Bulgaria, te iubesc!

Am viztat prima oară Bulgaria în 1990 împreună cu ai mei. Alături de mausoleul lui Dimitrov din Sofia, biscuiţii buni care se găseau peste tot, maşinuţele "de fier" Matchbox ori Schweppes-ul de portocale la sticle de 1 litru, mi-a rămas în minte o întâmplare petrecută într-un sat în apropiere de Kulata, la graniţa cu Grecia. Maşina, o Dacia 1310 destul de nouă, ne-a lăsat în acel sat. Se făcuse noapte şi taică'miu nu-i dădea de cap, aşa că resemnaţi ne-am pregătit de culcare cu speranţa că a doua zi vom reuşi să o pornim. Stând în maşină pe jumătate adormiţi, după miezul nopţii cineva ne bate în geam. Erau beţivanii satului, întorcându-se de la cârciumă. Prin semne, taică'miu le-a dat de înţeles ceea ce se întâmplase, iar unul dintre ei, îmbrăcat în halat albastru, a cerut cartea tehnică a maşinii şi a deschis capota de la motor. Oamenii miroseau a băutură şi erau plini de voie bună. Cel in halat albastru a studiat cu însufleţire schemele din carte, s-a uitat o vreme la motor după care a exclamat : "Termostat! Balegar termostat!". Şi ne-a reparat maşina. Pe gratis, nu a dorit niciun ban. Ba mai mult, s-a întâmplat ca noi să tragem chiar în faţa casei unuia dintre beţivi, care intrând în casă s-a întors după o vreme aducându-ne branză, roşii, salam, şnitele calde, piersici şi o sticlă de bere. Ne-a poftit chiar să dormim la el peste noapte, dar ai mei, circumspecţi, au preferat să petrecem noaptea în maşină. Dimineaţa, a doua zi, omul ne-a bătut din nou în geamul maşinii. Ne adusese scovergi calde. Ni le-a dat, ne-a salutat şi s-a suit într-un tractor, plecând în drumul său. Pesemne era tractoristul satului. Mi-au rămas dragi bulgarii de atunci.

Pe urmă am auzit tot felul de întâmplări urâte despre Bulgaria. Corupţie maximă, jafuri asupra românilor ce tranzitau ţara spre Turcia sau Grecia, poliţişti şpăgari, furturi de maşini. Însă am avut puterea să nu generalizez şi mi-am păstrat simpatia pentru bulgari. În România poate sunt mai multi hoţi, asta nu mă face pe mine hoţ sau pe cei care citesc acest blog. Silogisme care nu se potrivesc. Nu toţi bulgarii sunt hoţi şi nu toţi românii sunt hoţi.

În 2011, cu o zi înainte de Florii am trecut Podul Prieteniei (costă 6 euro traversarea) plin de hârtoape, pentru a ajunge pe celălalt mal al Dunării, în Ruse. Se zice că Ruse este al cincilea oraş al Bulgariei după numărul de locuitori, în jur de 150 000. Un oraş liniştit care în centru se aseamănă oarecum cu Brăila noastră prin clădirile vechi şi neîntreţinute, iar în cartiere este dominat de blocuri triste şi gri cum se pot vedea pe la periferia Bucureştiului. Au mai multe Mall-uri, nenumărate hypermarketuri, o faleză frumoasă deşi neamenajată, un muzeu al transporturilor unde pot fi admirate câteva locomotive şi garnituri de tren, un hotel turn numit după capitala Letoniei (de ce, nu ştiu!). Poziţionarea geografică ajută foarte mult oraşul, fiind aşezat pe coline. De sus, de la turnul televiziunii (se povesteşte că este cea mai înaltă clădire din Balcani) se deschide o privelişte superbă (regret în continuu faptul că am uitat acasă aparatul foto) cu întreg oraşul, Dunărea şi România în zare. Magazinele (Kaufland, Carrefour, Billa) sunt identice cu ale noastre din punct de vedere al organizării, al raioanelor, al produselor vândute. Doar că, bineînţeles, ei îşi vând produsele proprii în majoritate. Totuşi am întâlnit şi produse fabricate în România.

Intru într-o biserică şi baba bisericii, o femeie măruntă şi sprintenă, zâmbeşte spunându-mi ceva. Îi spun în rusa stricată pe care mi-o amintesc din şcoală : "Ia ne panimaiu, românschi turist". Zâmbetul femeii devine uriaş: "Aaa...românsco!" şi începe să vorbească în continuu ajutându-se şi de mâini. Mă plimbă prin toată biserica, îmi arată icoanele şi îmi vorbeşte de Sfântul Nicolae (îl numeşte patron, probabil hramul bisericii). Apoi îmi spune de Sfântul Dumitru, alăturându-l cu România. Mai apare un bărbat, probabil dascălul, care mă duce la nişte moaşte în biserică, apoi mă conduce afară la un mormânt, dându-mi explicaţii pe care din păcate nu le-am înţeles, deşi vorbea cu multă dragoste.

Căutând turnul televiziunii am luat-o pe un drum greşit. Opresc şi întreb un om, care după câteva explicaţii în bulgăreşte mă întreabă dacă ştiu engleza. Îi răspund din cap că da, aşa că mă duce la un atelier aflat în apropiere şi cheamă un mecanic tânăr, genul de şmecheraş cu cercel în ureche. Băiatul rupea puţin engleza şi amândoi s-au străduit din răsputeri să mă facă să înţeleg. Chiar au desenat o mică hartă pe praful de pe capota maşinii.

În Carrefour o tânără draguţă îmi oferă un pliant. Îi spun că sunt străin şi se scuză. Vorbeşte o engleză foarte bună. Îi explic că ştiu despre ce este vorba în pliant, întâmplător lucrând la firma respectivă. I-am arătat chiar şi legitimaţia. S-a minunat şi a vorbit minute în şir cu mine. În fond şi la urma urmei suntem oameni cu toţii, români, bulgari şi alte neamuri.

Hrană spirituală a fost plimbarea prin Ruse, iar hrană materială, când am ajuns acasă, berea Kamenitza şi chiftelele bulgăreşti proaspete ce se găsesc la Billa.