vineri, 3 mai 2019

Restaurant Atra Valea Doftanei

Pe 29 aprilie a fost ziua prietenului meu Răzvan. A împlinit 40 de ani. Îl cunosc din 1993, patru ani de zile stând în banca din spatele meu. Ani de liceu. Omul a dorit să sărbătorească cum se cuvine schimbarea prefixului, invitându-ne la un restaurant gourmet. Restaurantul Atra, comuna Valea Doftanei. Două ore cu mașina din București, DN1, dreapta spre Câmpina, următorul sat după Barajul Paltinu. Participanți: eu, nevasta și cei doi copii, sărbătoritul, nevasta lui și cei doi copii, invitat de onoare: Ciuc (binecunoscut cititorilor blogului datorită mineseriei despre Germania).

Pentru că ne-am aflat în mijlocul vacanței de Paște-1 Mai, poienițele din zona Barajului Paltinu erau neîncăpătoare cu oameni care pregăteau grătare la iarbă verde, așa cum cere tradiția la noi în țară. I-am privit superior și chiar am închis geamul mașinii pentru a nu fi poluați cu miros de mici ieftini. Pentru noi urma să gătească un chef. Ora 14:00, începerea evenimentului. Am ajuns primii la 13:50, urmați surprinzător de sărbătorit (la majoritatea evenimentelor organizate de alții întârzie mai ceva ca CFR-ul) care a decis că fiind ora 14:05 nu se cade să-l mai așteptăm și pe Ciuc, doar vorba aia, deja a întârziat foarte mult. (Mai târziu, în decursul petrecerii am aflat că Ciuc se oprise la OMV în Câmpina, loc unde a băut o cafea proastă). Astfel am intrat în local.

Restaurantul Atra (care defapt este o Pensiune de lux cu câteva camere) beneficiază de un cadru natural splendid, aflându-se la coada lacului de acumulare Paltinu-Doftana. Construcția privită din afară este interesantă, cu o arhitectură futuristă. Geamuri mari de sus până jos, peisajul putând fi admirat foarte bine din interior.

Intrăm în restaurant care este unul cu circuit închis, clienții putând servi :) masa doar cu o programare prealabilă. Designul interior nu m-a impresionat cu absolut nimic. Un decor rece salvat doar de geamul mare prin care se putea urmări perfect natura, mese și scaune dintr-un fel de plastic mai cizelat, șervete pe masă. Un restaurant care nu are fețe de masă se descalifică pur și simplu din punctul meu de vedere. Nu îmi plac deloc ștergarele astea folosite în moda minimalistă-modernistă sau cum îi zice. Nu mi-a dat impresia unui restaurant gourmet, ci a unuia care întâmpină clienții cu ciorbă de burtă și cotlet de porc.

Vine ospătărița, care ne vorbește pe un ton foarte blajin, cu o sfială cronică, dar în același timp vocea ei era impunătoare. Adoptă o poziție corectă, cum rareori am văzut la ospătari în zilele noastre. Spate drept, o mână la spate. De asemenea vestimentația era foarte corectă, pantalon și pantof negru, o cămașă albă sub un pulover negru cu anchior. Părul prins în coadă, regulamentar. Pe dosul palmei pe care o avea la vedere se putea observa un frumos tatuaj în formă de floare. Acest personaj parcă desprins dintr-o realitate paralelă, auzindu-l pe fiul meu cel mic că dorește paste (pentru că el doar asta mănâncă în orice local) ne anunță că din păcate au rămas fără paste și că este singurul fel de mâncare pe care nu-l pot pregăti. Sărbătoritul încearcă să mascheze aceste lipsuri cu glume, știind că voi contoriza totul și voi scrie pe blog, dar unele chestii nu se pot ierta. Nu la acest tip de restaurant.

Prețurile sunt pe măsură. Porții în jur de 70-80 lei, chiar și mai scumpe. Îmi păcălesc fiul că va mânca mangalița, spunându-i că este un animal legendar care trăiește în junglă, pentru că deși nu este musulman, nu s-ar fi bucurat să audă că mănâncă porc. Comanda ne este luată de un ospătar foarte rafinat, desprins parcă din piesele de teatru ale lui Caragiale. Mustață și barbă roșcovane, păr bogat, ne vorbește ca un profesor de arheologie care tocmai a descoperit o comoară veche de mii de ani. Politețea sa este impecabilă. Noi, cu toții niște neavizați ai restaurantelor cu meniu gourmet, niște profani care consideră pizza și cartofii prăjiți mâncăruri de calitate, ne-am fâstâcit în fața acestui nobil servitor care aștepta răbdător comanda noastră. Într-un final fiecare a ales ce i-a sunat mai bine, eu oprindu-mă asupra unui mușchi de vită cu piure de ceapă și încă o garnitură pe care nu am știut cum să o interpretez. De asemenea un pahar de vin roșu, din niște soiuri pe care nu le-am băut vreodată. Cu siguranță i-am părut omului niște snobi, parveniți, ciocoi. Locul nostru era mai degrabă în jurul grătarelor de lângă Barajul Paltinu. Generația noastră de la sfârșitul anilor '70, oameni din pătura de jos a clasei medii cum suntem, nu percem încă în totalitate luxul și rafinamentul unei astfel de bucătării. Oare cum ar percepe-o generația părinților noștri?

