Drumuri secundare (Buzău-Slobozia)

Îmi plac drumurile secundare. Fără tiruri şi şoferi nervoşi care fac depăşiri la limită, fără poliţie şi radare, cu peisaje frumoase şi o linişte ce este indusă şoferului. Mă deplasez pe ele cu senzaţia că timpul s-a oprit în loc de foarte multă vreme. Conduc pe şoselele secundare printr-o Românie ce nu se arată turistului de rând. Merg de la Buzău spre Slobozia. Sate uitate de Dumnezeu, unde bătrânii întorc capul după maşina care trece prin faţa porţii lor. Fostele IAS-uri şi parcele nesfârşite de câmp. Oraşul Pogoanele cu ruinele unui fost magazin central şi câteva cârciumi unde oamenii încearcă să fugă de realitate. Către Slobozia drumul este înţesat cu fântâni. Zeci de fântâni. Mă gândesc că sunt atât de multe fântâni pentru oamenii care merg vara la câmp să muncească. Muncesc ei ce muncesc şi li se face sete. Ca să nu care apa din sat la pet de 5 litri, se duc repede la fântână să bea apa rece. Apoi umplu găleţile şi udă culturile de pe câmp. Ajung în satul Tovărăşia. Ce nume frumos. Satul ăsta cu siguranţă a fost întemeiat de comunişti. Aici toată lumea este egală, toţi sunt tovarăşi. Împart între ei tot ce au şi-şi duc viaţa laolaltă cu bune şi rele, cam ca în kibbutzurile din cărţile lui Amos Oz. Drumul este atât de plăcut, încât ajung în Slobozia fără să-mi dau seama. Aerul miroase a seminţe de floarea soarelui prăjite, de la fabrica de ulei aflată la marginea oraşului. Autostrada ce se află puţin mai departe face simţită prezenţa omului modern în această parte a ţării.