Pădurea Măcelarului

Solacolu este un sat singuratic în Câmpia Bărăganului. Pe o rază de 7-8 km nu mai găseşti altă aşezare umană. În timpurile moderne un drum forestier taie satul, mergând spre Autostrada A2 la un capăt şi spre satul Nana la celălalt capăt, pe unde se şi iese pe DN4, Bucureşti-Olteniţa. În Solacolu eşti în mijlocul pustiei. Câteva case, un magazin, o biserică veche întemaiată chiar de fondatorul satului, Anghel Solacolu, cu mai bine de un veac în urmă. Porţile gospodăriilor se încuie înainte de lăsarea serii, iar sătenii rămân până dimineaţa în casele lor. Fie de teama hoţilor, fie de teama unor duhuri necurate despre care se spune că umblă pe uliţele pustii. Până şi cârciuma se închide foarte devreme. Una din bătrânele satului povesteşte despre crima care a avut loc aici în anul 1970. Crimă multiplă. Camionagiul de la CAP a omorât o fată din sat şi familia acesteia, cinci oameni în total. Apoi i-a cărat în pădurea aflată la câţiva kilometri distanţă şi i-a tranşat ca pe porci, atârnându-i în ramurile copacilor. Femeia care povesteşte avea cam pe la 30 de ani atunci şi-şi aminteşte foarte bine cele întâmplate. Motivul se pare ca a fost o iubire neîmpărtăşită. Criminalul a fost găsit câteva zile mai târziu tot în pădure. Mort. De atunci locul respectiv se numeşte Pădurea Măcelarului.

 Într-o zi oarecare, având chef de o plimbare prin împrejurimi, am pornit pe Autostrada A2, iar la Fundulea am luat drumul către satul Nana, trecând pe lângă un târg agricol foarte mare, eu alături de nevastă'mea şi copilul nostru în vârstă de 10 luni. Pe drum ne-am întâlnit cu preşedintele ţării, Traian Băsescu, care se întorcea de la târg într-o coloană oficială însoţită de Poliţie. A fost ciudat să văd asemenea maşini luxoase pe un drum plin de praf şi hârtoape. Noi nu ne-am oprit la târg, dar am văzut din mersul maşinii câteva utilaje precum tractoare, combine, semănători. Am lăsat târgul în spate, într-un nor de praf, îndreptându-ne către satul Solacolu, printre lanuri nemărginite de grâu şi porumb. O linişte necuprinsă, modernismul făcându-şi simţită prezenţa numai prin stâlpii de înaltă tensiune ce străjuiau terenul agricol. O linişte mult căutată. În Solacolu câţiva oameni şi găini prin faţa curţilor, în ţărână, sub cerul albastru cu soare de iunie. Vrem să ajungem pe asfalt înspre Olteniţa, dar mai e de mers. Drumul e stricat de ploi şi de căruţele şi tractoarele care-l străbat. Nici ţipenie. Înaintăm liniştiţi cu 15-20 km/h. Ajungem la pădure, Pădurea Măcelarului. Aici soarele nu a bătut drumul şi umezeala s-a menţinut. Noroiul este mare, s-au format şanţuri. Puntea maşinii se înţepeneşte într-o movilă de noroi. Roţile patinează în gol. Nu mai merge nici înainte, nici înapoi. Miroase a ferodou de cât am accelerat maşina.

Suntem într-o mare de nămol. Încercăm orice e cu putinţă să ieşim, dar suntem sortiţi să rămânem pentru moment aici, în Pădurea Măcelarului. Suntem plini de noroi, în mijlocul pustiei şi nu vine nimeni. Copilul, de altfel îngrijit cu deosebită atenţie, se joacă uitat pe podeaua maşinii. E şi el plin de noroi. Mănâncă noroi cu poftă. O liniştesc pe nevastă'mea explicându-i că şi Rebeca din "Un veac de singurătate" mânca pământ. Din pământ suntem făcuţi, în pământ ne întoarcem. Este atât de multă linişte împrejur. Pare că n-a trecut nimeni de secole pe aici. Pădurea este liniştită şi nu ai crede că vreodată a adăpostit cadavrele a cinci oameni. Sunăm la 112 de două ori, dar cei de acolo fie nu înţeleg ce ni s-a întâmplat, fie nu consideră un caz demn de o intervenţie. Ne resemnăm şi mergem în pădure pentru a ne odihni, aşezaţi pe o buturugă. Pentru următoarele două ore asta ne este activitatea. Odihnă în pădure şi încercări fără nicio şansă de a urni maşina din noroi. Cel mic nu înţelege situaţia şi râde. Aerul curat îi prieşte. Nici eu nu îmi pierd cumpătul şi am certitudinea că vom scăpa cumva de aici. În continuare este linişte deplină şi nu trece nimeni.

Ascunsă în lanul de cereale este o potecă neştiută. Pe ea trece un Logan cu trei bărbaţi. Toţi trei beau suc din cutii de 0,33. Se dau jos şi cumpănesc situaţia. Ne liniştesc. Vor chema un tractor. Se îndepărtează. Peste zece minute trece un baron local într-o maşină de teren. Are părul grizonat, cămaşă bună şi obraz proaspăt bărbierit. Se oferă să ne tracteze cu Nissanul său, dar îi spun că vor trimite un tractor şi nu e cazul să-şi mai rupă maşina degeaba. Pleacă. Peste încă cinci minute apare tractorul din care coboară un ţigan. E foarte de treabă ţiganul. Jumătate de oră s-a chinuit să ne scoată din noroi. Îl întreb cât să-i dau pentru ajutor şi-mi zice că nu e cazul să-i dau nimic, pentru că suntem oameni şi în asemenea situaţii trebuie să ne ajutăm. Totuşi vreau să-i dau ceva pentru că a fost om cumsecade. Îi întind cinci sute de mii. Exclamă de uimire şi-mi mulţumeşte, primind banii. Facem cale întoarsă către Solacolu, iar ţiganul ne urmăreşte din priviri pentru a se asigura că ajungem cu bine la o porţiune de drum sigură. Totul este ok. În Solacolu oprim la magazinul cârciumă şi ne delectăm pe săturate cu apă rece. Maşina merge ca nouă pe drumul forestier, înapoi către Fundulea. (A doua zi duc maşina la spălătorie şi astfel aflu despre Dance FM). Suntem pe autostradă şi-i dau 130. Pădurea Măcelarului este doar o amintire. Intrăm în Bucureşti.

Pe pagina de facebook a blogului găsiţi şi alte poze din această excursie.