Albert Camus - Ciuma, Albert Camus - Străinul

recenzie realizată de Fata din parc

Două cărţi bune, care merg foarte bine citite împreună. Ambele reprezintă un bun exemplu de cronica absurdului, motivaţia există poate în preţuirea autorului pentru Kafka, şi în perioada interbelică şi postbelică în care a trăit şi a scris. Dacă nu aş fi citit, după, câteva cuvinte scrise de autor legate de Ciuma nu mi-aş fi dat seama că este o parabolă a modului în care este percepută şi gestionată o vreme marcată de ciumă şi vremea de război.

Poate că ar fi mai bine să citiţi prima dată Străinul pentru că aici ai prilejul să te uiţi la radiografia tipului de om care stă la baza societăţii, omul care intră în război aşa cum întâmpină orice altceva ar mai putea veni, pentru că nu se poate împotrivi, pentru că este împotriva firii lui, pentru că nu-l priveşte pe el, într-un cuvânt pentu că îi este indiferent. Eu am citit mai întâi Ciuma şi am ajuns să anticipez povestea din Străinul. Nu mai ţin mine de ce am tras concluzia că aceste două cărţi trebuie citite împreună, dar citind prefaţa de la Străinul am găsit că tocmai asta se şi recomandă.

Străinul începe cu o afirmaţie şocantă, poate: “Astăzi a murit mama”, şi continuarea o ştii, parcă nu te mai miră “se poate totuşi sa fi murit ieri”. Străinul este omul normal care trăieşte o viaţă normală cu un loc de muncă banal, moartea mamei nu e decât ceva la care se aşteptă şi poate că pe undeva şi-a şi dorit-o. Toate în viaţă se succed cu normalitatea rotaţiei noapte zi. În viaţa lui există femeia, care acolo fiind poate e iubită poate nu, oameni cu pretenţia de a-i fi prieteni, vecinul bătrân, frustrat de atâta viaţă trăită fără sens, cu câinele său şi mai bătrân de o docilitate fricoasă, tristă. Străinul îşi îngroapă mama, trece printr-un priveghi alături de bătrâneii de la azilul unde mama sa e lăsată de fiu să trăiască ce i-a mai rămas din viaţă, şi tot ce-şi mai poate aminti de atunci este toropeala unui somn mult amânat, lumina mult prea puternică din aceea cameră, foiala bătrânească şi lacrimile inutile ale unei femei – oare chiar nu se putea stăpâni ? Caravana morţii îi va rămâne în memorie pentru verdele vibrant aproape sonor presărat pe tot drumul, pentru paleta de sunete nemaiauzite, atât de vii, şi un lucru pe care nu l-a mai văzut niciodată, bătrânul care îi iubea mama şi ale cărui lacrimi nu işi mai găsesc vadul pe faţa ridată de timp şi durere, ce să fie cu apa ochilor unui bătrân....
Faptul că ajunge să fie judecat pentru moartea unui arab, pe care l-a omorât ca prin vis, din cauza soarelui care îl orbea, ne duce să vedem absurdul, care dacă suntem sinceri, recunoaştem - există în orice om normal. În mod concret, ce mă opreşte pe mine ca individ să omor un alt om, poate că există un moment în care omul ăsta cu voinţa lui enervantă, nimic mai mult decât enervantă, mă ţine forţat cu ochii arşi într-un soare insuportabil, poate uneori asta e suficient... La proces este acuzat de ceva, de care poate îl acuză toţi care au citit până acum cartea. Avocatul acuzării îl condamnă pentru că nu a vrut să vadă moartea imprimată pe faţa mamei, cine totuşi poate condamna pentru asta, pentru că vedeţi, unii dintre noi avem o memorie vizuală dureroasă, nu mai uităm niciodată moartea. Este acuzat că a băut o foarte bună cafea cu lapte şi a fumat o ţigară în loc să plângă. Că mai apoi şi-a ales femeia, la o zi după moartea mamei, o zi petrecută pe plajă, şi că în aceeaşi seară au văzut la cinema o comedie, şi multe altele... abia mai târziu pentru că a tras un glonţ într-un om care a căzut la pământ şi mai apoi după câteva momente de ezitare - premeditare poate - a golit şi restul gloanţelor într-un trup deja în agonie. Străinul odată ajuns la închisoare nu se dezminte, îşi păstrează minţile adunate, făcând neîncetat un inventar amănunţit şi din ce mai complet, care îl uimeşte chiar şi pe el, al camerei lui de acasă cu toate obiectele ei până la ultimul şi cel mai neînsemnat. Şi ar mai fi ceva, o tăietură dintr-un ziar găsită în celula lui, cu o poveste hazlie şi morbidă în acelaşi timp, şi uite aşa ajunge el la rândul său, să acuze omul...
Sentinţa de condamnare la moarte îl găseşte ca pe un străin de orice, de viaţă, de moarte, de oameni, de preotul care ar vrea să-l îndoctrineze pe ultima sută de metri... Funcţionarul banal, care nu a avut niciodată un nume şi ţi-a vorbit sincer la persoana întâi, dacă cumva credeai că face parte dintre oameni, acum ştii sigur că el e doar un Străin. Poate găseşti că îl cunoşti de undeva, mie aşa mi s-a părut...

În Ciuma se descrie detaliat cadrul social, locaţia şi chiar natura care pare şi ea influenţată de oamenii care o populează. Este vorba despre un cadru anost, plictisitor fără o culoare definită, fără sunete clare sau sclipiri de energie. Toate se desfăşoară într-un ritm netulburat cu un iz distinct de apă demult clocită, asta până când apar şobolanii, mesageri multă vreme neînţeleşi, până când e prea târziu şi ciuma se dezlănţuie cu toată puterea.
Îl găsim aici pe străinul având o ocupaţie nobilă, dar care l-a îndepartat atât de mult de ceea ce ştia el odată că înseamnă om, într-un mod atât de evident involuntar, pentru că iată, în momentul în care este acuzat că este insensibil şi detaşat de moartea care îşi seamănă neobosită seminţele în toată suflare, suferă, se simte jignit până la durere. Cum totul are, dacă ţii neapărat, o justificare şi el găseşte una. Nu se mai poate lega de nimeni, nu mai poate iubi, nu îşi mai poate permite luxul ăsta, mai ales acum în faţa morţii.
În Ciuma se desfiinţează mituri şi asta nu poate fi decât un lucru bun. Este posibil să aibă un efect fricţionant asupra cititorului, dar dacă eşti întradevăr sincer cu tine se prea poate să te recunoşti în personaje sau în trăirile gloatei.
Nimeni nu a identificat de unde vine ciuma, cum apare şi de ce e azi aici prezentă ca un străin neaşteptat şi nedorit, lacom cu toată suflarea vie, şi când tocmai ajungi să te obişnuieşti cu el, când ajungi să crezi că face parte din natura ta intimă...dispare mâine ca o ceaţă, se retrage în cotloanele ascunse ale pământului sau chiar în intunericul propriului tău apartament până în ziua în care ceva fără nume, o atrage afară.

Două cărţi ca două scobitori, subţiri dar ascuţite, dacă iţi faci timp să le citeşti o să te trezeşti cu ochii minţii mereu forţat deschişi. Poate...