Delegaţia. Capitolul I

De aproape cinci ani lucrez la o instituţie de consultanţă financiară. În fiecare zi fac aproape acelaşi lucru, adică încep programul la ora 9 şi după ce beau o cană de ceai verde, dau sau primesc telefoane şi mailuri de la clienţi, încercând să răspund solicitărilor cât mai repede şi cât mai bine. Până după 18:30, sigurul moment liber din zi este pauza de masă care durează o oră, jumătate pentru plimbatul prin parcul din apropierea clădirii unde lucrez, jumătate pentru masă, deobicei la Wendy's. A doua parte a zilei este identică cu prima, doar stau în faţa unui computer şi a unui telefon. La început mi-a plăcut ceea ce făceam, dar după o vreme a intervenit plictiseala şi plafonarea. În ultimul timp ajunsesem să stau numai cu ochii pe ceas, aşteptând să se facă ora de plecare în pauza de masă sau ora de terminare a programului. Nu îmi mai plăcea nimic şi totul mi se părea o corvoadă, dar nici nu puteam renunţa la serviciul pe care îl aveam, în perioada crizei financiare, găsindu-se greu un loc de muncă plătit decent.

În una din zile, în timp ce stăteam privind în gol şi gândindu-mă la cu totul alte chestiuni decât cele legate de serviciu, am primit un mail de la şefa mea, doamna Ana, o femeie în jurul vârstei de 35 de ani. În mail mă întreba dacă doresc să particip la o sesiune de training a unor angajaţi noi din provincie. Gândindu-mă că voi schimba atmosfera şi că voi călători pe banii firmei am acceptat, răspunzându-i afirmativ la mail. A doua zi am fost chemat în biroul doamnei Ana pentru detalii.

În biroul doamnei Ana ar încăpea lejer şase angajaţi normali, dar ea fiind şefă nu-l împarte cu nimeni. Aici aerul este mult mai rarefiat, poate de la planta gen palmier care stă într-un hârdău uriaş în unul din colţuri, ori poate de la instalaţia de aer condiţionat care emană un vânticel plăcut ca briza mării seara, într-o ţară tropicală. Pe unul dintre pereţi se află un televizor LED care mă face să o invidiez din toată inima pe doamna Ana. Mereu mi-am dorit un televizor la locul de muncă pentru a putea urmări meciurile din timpul zilei la Campionatul Mondial de Fotbal. În spaţiul de lângă televizor este un acvariu cu peşti multicolori. Apa peştilor este foarte curată, probabil femeia de serviciu trudind din greu pentru asta.
- Ia loc te rog, îmi spune doamna Ana, fără să se uite în mod special la mine. Vrei să bei ceva?
- Mulţumesc, aş vrea, îi răspund.
Întotdeauna îmi place să-mi iau prin surprindere interlocutorii prin faptul că răspund afirmativ la întrebarea lor de complezenţă prin care încearcă să ofere băutură sau ceva de mâncare. Majoritatea oamenilor se aşteaptă să refuzi şi sunt într-o oarecare dificultate când le accepţi oferta. Totuşi, doamna Ana mă îndrumă către minifrigiderul din spatele biroului. Constat că are şi bere înăuntru. Oare cine ar bea bere într-o companie multinaţională importantă? Aleg un suc de portocale, iar până să mă duc la loc trag cu ochiul la monitorul şefei.
- Trebuie să aşteptăm puţin. L-am chemat şi pe Sebastian. O să plecaţi amândoi.
- Adică Sebi? Colegul de la etajul doi?, întreb eu curios. Îl cunoşteam bine pe Sebi, câteodată dimineţile întâlnindu-ne la metrou în drumul spre muncă. Alteori mâncam împreună la Wendy's.
- Da, el este, confirmă şefa nedezlipindu-şi ochii de la monitor.

Aproximativ zece minute, până când Sebi a bătut la uşă, nimeni nu a mai zis nimic. Eu am băut în cea mai deplină linişte două sucuri de portocale, iar doamna Ana a continuat să urmărească pe monitorul de 22 inch filmul Black Swan, fără sunet. Doamna Ana este o femeie mică de înălţime (poartă întotdeauna tocuri, probabil pentru a se impune. cred că fără tocuri ar avea 162 cm înălţime) şi slăbuţă, poate atipică pentru o şefă. Nici măcar nu este doamnă, nefiind măritată, dar noi, angajaţii, aşa ne-am obişnuit să-i spunem. Are momente când este o adevărată scorpie, dar şi momente, mai puţine ce-i drept, când se arată binevoitoare. Deobicei păstrează distanţa cu subalternii, însă acum probabil am prins-o într-o pasă mai bună. Tocmai când mă pregăteam să merg după al treilea suc de portocale a intrat Sebastian, sau Sebi cum îl alintăm noi, care a refuzat trataţia cu băutură din partea şefei, astfel încât am intrat în miezul problemei. Urma să plecăm a doua zi cu trenul la Craiova pentru o săptămână, acolo urmând să preluam o grupă de angajaţi noi cărora le vom da câteva explicaţii cu privire la companie şi la procedurile sale. După ce am stabilit tot ce trebuia făcut, am primit banii de diurnă şi am părasit biroul doamnei Ana, care probabil era nerăbdătoare să continue filmul.

Mi-am dat întâlnire cu Sebi a doua zi dimineaţa în faţa Gării de Nord, şi pentru că programul de lucru se încheiase de puţin timp mi-am strâns lucrurile şi am ieşit din companie.