremurile, ne îngropăm în nisip, mirosim şosete, facem poze cu Poliţia şi WC-ul, descoperim enigme sau ne îngrămădim într-un pat. Până la urma se termină şi găsim comoara sub formă de ceea ce ni se spune la televizor ca nu este bun în exces.

La prânz ni se serveşte ciorba de burtă promisă de Loredana. Pică foarte bine, cel puţin pentru mine, abia întors din apa mării, care, se ştie, face poftă de mâncare. Friptura, cartofii prăjiţi, clătitele cu ciocolată şi cele doua beri Stela Artois întregesc prânzul meu.

După-amiaza este petrecută într-un mod foarte agreabil. Mare, plajă, soare, bere, oftica lui Ionuţ de la volei, discuţii interesante cu Ioana şi Elena pe drumul de întoarcere. Alex şi Bogdănel lipsesc, fiind probabil la clinica de refacere din Bologna, după noaptea anterioară. Dani este amuzant intrând în mare cu ajutorul unui colac, Ioana ne arată valenţe de mare sportivă înotând cu o uşurinţă ieşită din comun, Ramona şochează prin vestimentaţia sa excentrică, Sorin cade peste o fată, pescăruşii îşi fac apariţia deasupra plajei.

După masa de seară, oboseala îşi spune cuvântul şi aleg ocupaţii mai sedentare precum jocul de şeptică. Alături de Ionuţ îngropăm pur şi simplu echipe formate din Ioana şi Elena sau Flori şi Mirela.

Ziua a treia şi ultima începe cu o binevenită omletă şi continuă cu o sesiune lejeră de plajă, unde ne delectăm în voie cu priveliştea oferită de colegele noastre îmbrăcate sumar. Bogdănel şi-a revenit şi este pe şezlong lângă noi, Sorin o agasează prieteneşte pe Andreea, Andy mă caută disperat pe plajă pentru a-l poza alături de Loredana. “Mă, asta vrea să aibă poze cu mine în chiloţi”.

Unii nu mai aşteaptă masa de prânz şi pleacă spre Bucureşti. Pierderea lor. După un prânz gustos, mă sui în dreapta lui Alex în Ford-ul Focus. În spate le avem pe Angi şi Rodica. Avem muzică bună şi un şofer carismatic. Pe autostradă atingem 220 km/h. Mai contează dacă vom muri şi vom avea parte de o înmormântare cu sicriele închise ? Totuşi Divinitatea ne aduce în siguranţă acasă, printre stropii de ploaie care se abat asupra noastră.

A fost un week-end foarte reuşit şi la final pot spune că într-un team bulding nu mergi doar pentru a mânca şi bea pe banii angajatorului. Am asistat la câteva lucruri uimitoare, pe care nu le-aş fi descoperit doar prin interacţiunea de zi cu zi pe care o avem la birou. Fiecare dintre noi a scos la iveala mici detalii, aparent neimportante. Cosmin este fermecat, oricat ar bea într-o seară, a doua zi nu are nici o problemă. Din garderoba Elenei face parte şi un trening Reebok alb-portocaliu. Bogdănel poate înfuleca trei porţii de clătite la desert, fără a se întrebuinţa foarte mult. Sorin este un om hâtru, de multe ori stând tăcut, dar pocnindu-te când nu te aştepţi cu vorbe de duh. Am aflat că Angi a facut 12 ani de înot, dar nu apreciază poezia romantică. Am observat că Dani are energie la fel de mare ca un camion plin cu baterii Duracell. Nu m-aş fi aşteptat să-l văd atât de vioi, dansând şi distrându-se pe plajă până la ore mici ale dimineţii. Am aflat că Ramona are şi sentimente, plângând după brăţara pierdută. Am descoperit că Ioana nu este doar cea care ne întoarce dosarele de la plată. Cu bucurie am sesizat ca Loredana apreciază muzica de calitate şi că Ionuţ nu acceptă înfrângerea în nici un domeniu. Cred că şi dacă ar juca Piticot ar da tot ce e mai bun din el. Am descoperit nişte prieteni în colegii mei şi asta m-a bucurat cel mai mult.

