joi, 27 iunie 2013

Şase ani şi două zile (III)

În decembrie 2008, cam de pe la începutul lunii, cu toții așteptam al 13-lea salariu. Fiecare cu visul lui, mic sau mare, la fel de important. Unii își făceau planuri pentru un televizor color, alții pentru o excursie în Maramureș de Revelion. Eu țin minte că plănuiam să cumpăr un aparat foto DSLR și o pereche de jeans Levi's Strauss. Până atunci folosisem doar aparate foto compacte și nu avusesem niciodată jeans originali. Dar al 13-lea salariu nu a sosit, conducerea invocând criza financiară care debutase și în România. Nici petrecere de Crăciun nu s-a organizat. Cel puțin nu pe banii firmei, ci doar o ieșire la restaurant cu fonduri proprii. E de prisos să mai spun că nu a venit nici obișnuita (până atunci) mărire de salariu din ianuarie 2009 și nicio altă mărire. Ba încă ceva, nu am mai primit bonuri de masă, o lovitură foarte grea. Moneda Euro atingea cote alarmante, costul benzinei se dublase, cel al mâncării se triplase. Cu toții am început să strângem cureaua. Cel mai bine s-a observat acest aspect în frigiderul din bucătăria companiei, care ajunsese să fie plin. Asta se traducea prin faptul că majoritatea salariaților veneau cu mâncare de acasă. Chiar și eu. Preferam să gătesc acasă și să-mi iau la muncă o umilă mâncare de varză ori macaroane cu brânză, decât să merg să mănânc un șnițel cu cartofi prăjiți la cantină. Cantina ajunsese un lux pentru noi.

Așadar salariul nu s-a mai mărit, dar nici măcar nu s-a aliniat la cursul euro și la creșterea dramatică a prețurilor. Pe fondul acestor neplăceri financiare au apărut și alte necazuri, mult mai grave, necazuri care ne-au măcinat psihic, aducându-ne în pragul nebuniei. Angajatorul știa că locurile de muncă sunt blocate, că foarte greu se reușea să se plece pe un salariu mai bun. Ce spuneau comuniștii despre capitalism? Că este exploatarea omului de către om. Așa am fost și noi exploatați de acest angajator al nostru. Fiind criză financiară, ni s-a spus că trebuie să muncim mai mult pe bani mai puțini. Și așa programul de lucru a fost modificat. Celebrul 9-18 cu o oră pauză de masă, a devenit 9-18:30 cu doar jumătate de oră pauza de masă. Sigur, am reproșat în repetate rânduri acest aspect conducerii, dar mi s-a răspuns că nu este obligatoriu să stau la program prelungit, însă când va fi vorba de disponibilizări cei care stau la program prelungit vor avea un avantaj. Cu alte cuvinte nu aveai ce face, te supuneai sau plecai. Acum stau în fața laptopului, ascult Louis Armstrong, beau un pahar de Zubrowka rece și scriu aceste rânduri. Sunt liniștit și privesc detașat spre trecut, însă în acele momente când eram la birou mi se urca sângele la cap și privirea mi se întuneca. Nu mai gândeam limpede. Eram ca o fiară hăituită, care nu are nicio scăpare. Supărarea s-a atenuat și nu pot descrie în cuvinte furia de atunci. Nu o dată am primit mail din partea conducerii pentru faptul că am stat în pauza de prânz un timp mai mare față de cel în care poți înghiți câteva dumicaturi dintr-o strachină. Mi se atrăgea atenția pentru că foloseam 40 de minute din pauza de o oră. Mi se atrăgea atenția că vreau să mă destind în timpul meu liber. "Alți colegi nu fac așa. Tu de ce ai nevoie de plimbare prin parc?". De dimineața până-n prânz, ah ce dureros, 100 de roabe am dus. De la prânz și până-n seară, ah ce dureros, nu le mai țin socoteală. Când ajungeam acasă nu mai știam de mine. Eram doborât de oboseala psihică. Și nu cauzată de muncă, ci de condițiile de muncă, de presiunea care se punea pe om. Aveam o lehamite și o scârbă vis-a-vis de orice. Zi de zi stăteam între 30 și 45 de minute în plus față de programul normal. Minutele s-au transformat în ore, orele în zile, iar zilele în săptămâni. Săptămâni întregi muncite pe degeaba. Însă conducerea spunea: "Da, dar pe tine nu te cronometrează nimeni când stai la WC în timpul orelor de program.".  Erau zile când nu aveam nimic de făcut, dar trebuia sa stăm până la 18:30 de ochii conducerii. Erau zile când plecam la 18:30 cu coada între picioare, de frică sa nu zică conducerea: "Dar de ce pleci așa devreme? Ajută-ți colegii.", colegi care și ei o frecau ca să nu li se atragă atenția. Conducerea parcă ne învrăjbea între noi, nicidecum nu ne apropia să lucrăm ca o echipă.

