Yasushi Inoue - Puşca de vânătoare (din alt punct de vedere)

recenzie realizată de Fata din parc

O carte tristă ca toate cărţile autorilor japonezi pe care le-am citit până acum. Începutul este bun, promite o reflecţie filosofică asupra unei vieţi singuratice. Poemul liric face o analogie, pare că leagă în simţire doi oameni aparent diferiţi, însă iţi dai seama repede că este prea mult spus. Dacă ar fi să mă întrebe cineva o spun cu toată încrederea: oricare japonez îi poate reprezenta cu toată certitudinea şi corectitudinea în identitate pe toţi ceilalţi până la ultimul. S-ar spune că este un lucru bun, că toţi tindem să ne identificăm cu semenii noştri pentru că vrem să-i simţim aproape, dar nici vorbă de aşa ceva, este vorba doar de un simplu tipar, repetiţie obsesivă staţionară, lipseşte fără urmă logica evolutivă.

Autorul ne anunţă că va da citire la patru scrisori primite în urma publicării unui poem în care descrie solitudinea şi vinovăţia unui vânător de vieţi, vânător cu care ar dori să se identifice, de ce oare, asta nimeni nu poate avea pretenţia reală să înţeleagă.

Vânătorul se pare că există, şi întradevăr a vânat şi distrus tot ce a ochit cu puşca închisă în sufletul lui rece, iar acum contemplă liniştit albia albă pustie care se întinde în urma lui. La asta se pricepe însă cel mai bine, nu are niciun rost să-l compătimim, asta aflăm foarte curând de la toate cele trei personaje feminine din viaţa lui. Ca un japonez adevărat este un fin cunoscător al naturii, ştie să aprecieze ca nimeni altul porţelanurile fine, pline de istorie şi de viaţă, mai ales viata, si ceva ciudat se pare că apreciază pentru cine ştie ce motive,pecuniare probabil, arta franceză : Utrillo, Gauguin, Vlaminck.

Primul persoanj feminin este copilul amantei sale, care nu se poate decide dacă suferă după mama moartă în urma sinuciderii. Shoko ştia că mama ei a decis să moară şi ştia şi motivele pentru care o face, dar cu toate astea nu a împiedicat-o pentru că probabil aşa este cel mai bine.

Al doilea personaj este chiar soţia înşelată cu nimeni altcineva decât verişoara ei, o femeie frumoasă care întotdeauna a complexat-o în toate privinţele. Midori nu şi-a iubit niciodată soţul, a vrut însă ca acesta să o iubească, a trăit frânturi de iubire cu mulţi alţi bărbaţi şi a pierdut cu desăvârşire orice simţ al orientării în pânza îngustă şi subţire a vieţii. Moartea rivalei nu a mai produs nici o reacţie poate decât speranţa că bărbatul suferă dar nici aici nu va avea niciodată o certitudine.

A treia femeie, Saiko, ai spune că este femeia iubită, dar nu vă faceţi iluzii. Ea este un vid de iubire şi se manifestă pur egocentric. Autorul îi atribuie gândurile unei religii improprii originii ei, ea este cea care spune că a căutat să fie iubită când de fapt trebuia să caute să iubească. Există ceva onorabil în faptul că ea moare, trebuie să spun ca nu găsesc nimic. Ea e singura care a înţeles că se iubeşte pe ea însăşi şi pentru că suferă ar fi cel mai bine să se cruţe de neplăceri. Acum îmi dau seama şi eu de ce toate personajele sunt mulţumite cu cele întâmplate, fiecare probabil ar fi făcut acelaşi lucru, urmează doar tiparul.

Bineînţeles că autorul este regizorul întregii cărţi şi cu ocazia asta amestecă elemente filosofice, metafizice şi religiose diferite. Din punctul meu de vedere foarte pe dinafara contextului cărţii şi a personajelor, care nu le pot susţine. La un moment dat se vorbeşte despre o apă ce formează o elipsă a iubirii de 2270 m. Bineînţeles că asta pentru mine a fost singurul lucru interesant şi enervant din toata cartea. Am făcut calculele şi m-am enervat şi mai rău. Este vorba despre o distorsionare voită a proporţiei de aur, proporţia universală a creaţiei. Pozitivul şi negativul, dualitatea sunt realităţi fizice, cu siguranţă şi mai mult decât atât, dar ce ştim noi totuşi?

Am asistat fară entuziasm la o telenovelă japoneză, cu bucuria în suflet că nu cunosc răceala acestor oameni de jad transparenţi dar impenetrabili.