Gara Călărași Sud

Have you ever been to Călărași? Poate în drum spre Marea Neagră dacă ați ales să treceți cu bacul spre Ostrov? Ori poate pentru a vedea singurul hipopotam din România? Poate într-o zi de sâmbătă când nu aveați ce face pe acasă? Dacă nu, să mergeți. Este genul de oraș decăzut după prăbușirea comunismului. S-au închis combinatele, șantierul naval, uzinele, oamenii au intrat în șomaj, au plecat la muncă în Italia ori Spania, lumea a sărăcit, au apărut baroni locali. Ca peste tot unde e sărăcie. În Călărași este un pietonal unde nu vezi nici țipenie de om. Au o faleză cu o pizzerie bună. Au și teatru. În oraș se circulă lejer. Am fost de vreo 12 ori la Călărași, dar niciodată nu văzusem gara. Le-am propus nevestei și copiilor să vizităm gara și ei au fost de acord. Mă așteptam la ruine, dar nu, ce imensă surpriză.

Gara Călărași Sud, aflată în capătul unei străzi pavate, cu case destul de frumoase, este una dintre cele mai moderne gări pe care le-am văzut. Seamănă mai degrabă cu un Mall. Fonduri europene accesate aiurea. La ce are nevoie Călărașiul de o gară ca în Germania? Aici sosesc fix 6 trenuri/zi și pleacă tot atâtea. Sunt pe linie secundară, legați prin Ciulnița de linia principală. Deși modernă gara este tristă. În fața ei este parcat un singur taxi, iar șoferul stă undeva la umbră ascultând muzică populară de la radiocasetofonul ce se aude prin geamul deschis al autoturismului Dacia Logan. Interiorul gării este pustiu și aduce cu un muzeu după terminarea programului. Casa de bilete este deschisă, iar vânzătoarea îmbrăcată într-o uniformă impecabilă privește în gol prin geamul ghișeului. Uși glisante automate, aer condiționat, scaune moderne în sala de așteptare, wc-uri curate, peron cu tabele electronice care anunță trenurile. Vedem de toate, mai puțin locomotive și vagoane. Următorul tren pleacă peste două ore și jumătate. Iată și 3 poze făcute special pentru blogul nostru.

Tatiana Tolstaia - Zâtul

Zâtul stă pe crengile copacilor, iar atunci când trece un om prin pădure îi suge toată mintea, iar omul se întoarce aiurea în sat la semenii săi. Asta este o metaforă! Citind cartea vom vedea ce e cu Zâtul. A avut loc un accident nuclear și lumea modernă s-a sfârșit. Au trecut câteva sute de ani de atunci și ne aflăm într-un fel de paleolitic sau neolitic, nu mă pricep exact la perioadele istorice, oricum e clar că omenirea a fost aruncată cu mii de ani în urmă. Moscova, care în prezent se numește Fiodor-Kuzminsk, e un sătuc populat cu tot felul de oameni ciudați a căror principală hrană sunt șoarecii. Tolstaia crează un întreg univers plin de personaje originale și are marele merit de a nu spune doar o poveste gen Stăpânul Inelelor, totul fiind o imensă și superbă alegorie. Iar stilul ei este foarte iscusit și nu avem în față doar o utopie gen 1984, ci o carte originală, poate un fel de comedie neagră pe alocuri, acțiunea debordând de faze amuzante care fac cititorul să treacă în plan secund evenimentele grave la care autoarea face referire. Benedikt este personajul principal și lucrează la un fel de cooperativă care se ocupă cu transcrierea cărților, iar în prezent cărțile sunt atribuite unui singur om, pentru ca ne aflăm în totalitarism, lui Fiodor Kuzmici, slăvit fie-i numele. (Adică acest Fiodor Kuzmici avea cărțile apărute înainte de accidentul nuclear, iar acum îi mințea pe oameni că le-a scris el. Să zicem că lumea acum citea "Cronica păsării arc" și credea că e scrisă de Fiodor Kuzmici). Benedikt duce o viață simplă, ca mai toți guguștiucii (Așa sunt numiți în carte oamenii din popor. Sunt multe categorii în romanul Tatianei Tolstaia: guguștiuci, mârzaci, sanitari, foști, degenerați, aceștia din urmă fiind oameni care au trăit și înainte, iar acum sunt folosiți pe post de cai la căruță/sanie. Amuzanți degenerații, unul dintre ei amintește de marile derby-uri CSKA - Spartak, iar bătrânul degenerat Ioachim, în timp ce trage la sanie, cântă "Hristos a înviat din morți..."), copiază cărți, mănâncă supică de șoarece ori alte bunătăți făcute din șoarece (gheruțele le scuipă în palmă ca pe sâmburii de măslină, ori din ochișorii de șoarece prepară icre), se iubește cu o văduvă, dar deobicei stă trist în izba lui, având grijă ca focul să nu se stingă, pentru că pe urmă trebuie să se roage de fochist să-l aprindă la loc. Acesta este Benedikt din prima jumătate a cărții, iar pe urmă se va schimba total și vom vedea ce înseamnă dragostea pentru cărți și pentru citit.

