Partea a doua : Murim...ca mâine

Magda Isanos - Murim...ca mâine

E-aşa de trist să cugeti că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioşi, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne,atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri şi de ploi,
cu păr din care şiruie răcoare?

Şi iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot aşa o să se plece,
mirată, peste apa care trece
noi singuri n-o să fim a doua oară.

Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viaţa e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate

şi celălalt şi-mi pare nenţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim.


A aşteptat până am terminat de citit, apoi a mâncat în linişte Big Mac-ul pe care şi-l comandase. Am mâncat şi eu, fără să mai spun nimic, o porţie de aripioare picante şi am băut o bere Tuborg la cutie.

- A murit la 28 de ani poeta. A fost soţia lui Eusebiu Camilar. Eu îl ştiu pe omul ăsta pentru că a tradus excelent basmele persane din 1001 de nopţi.
- O poezie frumoasă, mi-a răspuns. Păcat că poeta a murit tânără şi fără să ştie că aşa cum iarba răsare din nou şi ea are continuitate, pentru un motiv simplu şi cât se poate de banal. Singură se leagă de viaţă, o cere, şi pentru că este un om bun i se va da. Întreabă-mă de unde o ştiu.
- Ştiu de unde o ştii. De la budismul Zen. Nu sunt de acord cu tine.
- Greşeşti mult tu. Din experienţa personală! Nu totul se bazează pe ce preiei. Multe le şi trăieşti! Nu este cam artificial să plantezi în tine ceva în care nu crezi ? Organismul tău adaptat la viaţă o să-l respingă mai devreme sau mai târziu! Încă o dată, nu vorbesc preţios, vorbesc o altă limbă!
- Ce vorbeşti din experienţă personală ? Eu sunt de acord cu poeta. Murim şi atât. Nu mai rămâne nimic de noi.
- Viaţa mea, bineînţeles. Sunt atâtea întâmplări care îmi confirmă. Nu este nicio problemă să crezi că mori şi gata. Oamenii sunt diferiţi, nu au aceeaşi culoare!
- Vreau un exemplu concret, am întrerupt-o.
- Dacă iţi spun că de când m-am născut pe mine mă urmăreşte moartea şi încă cineva, o să spui că sunt nebună. Şi totuşi nu mai demult decât acum o lună am ingerat o substanţă care trebuia să mă trimită în comă şi să mă omoare dacă nu aş fi făcut de urgenţă spălături stomacale plus perfuzii. Nu am murit încă! Cum am ajuns aici ? Am luat în mână, am băgat în gură fără să gândesc nimic, cu creierul gol. Tare, nu ? Acum o să zici că sunt o sinucigaşă patologică, dar te asigur că nu m-aş sinucide nici dacă mi-ai garanta nemurirea.
- Sinuciderea nu se bate cap în cap cu nemurirea? Adică un sinucigaş vrea să scape de viaţă. Pentru el nemurirea ar fi un infinit de chinuri.
- Vezi că nu înţelegi? Tocmai ăsta este pardoxul. Nu ai auzit de călugărul budist care şi-a turnat benzină pe el şi a ars nemişcat în poziţie de lotus? Nu am gândit. Nu am avut nimic în cap. Nu am avut control pe bucata de carne.
-O, Doamne !
- Da !

Era trecut de miezul nopţii şi rămăseserăm singurii clienţi din local. Pentru a nu-i încurca pe angajaţii care doreau să facă curat, am propus să ieşim pentru continuarea discuţiei.