Alo, domnu' Gabriel? Vă caută soția.

Într-o seară de miercuri, nevasta m-a întrebat: "Week-endul ăsta nu ne duci nicăieri?", iar eu i-am urmat dorința, rezervând două nopți la o pensiune în satul Peștera, comuna Moeciu. Vineri, după muncă, eram deja pe A3 rulând cu viteză, având inima ușoară, ascultând muzica de la postul de radio Europa FM.

Peștera, un sat unde comercialismul și lumea modernă nu și-a pus în totalitate amprenta. Casele își păstrează arhitectura locului, pensiunile nu te sufocă ca prin satele din apropiere (Moeciu, Bran), iar peisajele sunt ireale, mărginite de Piatra Craiului pe o parte și Bucegi pe cealaltă. Am ajuns la ceas de seară, începuse să ningă, liniștea din jur era întreruptă doar de lătratul câinilor de prin curți. Pensiunea Casa Tăbăcaru. Camera mare, încăpem lejer toți patru, căldură, totul foarte plăcut, proprietarul de treabă, ne-a delectat cu tot felul de povești de prin călătoriile sale în jurul lumii, ori am discutat probleme sociale în timp ce ne servea ireproșabil cina ori micul dejun. Mâncarea foarte bună, cum se mănâncă la noi, la români. Cina/persoană: mămăligă cu brânză și smântână, două ouă ochiuri, carne afumată de la garniță. Mic dejun: caș afumat, caș normal,  slănină (am observat că unii oameni numesc slănina....șuncă), zacuscă, salată de vinete tocată, ceapă verde, ridichi de lună, roșii cherry, castravete, salam crud-uscat, măsline, omletă, ouă ochiuri, unt, marmeladă de prune, miere de albine, prăjitură de casă cu mere, cereale, lapte, lapte bătut, ceai. Micul dejun era așa de consistent, încât ți se mai făcea foame abia după apusul soarelui. 

Sâmbătă, după masa de dimineață, am urcat cu mașina până la cunoscuta pensiune Nobillis, iar de aici ne-am propus să ajungem pe jos în satul Măgura, pe drumul forestier. Zis și făcut. Porțiuni cu zăpadă pe drum, ori unele cu bălți mari sau noroi. În jur crestele munților, alb imaculat. Coborâm din satul Peștera către o văgăună, pe drumul mărginit de ogrăzile oamenilor. Unii au oi, alții păsări, mai toți au câini care latră la trecerea noastră. Copiii se bagă prin bălți, calcă nepăsători prin noroaie, urlă imitând sunetul armelor de foc, așa cum au văzut în populara serie de jocuri video Far Cry. Ba chiar își iau și niște ciomege găsite pe lângă curțile oamenilor și zic că își vor confecționa arme din ele, crafting, ca în Far Cry New Dawn (superbul joc din lumea post apocaliptică, situat la 17 ani distanță de la explozia atomică prevăzută de Joseph Seed în Far Cry 5). Toate aceste acțiuni ale copiilor stârnesc oprobriul nevestei, care grăbește pasul și o ia înainte, lăsându-ne pe noi trei, cu țăcăneala noastră. Eu le arăt copiilor doi munți și le zic că în curând se vor uni, ca în povestea lui Ali Baba și nu vom mai putea trece dincolo, așa că e cazul să ne grăbim. Cel mare îmi ține isonul și spune că după munți ne așteaptă dușmanii, că poate găsim un porc mistreț ca să ne ajute (cum e Horatio în Far Cry New Dawn). Trec pe lângă noi trei ATV-uri. Copiii ridică bețele și imită sunetele de mitralieră, împușcând către cei trei oameni care trec pe lângă noi. Aceștia ridică mâna sau claxonează, salutându-ne. Copiii ajung la concluzia că erau prieteni și merg și ei să se lupte cu dușmanii. Nevasta a dispărut din raza noastră vizuală. Trec minute bune și nu o ajungem, deși mergem bărbătește și lăsăm un pic joaca. În era modernă există oameni refractari la tehnologia de ultimă oră, precum Eufrosin Potecă (cunoscut cititorilor acestui blog și nu numai) care folosește în continuare un telefon cu taste. Și mai există oameni precum nevastă'mea, care nu folosește telefonul mobil deloc. Ori de câte ori are ocazia îl lasă acasă, iar acum în camera de la pensiune, cu bateria descărcată. Nu o putem contacta. Ne continuăm drumul, copiii reîncep joaca, facem tot felul de scenarii de care și creatorii jocurilor video ar fi mândri.

Nu prea întâlnim oameni, mașinile nu trec deloc pe aici. Din fundul văgăunei începem urcușul către satul Măgura. Mai obosim, ne mai odihnim, mai ne uităm fără succes în zare după nevastă. "Tati, pe mami poate au luat-o dușmanii și au omorât-o. Sau poate a prins-o un urs și a mâncat-o.". Tot ce e posibil. Ajungem în Măgura. Sat răsfirat de munte. -2 grade. Bate un vânt rece. Se văd munții foarte frumos. În fața unei case este o cutie pe care scrie "Mărțișoare hand made. 5 lei". Iese o fată tânără, blonzulie și rumenă în obraji, ca mai toți oamenii de la munte. Cumpăr un mărțișor pentru nevastă, în eventualitatea că o voi mai vedea vreodată. O întreb pe fată unde putem bea ceva și ne spune că înainte de biserică e un bufet. Mai e ceva de mers. Suntem obosiți și mai e și drumul de întoarcere. Copiii se vaită, deși nu realizează că trebuie să ne și întoarcem. Nu am ajuns nici măcar la jumătatea călătoriei. 