Scrie pe coperta cărții că Tatiana Tolstaia este strănepoata lui Lev Tolstoi, marele nostru scriitor, cel care a scris Învierea ori Voina i mir. Wikipedia nu spune nimic despre rudenia cu Lev Tolstoi, ci ne spune ca Tatiana este nepoata scriitorului Aleksei Nikolaevici Tolstoi. E asocierea autoarei cu Lev Tolstoi o greșeală din partea Editurii Curtea Veche ori o stratagemă de marketing?

Nu e genul de carte pe care o săruți la sfârșit și nu vei plânge cu ea în brațe, dar este genul de carte eveniment care te bucură la fiecare pagină și care te face să exulți când vezi ce a născocit scriitoarea. Nota 10/10 pentru felul în care este spusă povestea, pentru stilul de mare frumusețe abordat, pentru mesajul transmis cititorului. De fapt asta înseamnă literatură, pentru că povești putem spune cu toții. Cu siguranță o carte de Top 20 all-time. 

ce am citit în aprilie

de Ionescu

 

(ia să rescriu acest articolaş. mult mai pe scurt. nu mă pricep la aşa zise recenzii. nu îmi place ce a ieşit la prima strigare.) aşadar:

sorin stoica- dincolo de frontiere (2002). un roman nu foarte tipic, veţi zice. noi însă am mai citit din acest excepţional şi mult regretat autor. nişte păţanii ale liceanului jul. anii 90, undeva prin prahova, rural & urban. seamănă cumva cu muzici şi faze, plus intervenţii teoretizante ale autorului şi multe alte minunăţii. eu am înţeles că jul moare în final. voi ce ziceţi?

gheorghe crăciun- acte originale. copii legalizate (1982). primul roman al maestrului. textualism, postmodernism, aşa era moda pe atunci, dragii moşului. mircea nedelciu scria asemănător, dar mai pe gustul meu. un roman atipic şi ăsta, mai degrabă proză scurtă. chiar poezie. practic 'povesteşte' nişte imagini, nişte senzaţii. pe unii dintre noi (aşa e, gabriel?) amarnic i-ar plictisi. nu zic, şi pe mine la fel, câteva proze. altele sunt de geniu însă. mie mi-a plăcut cel mai mult date sumare despre arno schmidt. probabil aici avem ceva ce se apropie cel mai mult de o poveste. vouă?