Mâncarea ne este adusă de domnișoară, care din nefericire nu știe ce a comandat fiecare. Asta am considerat-o un alt mare minus al restuarantului. Sunt ospătari la Pizza Hut care servesc la mese de 8-10 oameni și știu precis ce a cerut fiecare, în cel mai mic amănunt. La un restaurant cu fason nu vine în niciun caz chelnerul să-l întrebe pe oaspete ce a comandat. În mod normal trebuie să vină să spună: "Vita dumneavoastră!". Porțiile de mâncare cam semănau toate între ele, fiind de mărimea unui biscuite Oreo și cu ceva inedit pe lângă. Porția mea a ajuns la nevastă și până să vină chelnerul cu barbă și mustăți să ne elucideze, nevasta, lacomă din fire, a înjumătățit porția mea de mușchi de vită, fapt care m-a dus la o adâncă depresie. După ce mi-am intrat în drepturi asupra farfuriei, încă de la prima îmbucătură, care din nefericire avea să fie și ultima ținând cont de mărimea porției, am rămas uimit. Nu degeaba sunt lăudați peste tot chefii bucătari. Mâncarea a fost mai presus de simțuri. A doua cea mai bună friptură de vită din viața mea (prima va rămâne pentru totdeauna friptura de vită servită de Petr în orașul Brno din Republica Cehă, la U Libušky), piureul de ceapă minunat, iar garnitura din cartofi gratinați ascundea 1000 de gusturi și chiar avea 1000 de ingrediente, totul concentrat într-un paralelipiped dreptunghic cu laturile de 6x4x3 cm. Nota 10+ pentru mâncare. Dar scădem în continuare puncte pentru că amândoi chelnerii au uitat cu desăvârșire să aducă vinul la masă. Am fixurile mele, trebuie să fie vinul pe masă când încep să mănânc. Nu a fost. A trebuit să ne ridcăm noi de la masă și să mergem după ei pentru a le aminti de vin. Așa ceva nu se uită nici la cârciuma de cartier unde se mănâncă scaricică de porc cu cartofi la pungă.

Deși porțile au fost mici, la final, surprinzător, dar cu toții ne-am simțit sătui. Fiecare a fost mulțumit și a aplaudat la scenă deschisă mâncarea, fie pește, porc, vită sau oaie. La mâncare s-a văzut clar clasa restaurantului și merită tot respectul nostru. Înainte de plecare, ospătarul cel cizelat a venit la noi și și-a cerut scuze pentru servirea defectoasă, invocând faptul că localul a fost plin. Deși acesta nu este un motiv, restaurantele fiind făcute să funcționeze la capacitate maximă, noi l-am iertat, pentru că omul sătul e mai iertător din fire.

Concluzionând a fost o experiență plăcută. Cadrul natural foarte frumos, interior mediocru, servire - se putea mai bine (totuși cei doi ospătari s-au străduit și au fost mult peste media ospătarilor de la noi, insă nu la nivelul așteptărilor pentru un astfel de local), mâncare excepțională, prețuri foarte mari (o Cola la 0,25-12 lei, o porție de mâncare în jur de 80 lei, un desert în jur de 35 lei, un pahar de vin nu știu cât a costat, dar presupun că peste 20 lei).

Desertul a fost adus de sărbătorit, un minunat tort de la cofetăria grecească Agapitos. După serbarea de la restaurant, cu toții am simțit brusc nevoia de izbăvire spirituală și am mers către Mânăstirea Cornu, unde după rugăciunea din biserică ne-am delectat cu panorama din jur, privind către orașul Câmpina.

Pe la orele 20:00 ne-am despărțit de familia sărbătoritului (Ciuc plecase deja spre casă direct de la restaurant, nefiind un obișnuit al celor sfinte) și am pornit spre casă, dar pentru că ziua a fost foarte frumoasă nu ne doream să se termine atât de repede, așa că am oprit și prin Ploiești. I-am făcut copilului nostru cel mare gluma: "Știi care e diferența dintre Pitești și Ploiești? Nu! În Pitești poți să te pitești, dar în Ploiești nu poți să te ploiești.". O plimbare prin centru, iar apoi o cină târzie la McDonald's, cu Big Mac, cartofi congelați, cola și înghețată. Un restaurant unde ne-am simțit mai în largul nostru. From the highest peak to the lowest dungeon.

Să încheiem, așa cum se cuvine, cu poze de la Restaurantul Atra. Unele feluri de mâncare nu au fost fotografiate în vâltoarea evenimentelor, când farfuriile s-au încurcat între ele. Pozele sunt de o calitate îndoielnică, din cauza faptului că nu sunt un blogger culinar. Plus că toate persoanele din anturajul meu sunt nervoase la venirea mâncării și nu știu cum să mănânce mai repede. Cine mai are chef de poze în asemenea momente?

Mușchi de vită cu piure de ceapa si cartofi gratinați (cu 1000 de gusturi)
Piure de ciuperci , sparanghel, garnitura de gutui, cotlet de berbec

Rață
                                          
Păstrăv mâncat de nevasta sărbătoritului

2 comentarii:

  1. Vai vai, ce m-am mai distrat, parca am fost cu voi! Se vede ca citesti mult, scrii bine! Urmatoarea carte sa o iei de arhitectura moderna. O sa fii uimit sa vezi ca interiorul cu totul neimpresionant (pentru tine) urmeaza indeaproape rafinamentele noului curent de arhitectura, si ti-au scapat numeroase subtilitati, cum ar fi semineul din centrul restaurantului. In rest, o lectura pe cinste, cum o fi fost si mancarea la restaurantul vostru sofisticat.

    RăspundețiȘtergere
  2. 👍😊😉😄 ...la mai multe experiente frumoase, mosule...
    La multi ani lui Razvan! 🎁🎉🎈🥂💐

    RăspundețiȘtergere