Galaţi, 29 martie 2005

(scris pe 31.03.2005)

M-am trezit la 5:30, prefaţând cu jumătate de oră ceasul deşteptător. Niciodată nu pot dormi când a doua zi urmează să fac ceva ce abia aştept. Aprind veioza şi întind hărţile pe masă. Mă uit fericit la oraşul Galaţi. Dintr-o dată îmi vine ideea că ar fi mai bine să merg pe varianta Slobozia, nu pe Urziceni cum mă gândisem de cu seară. Intru pe YM şi îi spun lui Hades despre schimbare. La orele 8 ale dimineţii, eu şi Hades suntem pe A2, Autostrada Soarelui. 150 km/h. Râdem amândoi. Autostrada şerpuieşte printre câmpii. Norii de pe cer prevestesc furtuna. Nu ne pasă. Drumul este foarte liber şi ne duce către Lehliu Gară.

Cotim stânga şi părăsim autostrada. Nu ştim drumul şi începem iar să râdem. Sunt indicatoare către Constanţa, Călăraşi şi Bucureşti. Dar încotro spre Slobozia? Ne dăm jos din maşină, facem o poză şi consultam atlasul. În jur pustiu. Doar trei câini vin în fugă spre noi. Plecăm şi la un pod găsim nişte ţigani care ne explică pe unde trebuie să o luăm. Doar noi pe drumul judeţean, care deşi are urme de bălegar pe el este foarte bun. 110 km/h. În jurul orelor 10 ajungem în Slobozia, capitala judeţului Ialomiţa.

Slobozia este un oraş lung cât bulevardul Muncii din Bucureşti, dar este foarte cochet. În oraşelele mici oamenii îmi dau senzaţia că sunt mai prietenoşi şi mai atenţi unii cu alţii. Mergem la o brutărie şi îmi cumpăr o pâine rotundă. 7000 de lei. Foarte bună şi merge de minune cu cârnăciorii pe care mi i-am luat de acasă.
Bate un vânt rece, dar gecile noastre sunt la maşină. Ajungem în faţa magazinului universal şi mai facem o poză. Ne întoarcem şi plecăm mai departe cu părere de bine că am văzut un oraş frumos. Opresc maşina, iar Hades după ce deschide geamul întreabă un trecător despre drumul către Brăila. Omul îi explică cu lux de amănunt. Plecăm şi auzim în urma noastră pe cel ce ne explicase, vorbind cu cel de lângă el: “Băieţii merge la Brăila!“.

Până la Brăila mai sunt cu puţin peste 90 km. Mai facem popas doar pentru o scurtă gustare. În câmpie vântul bate ca iarna, dar nu reuşeşte să ne strice starea de spirit. Aproape de Brăila apare şi soarele, iar Hades insistă să mă uit cum se reflectă razele în nu ştiu ce nor. Îi confirm că se văd frumos, fără să-mi iau ochii de la şosea. Ajungem şi în Brăila. Lăsăm maşina la Dunăre şi pornim perpedes. Frumos centrul cu cele două biserici. Nişte fete vorbesc la un colţ de stradă, multe biciclete, lume mai puţin grăbită ca în Bucureşti. Nu zăbovim mult şi plecăm spre destinaţia finală, oraşul la care visăm demult. Cel mai mare port fluvial al României, frumosul Galaţi.

Venind de la Brăila, mai mergem 25 km după care coborâm un deal cu serpentine frumoase pentru a intra în Galaţi. Oraş mare, poate în primele zece din România. Parcăm maşina în centru şi o sun pe Trinity. Ne căutăm cu ea prin oraş vreo 40 de minute, dar într-un final ne găsim. În timp ce o căutam pe Trinity, Hades îmi spune că el este Neo, iar eu sunt Morpheus.

Trinity este o scumpete de fată. De mult nu am mai întâlnit aşa ceva. Micuţă şi drăgălaşă, asemuindu-se perfect cu caţeluşa Daisy. Un caţel foarte simpatic în vârstă de 11 ani. Daisy este grăsănacă, iar stăpâna sa îi mai spune şi “porcul meu”. Mergem toţi patru spre faleză, iar Dunărea îmi pare enormă. Mai mare decât în toate oraşele unde am văzut-o. Mai mare chiar şi decât la Budapesta. Trinity povesteşte cu multă însufleţire. Râdem tot drumul. Mă mai opresc să o mângâi pe Daisy. Dunărea curge mai departe, nebăgându-ne în seamă.

După o vreme ne luăm rămas bun de la Trinity şi pornim spre maşină. Peste Dunăre se văd nişte munţi. Mai multe ipoteze iau naştere. Ori e ţară străină dincolo de ape, ori sunt nişte oglinzi magice care reflectă o altă realitate. Hades opreşte câţiva copii şi îi întreabă dacă dincolo de Dunăre este tot România. Pe un bloc scrie mare: “Forza Oţelu”. Ajungem la maşină şi mergem la McDonald’s. 33000 lei o plăcintă cu zmeură. Dar a fost bună.

După-amiaza este tihnită. Se aude doar motorul maşinii ce goneşte pe drumul de întoarcere. Nu mai intrăm în Brăila şi o apucăm pe drumul de Buzău. Avem parte de câteva momente de magie, momente unice, ce doar pe şosea se pot întâlni. Micile chestii care ne fac să ne simţim mai bine. Un tir ne semnalizează că îl putem depăşi. Doar marii şoferi fac astfel de semne celor din spate, pentru că ştiu că este dificil să depăşesti un tir, din lipsa vizibilităţii. Depăşesc şi ridic mâna în semn de mulţumire.
După o vreme 4-5 maşini din sensul opus îmi fac semn cu farurile. E clar, îmi spun. Poliţia cu radar. Reduc viteza până la 50 km/h. Intru în primul sat şi bine ascunsă era maşina poliţiei. Trec de ea şi încep să semnalizez şi eu pe cei din sensul opus. Mi se răspunde cu semne de mulţumire. Momente simple. Nişte semnalizări şi mâini ridicate. Momente în care mă simt mândru că sunt român. Sunt superbe puţinele momente de solidaritate ale românilor.

Oprim la un Petrom şi mai băgăm de 400 mii benzină. Hades îşi ia o pungă mare de chipsuri cu paprika şi o cola la litru. Eu două napolitane. Cu vreo 30 km înainte de Buzău părăsim şoseaua naţională şi apucăm pe un drum judeţean care ne scoate în Urziceni. De aici nu mai este mult până acasă. Ploaia începe. Nu ne pasă.

495 km. Sunt rupt de oboseală, dar fericit. Mă culc.