bogdan suceavă- venea din timpul diez (2004). bucureşti, anii 90. vespasian moisa e privit de mulţi ca un sfânt şi a dezvoltat un fan-base impresionant. mai avem şi nişte neolegionari care au descoperit reîncarnarea lui ştefan cel mare, dar, senzaţional, sunt şi suporteri galatasaray. plus un sereist transformat de kgb-ul uzbec în motan. plus dacologi d-ăia fanatici. mult umor. şi întâmplări aproape adevărate, dacă reţineţi nebunia de acum un sfert de veac. noul ierusalim al lui zidaru, bunăoară.  eu nu voi mai trece prin piaţa lahovary fără să îmi amintesc de acest roman. voi?

cristian teodorescu- cartea cîinelui (2015). şi el desantist în juneţe, alături de gheorghe crăciun. despre cum a ajuns un om obişnuit vedetă media în aceiaşi ani 90 şi cu ce securişti a fost nevoit să se asocieze. cum s-a degradat relaţia cu soţia şi copiii odată cu succesul. plus- despre presa vremii, vizita lui bill clinton (ţineţi minte? stay the course, stay the course!), crime şi morţi bizare, sex and the city. e cu 'va urma', la anul vine partea a doua. eu nu am priceput ce e cu moartea liviei. voi aţi priceput?

bogdan popescu- cine adoarme ultimul (2007). un veac de singurătate cu acţiunea în lunca dunării, probabil jud. giurgiu. şi cu un grad ridicat de hâtroşenie gen. multe întâmplări mai mult sau mai puţin realist magice. cartea se deschide cu intrarea în sat a unei căruţe cu draci. un drac cade din căruţă şi e adoptat de un ţăran. diavolul va fi numit 'iedul'. ne mai întâlnim când şi cînd cu ţăranul respectiv & iedul, căci poveştile din care e compusă cartea se tot întrepătrund. iar naratorii sunt trei la număr. mie personajul foişte, profesorul alcoolic, una din cele 3 voci, mi se pare absolut excepţional. voi ce credeţi?

toate romanele primesc nota zece, a fost o lună excelentă. în final câteva fragmente din fiecare, vă las plăcerea de a le identifica apartenenţele. a, şi nu ştiu ce va fi luna viitoare.

În cele din urmă, au decis să studieze unul dintre motivele mitologice fundamentale ale poporului român, un mit care ar putea data din jurul anului 5000 î.Hr., mai precis mitul mătrăgunei. În fapt, acesta avea să fie leacul neaşteptat al calviţiei, întrucât silaba che adunată cu silabele li şi e, apoi transformate după o lege a decodificării la care cei doi au lucrat aproape trei ani, dădeau numele secret al mătrăgunei. Chelie, adică mătrăgună. O fiertură de mătrăgună, în care se mai puneau şi hidroxid de sodiu, piele uscată de capră, Coca-Cola şi unt, dădea un efect spectaculos, transformând orice spân într-o persoană cu o podoabă capilară respectabilă. Apariţiile publice ale doctorului Arghir după tratament au fost atât de surprinzătoare, încât nu l-a mai recunoscut nici măcar ofiţerul de Securitate care culesese rapoarte de la el vreme de zece ani. Un păr negru, cârlionţat, strălucitor, afro, acoperea ceea ce fusese multă vreme cea mai celebră chelie a oraşul

______________________________________________________________

 Totuşi, pentru că fapta de furt se cerea pedepsită cumva, au luat hotărârea ca, în fiecare toamnă, în ziua în care întunericul şi lumina sunt deopotrivă de puternice, tinerii din cele două sate să se ciomăgească niţel, fără să se omoare, după care să plece fiecare în rostul lui. Acesta este cel mai lung război al lumii. Şi cel mai cuminte: rar de tot s-a întâmplat să moară cineva şi numai cu totul întâmplător. De obicei, după cum bine ştiţi din auzite, flăcăii de la noi se duc în fiecare an să se bată cu ăi din satul dinspre Răsărit, adică să se înjure niţel, să-şi încrucişeze ciomegele şi să se pună după aia pe chefuit cu vin nou. Câte unii se îmbată, se încaieră de-adevăratelea ca să aibă după aia ce povesti un an întreg. Când pleacă la Război, mulţi cară după ei chivăre şi platoşe sparte şi îndoite ca vai de mama lor, moştenite din vremuri vechi ori mai dincoace. Cel mai de preţ, însă, este vinişorul cel roşu cărat pe câmpul de bătălie în damigene şi sticle. Locul marilor înfruntări e un petic înţelenit de la graniţa dintre sate. Fiecare tabără îşi sapă tranşee în care luptătorii se ascund înainte să pornească la atac.

