Nice Dream : Capitolul al treilea - Şi atunci vei auzi căldura Iadului

de Eufrosin Potecă

“Trece trenu’ printre munți / Ca un șarpe lung”. Cușeta made în China e foarte confortabilă și curată. Dimineața în Xi’an nu vine cu nicio schimbare din punct de vedere meteo: plouă mărunt, mocănește, chinezește. Gara pare un amestec între Piața Obor, Dragonul Roșu si Gara Obor. Ne strecurăm printre bălți, chinezi mici și murdari care cară câte ceva, mașini circulând haotic, târând bagajele după noi prin jegul de pe caldarâm. Arătăm mai degrabă a deținuți ce se îndreaptă către lagăr decât a turiști. Cineva din grup se enervează și urlă la ghid folosind singurele cuvinte în engleză pe care le cunoaște: “Bus! Here!!” Ghidul local, Chen, zâmbește umil, aleargă după autocar și în cinci minute suntem îmbarcați. Pentru că la hotel nu ne putem caza încă mergem către Shaanxi History Museum. Ne scurgem obosiți printre statuetele din ceramică ascultând explicațiile ghidului rostite într-o “chingleză” excepțională. Urmează un prânz decent într-un restaurant ce arată a sală de spectacole apoi ne cazăm. Într-un final se oprește ploaia și putem pleca liniștiți către Marea Pagodă a Gâștei Sălbatice, un fel de “turn din Pisa” al chinezilor (structura cu șapte niveluri este vizibil înclinată către vest). Buddha ne întâmpină cu svastica pe piept și cu arătătoarele împreunate ridicate către zâmbetul aproape imperceptibil. Calm. Auriu. Poaia măruntă revine și ceața ne învaluie în timp ce vizităm fortificațiile Xi’an-ului; alt zid învăluit în aburi. Cina ne aduce o mulțime de jiaozi (mici bucăți de aluat din făină de orez umplute cu legume sau carne, fierte sau preparate în aburi) ce ne umflă la propriu mațele și un spectacol cu muzică și dans. Frumos. Hotel. Bere și vin roșu chinezesc. Somn.

A doua zi pornim spre suburbiile estice ale Xi’an-ului spre vedea măreața armata de teracotă. Oameni și cai, mulți, mii. Soldații modelați din teracotă nu seamană între ei, au figuri diferite. Aproape 8000 de statui cu figuri diferite îngropate la un kilometru jumătate distanță de mormântul primului împărat al Chinei. Despre mormântul împăratului se spune că ar fi înconjurat cu un șanț plin cu mercur. Chinezi nebuni! Ne întoarcem în oraș și luăm prânzul la un restaurant situat într-o zona destul de săracăcioasă. Mâncarea e pe masura locației: proastă. Nu contează. Oricum urmează să plecăm spre următorul oraș. În gară (acea gară jegoasă descrisă mai sus) ne suim într-un tren modern, curat și după cum aveam sa descoperim ulterior ultra-rapid. Urcăm și ne ocupăm locurile. Sunt câte cinci locuri în rand: două într-o parte și trei în cealaltă. Bineînțeles ca avem locuri în partea cu trei scaune. Cel dinspre culoar și cel din mijloc. Locul de la geam este ocupat în curând de un chinez îmbrăcat destul de modest. Pornim. În capatul vagonului este un afișaj pe care se pot citi temperatura exterioară și interioară, numele următoarei opriri și viteza de deplasare. Viteza e chiar uluitoare atingând un maxim de 346 km/oră! Distanța pe care trebuie să o parcurgem este de aproximativ 1200 km. Mă întreb cum ar fi să faci drumul ăsta cu un personal de-al nostru... Având în vedere că urmează cam 6 ore de călatorie îmi scot cartea și mă apuc de citit. Chinezul de lânga mine își scoate telefonul mobil și începe o conversație extrem de lunga la un volum destul de ridicat. Îmi vine să-l bat. Îngrijitoarele din vagon trec din sfert în sfert de oră și mătură gunoaiele ce apar ca ciupercile după ploaie. Toți călătorii chinezi aruncă cu nonșalanța pe podeaua vagonului diverse lucruri: pahare de hârtie, ambalaje de ciocolată, etc. Vecinul meu galben termină cu telefonul și își întreaptă atenția către cartea mea. Se uită la mine, îmi zâmbește și mă întreabă ceva pe chinezește arătând spre carte. Îi răspund pe engleză că nu vorbesc chinezește. Mai arată odată și spune: ” ingliș?” „No. Romanian. We are from Romania. Europe. Romania. Do you know Romania?” Îmi zâmbește din nou și insistă cu cartea: „ingliș?” Repet partea cu România dar nu întelege o iotă din ce spun și zâmbind dă din umeri. Se potolește apoi. Timpul trece, trenul își menține super viteza iar eu îmi continui lectura. După o vreme chinezul începe să își tragă mucii. Odată. Încă odată. Și încă odata. Parcă ar fi un sifon ce e pe cale să se termine. O ține așa cam cinci minute după care se hotărăște să expectoreze într-o pungă de hârtie ce se afla în buzunarul de pe scaunul din fața lui. O împachetează și o pune la loc. Urmează puțină liniște apoi începe din nou. Hrrrr. Mrrrr. Îmi vine să-l iau, să-l pun pe jos și să sar pe plămânii lui până îl golesc de muci. Într-un final se ridică și se duce la toaletă. Revine și pare totul în regulă. Mucus free! La următoarea oprire a trenului se ridică și coboară. Locul lui e luat de un puști (chinez evident) ce se uită urât la noi. Și asta începe cu mobilul. Apoi se foiește. E plictisit. Ia punga de hârtie din buzunarul scaunului din fața lui și se uită în ea. Nu schițează nici o expresie. O împachetează și o pune la loc. Ce oameni scârboși! Într-un final ajungem in Luoyang, oraș ce a fost una din capitalele Chinei antice. Coborâm pe peron și ramânem fara suflare datorită aspectului ultra modern al gării și datorita aerului extrem de cald și umed. Chinese Hell!