Bufetul este o cojmelie de lemn cam dărăpănată, înăuntrul căreia servește o femeie bătrână. Beau o bere Aurora, iar copiii câte un Cico. Ne mai căpătăm puțin puterile. Bem în aer liber, pe banca de lemn de lângă bufet, și ne este cam frig. Le spun copiilor că poate venim la vară să bem ceva aici și atunci o să fie mai cald. Copilul cel mare, foarte tranșant spune: "Dacă o mai trăi baba asta.".  Mergem spre biserică, mai este puțin. Am speranța că poate e pe acolo nevasta, deoarece ei îi plac chestile astea. Nu e. E doar monumentul închinat Căpitanului inginer Aurel Cojanu. A murit la 29 de ani la Canalul Dunăre Marea Neagră, Colonia Peninsula. În 1950. Făcuse și războiul. Ce viață a avut acest om? 

De la Biserica Adormirii Maicii Domnului și până la Nobillis, unde am lăsat autoturismul, Google Map ne indică 4,9 km. 1 oră și 9 minute. Estimez că vom face 2 ore. Suntem obosiți. Acum realizez că aveam să parcurgem 10 km în cursul zilei. Copiii deja se tânguie că nu vor să mai meargă. Îi îmbărbătez și le spun că ei sunt soldați și trebuie să meargă. Uită de oboseală și o pornesc la drum. Pe străzile satului un câine mare și negru ne ține calea. Cel mic se sperie de câini, are chiar o fobie. De ăsta și mie îmi este cam teamă. Are botul uriaș. Ne-ar putea ucide lejer pe toți trei. Dă din coadă. Asta e bine. Se împinge cu botul în piciorul meu. Copilul cel mic nu știe unde să se mai ascundă. Îmi țin și eu respirația. Câinele bagă botul printre mâna și corpul copilului cel mare. Ăsta se amuză și spune: "Doamne ferește!". Ieșim din Măgura și ne îndreptăm spre Peștera. Dinspre munte se coboară deasupra noastră o negură ce aproape face noapte în jur. Le spun copiilor că vin spiritele rele și trebuie să grăbim pasul. Copilul cel mare își menține gândirea pesimistă și spune: "Cred că pe mami au înmormântat-o deja.". E mai mult de urcat acum, la dus mai mult am coborât. Transpirația curge din noi, copiii s-au udat și la pantaloni, mergând prin toate bălțile de la zăpada topită. Nu ne lăsăm. Mergem mânați de la spate de spiritele rele. E pustiu în zonă. La un moment dat ne întindem puțin în noroiul de la marginea drumului și ne mai tragem răsuflarea. Nu mai știu de soarta nevestei de vreo 4 ore. 

La un moment dat sună telefonul. Număr necunoscut. Răspund. O voce de bărbat spune: "Alo, domnu' Gabriel? Vă caută soția.". Iar apoi vorbesc cu nevasta, care spune că a mers în alt loc, la o mânăstire și nu ne-a găsit. Apoi s-a întors la mașină și de asemenea nu ne-a găsit. Acum vorbește la telefonul unui sătean cumsecade. Conform GPS-ului suntem la 20 de minute distanță de mașină. Îi spun că venim spre ea. Se însuflețesc și copiii. Zboară prin toate bălțile de pe drum. Ne regăsim toți patru. Ne suim în automobil și plecăm la pensiune.

Ajungem la pensiune și surpriză. Ușa de la intrare este închisă. Oricum noi eram singurii clienți din acest week-end, în toate cele 12 camere. Proprietarii se pare că plecaseră. Cheie de la intrare nu ne-au dat. Eu sunt antrenat la asemenea chestii de la jocurile de Play Station 4. Cu siguranță aveam pe unde intra, am început să caut. Nu după mult timp am reușit să intru prin subsol, am urcat și am deschis pe dinăuntru ușa principală. Ne-am schimbat de hainele murdare și am plecat spre Bran, pentru a mânca la un restaurant de pe acolo.

 Desigur, ne-am îndreptat către un restaurant de elită. Numărul 1 pe tripadvisor. Din păcate aici era totul rezervat. Ne-au dat afară, ca pe câini. Am dorit să mergem la restaurantul numărul 2 pe tripadvisor și am dat pe google să caute traseul, însă copiii au început să scâncească de foame. Nevasta a spus: "Hai, nu îți bate joc de noi!". Așa că am intrat în primul local ieșit în cale, Hanul Bran. Fostul Motel ce aparținea de Centrocoop. Cei mai în vârstă își amintesc. Aveați jocul Turism în copilărie? Un fel de Monopoly autohton. Hanul Bran era acolo, pe tabla de joc. În prezent un restaurant mediocru. Porții mici, mâncare de cantină, o chelnăriță aproape de vârsta pensionării. Nu a fost rău, ne-am potolit foamea, dar vorba aia, foamea ți-o poți potoli și cu o merdenea. Într-un restaurant intri cu anumite pretenții.

Ne-am mai plimbat puțin prin Bran, iar apoi am plecat la culcare. A fost o zi obositoare, dar minunată. Duminica, a doua zi, pe drumul spre casă, am mai făcut câțiva kilometri prin Parcul Național Bucegi, copiii au făcut un om de zăpadă, am vizitat satele Șirnea și Fundățica. Din fericire nu ne-am mai pierdut unii de alții. 

Câteva poze din timpul excursiei, surprinse cu aparatul mirrorless:

Peisaj în drum spre Măgura.

Intrarea în satul Măgura

Biserica din Măgura, punctul terminus al călătoriei.

Masivul Piatra Craiului.

Masivul Bucegi.

Mioare în curtea unui gospodar.