Partea a treia : Primele două întâlniri

Ieşiţi în răcoarea obişnuită a unei nopţi de toamnă, a început să-mi povestească :

Vacanţele de vară mi le petreceam la bunici la ţară, într-un sat obişnuit aflat în zona de deal. Mergând doar în vacanţe acolo, nu aveam foarte mulţi prieteni. Îmi omoram timpul fie stând prin curte, ori plimbându-mă prin împrejurimi. Atunci, la ţară, copiii erau liberi. Eu am colindat pădurile, am fost la râu, am fost oriunde mi-am dorit pentru că bunicii erau obligaţi să facă zile la colectiv şi eu eram prea mică. Prima chestie ciudată am trăit-o la şase ani. Mi-o aduc aminte ca şi cum ar fi trăită acum. Aveau bunicii un beci sub pământ, foarte îngust şi cu scări înalte şi multe. Jos era pământ şi întuneric negru. Eram singură în curte şi îmi făceam de lucru cu te miri ce. Apropiindu-mă de gura beciului, am văzut acolo jos în întuneric un om care se uita la mine. Nu mi-a spus nimic atunci. Nu mi-a fost frică şi nici de întuneric nu îmi era frică.
Şase ani mai târziu urcam pe deal, unde este o biserică de lemn foarte veche şi foarte frumoasă, pe care de curând au declarat-o monument naţional. Umblam prin pădurea de salcâmi şi am descoperit vechiul cimitir strămoşesc. Erau cruci vechi, aproape pietre. Atunci am văzut un om care m-a întrebat de ce umblu pe acolo şi dacă nu îmi este frică. I-am răspuns că nu îmi este frică. Omul s-a întors şi a dispărut după un salcâm. Câteva momente mai târziu, pe drumul de întoarcere către casă, am realizat că fusese acelaşi om pe care-l văzusem în întunericul din beci. De atunci nu am mai putut să dorm bine. Ce coşmaruri am avut eu până la vreo optsprezece ani nu doresc nimănui. A treia oară când ne-am întâlnit a fost mult mai violent şi cu urmări grave, dar nu vreau să vorbesc despre asta.

M-a rugat să-i chem un taxi. S-a urcat în maşină şi a dispărut. Eu am pornit pe jos spre casă, ca deobicei în singurătate. Vântul risipea frunzele căzute. Întunericul stăpânea întreaga fire.