Şase ani şi două zile (IV)

Să vorbim puţin şi despre mâncare, pentru că şi corporatistul trebuie să mănânce în lungile ore petrecute la birou. Programul nostru conţinea şi o oră pentru pauza de masă, oră despre care am vorbit în episoadele anterioare că era doar în teorie, conducerea având pretenţia să petreci maxim 25-30 minute în pauza pentru servirea prânzului. Iubitorii acestui blog îşi amintesc cu siguranţă de povestea cu Amalia Crăciun şi bucătăria companiei de acolo. Într-o asemenea încăpere mâncam şi noi, la subsol, departe de ochii clienţilor. Două mese cu câte cinci scaune fiecare, şi încă vreo zece scaune înalte înşirate la o tejghea, două frigidere, două cuptoare cu microunde, o chiuvetă. Cam asta era tot într-un spaţiu foarte îngust unde mâncau zilnic vreo 200 de persoane, pe serii. 13:30-14:00 erau orele de maximă îmbulzeală, când mirosurile de mâncare reîncălzită se contopeau, când ne călcam cu toţii în picioare, când stam la masă şi înjuram printre dinţi capitalismul sau conducerea companiei. În această micuţă bucătărie am aflat că peştele încălzit la microunde are un miros oribil, iar unii colegi mâncau foarte des peşte. Tot aici mâncam într-un furnicar uman, unde fiecare intrat îţi ura de complezenţă "poftă bună" şi tu trebuia să răspunzi mestecând "mulţumesc, la fel". Asemenea urări le primeai cam de 12-15 ori în timpul unei mese de 10 minute şi tot de 12-15 ori primeai şi urarea "poftă bună în continuare" atunci când cineva se ridica şi pleca, caz în care tu trebuia să răspunzi "să-ţi fie de bine!". Alteori primeai urarea "poftă bună", deşi tu stăteai cu farfuria goală în faţă, trăgându-ţi sufletul câteva secunde după masă. Am rămas cu oroare de faptul că mi se urează "poftă bună" atunci când mă aşez la masă. O urare pur şi simplu de formă, în care cel ce o adresează nu pune deloc suflet.

Am încercat să evit bucătăria firmei în momentele când aveam bani. Preferam să mănânc la cantina din apropiere, deşi nu respecta foarte mult igiena, iar mâncarea era după cum şi numele îi spune...de cantină. Contravaloarea unui bon de masă ori a 12-15 lei mai târziu reprezenta o ciorbă de legume şi un fel doi compus dintr-un şniţel cu cartofi prăjiţi. Iar după ce terminai de mâncat la cantină, dacă doreai să primeşti reproşuri de la conducere, puteai sta la un suc cumpărat de la magazin. O oră trecea pe nesimţite şi apoi te întorceai la birou cu burta plină şi numărai secundele până la ora de plecare. Tocmai de asta am considerat o prostie acest obicei capitalist cu pauza de masă. Scoate omul din ritm, îl face să mănânce, îngreunându-i judecata, îi răpeşte o oră aiurea. O oră departe de familie, departe de pasiunele respectivului.

Zilele de vineri erau aparte în compania noastră. Ne şi îmbrăcam altfel pentru că era casual friday şi nu trebuia să venim la cămaşă, pantalon şi pantof. Şi în ceea ce priveşte mâncarea era o sărbătoare a sfârşitului de săptămână. Vreo doi ani din cei şase petrecuţi la firmă, vineri de vineri mergeam împreună cu alţi colegi la McDonald's. Era obiceiul nostru. Mâncam un meniu, iar apoi întorcându-ne la sediu, începeam să mergem la wc, mâncarea de la Mc fiind un excelent purgativ. Într-o vineri ştiu că cei din departamentul nostru au ocupat wc-urile de pe trei etaje. După ce ne-am potolit cu Mc-ul, am început să comandăm pizza sau alte mâncăruri bune, care să ne facă să simţim că e vineri şi că se apropie cele două zile de pauză. Alţi colegi preferau vineri să meargă la Spring Time. Am fost şi eu de 2-3 ori, însă Spring Time după părerea mea este mai dubios decât Mc.

În ultimii ani colegii mai cu dare de mână comandau aproape zilnic câte un meniu, meniul corporatistului aşa cum îl numeam eu. Într-o caserolă de plastic erau îngrămădite următoarele: piept de pui la grătar (sau ceafă de porc, şniţel, pui shanghai, aripioare), cartofi prăjiţi, salată de varză, o chiflă. 12-13 lei. Se strângeau cam 5-6 colegi şi se comandau 5-6 meniuri. Uneori îmi comandam şi eu, când poate îmi era prea lene să gătesc acasă. Nu era prea grozav să mănânci asemenea preparate care transpirau în respectiva caserolă de plastic până ajungeau pe masa noastra. Nu era nici foarte sănătoasă această mâncare.

Dar corporatistul nu mănâncă numai la prânz. Stând la birou, în faţa computerului, simte nevoia să ronţăie în permanenţă. În sertarele casetierei sale poţi găsi întotdeauna covrigei, cipsuri, o sticlă de suc, mere, Snickers, sandwichuri. După şase ani de sedentarism la birou şi mâncat nesănătos am plecat din corporaţie cu 15 kg în plus faţa de ziua sosirii.

În încheierea capitolului despre mâncare să vorbim puţin despre aniversările departamentului. De ziua de naştere ori de nume, aniversatul aducea întotdeauna pateuri, prăjituri, sucuri. În primii mei ani la corporaţie astfel de mini petreceri se făceau la orele 18, după terminarea programului, iar în acele cazuri se aducea şi câte o şampanie. Dar cu timpul aniversările s-au mutat la ora 9, la începutul programului, aşa că şampania a dispărut din peisaj, pentru că nu se cuvenea să bem alcool în timpul orelor de lucru. Deobicei se aduceau mini pateuri şi mini prăjituri. Oamenii mai generoşi cumpărau de la o cofetărie bună, cheltuiau mulţi bani, făceau tămbălău. Erau şi oameni mai calici care aduceau te miri ce, prăjituri fără niciun gust ori vechi. Oamenii cu posibilităţi aduceau chiar şi prăjituri făcute în casă. Astea erau cele mai bune. Colega Mirela era mare specialistă în brioşe, colegul Daniel era în general un mare maestru al bucătăriei, iar mama colegului Cosmin prepara la Curtea de Argeş minunate prăjituri după reţete demult uitate. La aniversări se strângeau câte 5 sau 10 lei de persoană şi se puneau într-un plic spre a se oferi sărbătoritului. Ori i se cumpăra un cadou. Eu am primit o grămadă de cărţi de la colegii mei şi câteva sticle interesante de băutură.

Pagina de facebook a blogului vă oferă câteva imagini inedite cu prăjituri de la aniversările noastre corporatiste.