__________________________________________________________

Iar eu stau pe buştean muşc rar dintr-un sandvici cu unt şi cu salam şi fac tot posibilul ca privirea să-mi cadă doar ca din întîmplare peste semiprofilul ei. Buşteanul pe care într-o porţiune a sa îl acoperă trupul meu îmbrăcat într-o pereche de blugi veritabili şi-ntr-o bluză subţire de lînă (cu puţin înainte venind încoace să ne aşezăm tocmai am discutat cu unul dintre colegii mei bărbaţi despre această marcă franţuzească ieftină comercială şi uşor degradabilă şi despre posibilitatea de a mai procura eventual vreo pereche şi pentru el) face parte dintr-o grămadă de cinci-şase bucăţi aflată dincoace de un gard de mărăcini începînd cu care dincolo începe pămîntul să urce spre pădure formînd dealul pe care se află acel şopron cu acoperişul în două ape unde în podul lui acum copiii deja aproape vreo zece au început să se joace în fîn. Şi pe buşteanul ăsta în afară de mine se mai află alţi doi un bătrîn şi un tînăr doi tipi bine făcuţi deşi cel mai în vîrstă cu un pronunţat început de chelie care şi-au terminat gustările fumează.

___________________________________________________

Hopaa! Ia uite ce citește Bârnosu! Cioran! Ia să deschidem puțin! Pe culmile disperării. Dacă te forțezi nițel, găsești la Cioran niște nume de trupe de nu se poate. Și ca titlu de album, ce, nu merge Pe culmile disperării? Uite, un capitol din cartea asta se numește „Sentimentul sfârșelii și al agoniei“. Tradus ar veni The feeling of… and agony. Bestial. Cum se zice „sfârșeală“? E un cuvânt prea românesc, totuși. Trebuie ceva să fie înțeles peste tot. Nu are și ăsta un dicționar la el în cameră! Doar niște Pif-uri de când era mic. Cărți d’alea de Karl May, San Antonio și Cioran. Ce combinație!

    Ia uite – „Grotesc și disperare“. Titlu de album de moare lumea. Sau de piesă. „Insatisfacția totală“. Mânca-ți-aș! „Total insatisfaction“. Așa se zice? Numai nume supărate.

_______________________________________________________

Da, admise  în timp ce-şi conducea maşina către casă, se culcase cu plăcere cu doamna Surugiu, nu neapărat pentru că avea un fund atrăgător şi sîni încă excitanţi, ci mai mult pentru că i se părea că astfel pătrundea în misterele bunelor maniere pe care ea le cunoştea. Cu Nana, era – poate – altceva. Nu voia neapărat să se culce cu ea. Se mulţumea s-o atingă şi era fericit cînd vorbea cu ea, ca şi cum organele vorbirii lor, cînd se împleteau schimbînd cuvinte, l-ar fi condus în profunzimile unde burta şi sexul se întîlnesc într-o cutie de rezonanţă comună. Era însă ceva în neregulă în chestia asta ; fata care-l recunoscuse în parc, dezamăgită, celelalte două, cu rîsul lor chicotit ; şi el, ridicol, în faţa uşii pe care Nana refuzase s-o deschidă. Frînă brusc în dreptul unei cabine telefonice. Auzi un claxon urmat de finalul unei înjurături dintr-o limuzină verde cu geamurile coborîte, care trecu încet pe lîngă el şi acceleră cîţiva metri mai încolo