Yasunari Kawabata - Sunetul muntelui

Această carte m-a convins pe deplin că Yasunari Kawabata este un geniu al literaturii, nu doar un autor oarecare. Acţiunea este foarte lentă, uneori chiar statică, însă este ţesută cu foarte mare fineţe. O adevărată dantelărie, mult mai aproape de poezie decât de proză. O meditaţie asupra vieţii cu problemele ei, a morţii, a sinuciderii, o contopire a omului cu natura şi cu toate cele cel înconjoară.

Personajul principal, Shingo Ogata, este un bărbat de 62 de ani, capul unei familii ce locuieşte la 50 km de Tokyo. Un personaj meditativ, plin de melancolie şi regrete, care încearcă să rezolve câteva din marile probleme ale familiei sale. Are un fiu care işi petrece majoritatea timpului la amantă, o noră de care se îndrăgosteşte, o fiica pe care nu a iubit-o şi acum se simte responsabil pentru eşecul vieţii sale, iar în tinereţe a iubit-o mai mult pe sora actualei sale soţii. Într-o Japonie aflată după Al Doilea Război Mondial, Shingo face şase zile pe săptămână naveta la Tokyo alături de fiul sau, observă natura, işi doreşte să se odihnească un pic băgat în pământ, aude sunetul muntelui, işi aminteşte de trecut, se gândeşte la moarte şi la soluţii pentru viitor.

Mi-a plăcut foarte mult cu câtă delicateţe este descrisă relaţia dintre socru şi noră şi toate obiceiurile ce par să aparţină unei Japonii de demult. Grija cu care tânăra noră îi pregăteşte hainele, îi face ceaiul, felul cum işi vorbesc, liniştea ce se degajă din toate dialogurile lor. Mi-a mai plăcut povestea despre cei doi bătrâni plecaţi să se sinucidă, bucuroşi de viaţa trăită împreună, dorind să pună punct vieţii într-un moment în care erau în putere şi fericiţi, păstrând astfel o amintire bună despre viaţă. Ca toate romanele lui Kawabata şi acesta este dominat de o tristeţe nemărginită. Nu mă surprinde absolut deloc că în cele din urmă scriitorul s-a sinucis.