Într-o zi ni s-a luat și internetul. Când era treabă, aveam și internet. Când treaba se împuținase s-a decis că nu ne trebuie internet, pentru că ne distrage atenția. Sigur, nu e obligatoriu ca un angajator să pună la dispoziție internet pentru angajați săi, deși noi toată ziua nu ne ridicam de la computer, iar internetul in zilele noastre e ceva ce face parte din viața de zi cu zi. Dar într-o zi ni s-a spus că se consumă prea multă hârtie igienică la wc și să încercăm să consumăm mai puțin. Mi-am cumpărat două plicuri de Smecta și le-am ținut pe birou pentru orice eventualitate. Pentru că nu mai aveam internet m-am gândit să citesc la birou. Însă doar atunci când nu aveam treabă, în niciun caz nu citeam dacă aveam ceva de făcut. Asta să fie clar. Într-o perioadă fără prea multă treabă am citit la muncă în opt zile romanul "Mă numesc Roșu". Nu mai știu cine este ucigașul, Fluture, Barză sau Măslină. Trebuie recitită cartea cândva.

S-a dat afară masiv. Alți oameni au plecat. Am rămas sub 50% față de câți eram la început. Însă treaba a reînceput să meargă, iar alte angajări nu s-au mai făcut. În ultimii doi ani volumul de muncă era enorm, iar oamenii tot plecau. Conducerea nu era niciodată mulțumită de noi, cei rămași, iar angajatul trebuia să muncească din ce în ce mai mult, fără limite. Se făceau topuri și clasamente. Cei mai buni erau puși la gazeta de perete. Eu eram pus la stâlpul infamiei. Topurile astea cică erau menite să te facă să muncești mai mult, pe mine mă scârbeau, mă făceau să muncesc mai puțin. Parcă învrăjbeau colegii între ei. Parcă te făceau să faci munca în scârbă. Cu toții ajunseserăm să punem cantitatea pe primul loc, în detrimentul calității. Se dorea cantitate. Se dorea să se facă bani mulți cu oameni puțini. Îmi cădea capul pe birou de atâta oboseală și stres. Conducerea se sesiza imediat, pentru că termenul Big Brother nu se referă neapărat la comunism sau la regimurile totalitare.
- Gabriel, de ce stai cu mâna la falcă? Asta nu este o poziție bună pentru muncă.
- Dar ce ați vrea să fac? Să stau cu mâna la pulă?

Ajunsese să mă doară burta rău. Smecta nu mai era o opțiune. Îmi aduceam hârtie igienică de acasă.

Mi-am cumpărat în 2009 un aparat foto DSLR din banii pe care mi i-a dat cadou nași'mea de botez. Mi-am cumpărat două perechi de jeans Levi's (506 & 512) din banii pe care mi i-a dat cadou soacră'mea. Din salariul oferit de companie îmi cumpăram de două ori pe lună cărți și atât. 

13 comentarii:

  1. acum mai lucrezi undeva?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. angajeaza-ma si pe mine gaby

      Ștergere
    2. :))))
      Si-n felul asta o sa devii patron de patron, Moshule!

      PS: a murit Moco, din nou?

      Ștergere
  2. din experienta ta de bugetar, acum patron peste locomania.us, cam cat se egzagereaza in acest pamphlet aparut intr-o revista băsistă?
    http://www.kmkz.ro/opinii/jurnale/jurnal-de-corporatist-ep-1-romgleza/

    RăspundețiȘtergere
  3. pardon, nu de bugetar. de corporatist vreau sa zic.

    RăspundețiȘtergere
  4. e adevarat, se vorbeste si in engleza, dar nu chiar asa exagerat. respectivul autor accentueaza voit romano-engleza. pe locomania.us sunt angajat voluntar, Lulu este patron. ce este cu aceste mici glumite tocmai vineri, in cea mai busy day a ta?

    RăspundețiȘtergere
  5. o parte din tools sunt damaged asa ca unele taskuri au ramas in pending. in plus, sunt on the barricades de 28 de ore si 17 minute si mai simtitm si noi nevoia sa lol.

    RăspundețiȘtergere
  6. Din pacate cam asa e viata in Romania.

    RăspundețiȘtergere
  7. 7L and Esoteric2 iulie 2013, 07:58

    Frate, esti feeric!

    RăspundețiȘtergere