Delegaţia. Capitolul II

Lumina zilei începea să coboare peste oraş şi încă era linişte. Peste puţin timp bulevardele vor fi supraaglomerate, şoferii nervoşi vor începe să înjure şi claxoneze, mijloacele de transport în comun se vor umple până la refuz, iar oamenii, parcă hăituiţi, se vor îndrepta spre locurile de muncă. Însă deocamdată nu se auzea niciun zgomot, iar eu, în lumina crepusculară de pe balcon, îmi preparam un sirop Laurul de căpşuni cu apă minerală. Aş fi dorit să folosesc sifon, dar sifonăriile se desfinţaseră cu zece ani în urmă. Bagajul era deja făcut şi mai aveam timp destul până la ora întâlnirii cu Sebi, în faţa Gării de Nord. Mă bucuram de linişte şi totodată de faptul că voi pleca, când a sunat telefonul.
- Bună dimineaţa. Te-ai trezit?
- Salut Sebi. Demult.
- Te-am sunat să te anunţ că a intervenit o schimbare. Hai să ne întâlnim în gară la Basarab la ora 6:40.
- De ce?
- Îţi explic când ne vedem. Ne vedem acolo,da?
- Da.Bine.Ne vedem acolo.
Am terminat de băut siropul şi pentru că era aproape de ora 6 am pornit la drum. Deşi afară era zi, din unele bucătării de apartament se vedea lumină electrică. Oamenii probabil îşi pregăteau cafeaua la ibric pe aragaz, iar apoi plecau grăbiţi la treaba lor. Era o dimineaţă plăcută, ca de începutul verii. Am mers cu metroul care nu era deloc aglomerat până la Gara Basarab unde Sebi deja mă aştepta cu explicaţia :
- Uite, m-am gândit să luăm personalul până la Craiova.
- De ce?, l-am întrebat cu vădită nemulţumire. Doar mergem pe banii firmei.
- Păi fii atent! Dacă mergem cu personalul costă 26 de lei. Plătim acum frumos 26 de lei, iar în Craiova ne rugăm de unii care au mers cu rapidu la clasa I să ne dea biletele lor şi le dăm pe alea la decontat. Am făcut eu un calcul şi ieşim cu 50 de lei de persoană dacă facem aşa. Rapidu la clasa I costă 75.
- Pfuu, excelent, Sebi. Nu mi-ar fi trecut prin cap aşa ceva. Tu cum de te-ai gândit?
- Eu ştiu asta de la Desculţu, spuse Sebi mândru.
Iar apoi pornirăm către case şi ca doi drumeţi simpli ne luarăm bilete la trenul personal către Craiova. Cu 26 de lei.

În Gara Basarab este o lume diferită faţă de universul birourilor noastre de corporatişti.În mirosul garniturilor de tren contopit cu mirosul urinii de pe şine provenită de la pasagerii nerăbdători care au folosit mult prea repede wc-urile din vagoane, o multime pestriţă şi gălăgioasă aşteaptă plecarea sau venirea trenurilor. Bătrâni cu paporniţe, vânzători de integrame şi ziare de scandal, ţigani cu mustăţi răsucite şi pălării, navetişti, lume de joasă speţă scuipând coji de seminţe pe mozaicul murdar al peronului, ţărani şi ţărani de oraş. Printre toţi aceştia şi printre încă o haită de câini, eu şi Sebastian ne croirăm drum spre trenul personal cu direcţia Craiova. Fiecare dintre noi cu o geantă de voiaj în mână şi cu tichetul de 26 de lei în buzunar.

Am urcat în vagon şi am găsit un compartiment liber. În prezent trenurile personale pe distanţe mai mari au în componenţă fostele vagoane compartimentate care deserveau mai demult trenurile accelerat şi rapid. Totuşi, trenurile personale pe distanţe scurte au rămas cu vechile vagoane, unde toţi călătorii stau la comun. De altfel aceste vagoane, la comun, sunt întrebuinţate acum pe inter cityuri, bineînţeles mult mai moderne ca cele din trecut. Ne-am aşezat faţă în faţă pe locurile de la geam. Muşamaua banchetei era tăiată şi mâzgălită în mai multe locuri, dar în rest compartimentul era proaspăt curăţat. Nu era rău deloc pentru un personal. Sebi tocmai şi-a scos termosul cu cafea când s-a auzit şuieratul locomotivei. Semnalul de plecare.

Lumea n-ar bănui că ne deplasăm în interes de serviciu. Amândoi suntem îmbrăcaţi lejer, în jeansi şi tricouri, asta deşi Sebastian este întotdeauna foarte elegant la birou, purtând un costum scump, de firmă, cravată de mătase şi pantofi Mario Bruni. Este foarte popular mai ales în rândul colegelor şi nu doar datorită hainelor. Se apropie de 40 de ani, dar are încă un corp atletic, este plăcut la înfăţişare şi mai ales are o vorbă bună pentru fiecare. Este un om căruia nu-i găseşti niciun punct negativ şi tocmai de aceea mie îmi trezeşte unele suspiciuni. Trebuie să aibă şi el unele scăpări mai mici sau mai mari, ca orice om. Dar, până la urmă, asta nu mă priveşte pe mine. Suntem doar doi colegi care merg împreună în delegaţie, spre Craiova.

Abia ieşiţi din zona peronului, uşa compartimentului se deschide şi un bătrân ne întreabă dacă poate sta alături de noi. Îl poftim să ia loc. Ca mai toţi bătrânii de la ţară, e îmbrăcat gros, deşi afară este cald. Are acel miros specific de om în vârstă de la sat, în niciun caz murdar şi deloc supărător. O vreme stăm liniştiţi. Sebi îşi bea cafeaua privind tăcut pe geam, eu încerc să citesc câteva rânduri din 69, romanul lui Ryu Murakami (contrar aşteptărilor, se referă la anul 1969, nu la celebra poziţie 69 în care partenerii îşi fac reciproc sex oral), iar bătrânul pare că priveşte în gol şi oftează din când în când. În compartimentul nostru n-a mai intrat nimeni în afara controlorului care ne-a verificat biletele şi a ieşit. Cred că eram aproape de Videle când moşul a deschis vorba :
- Tataia are 83 de ani. Uite, la copii la Bucureşti am fost, să le mai duc ceva de mâncare să aibă şi ei cu ce trăi. Abia am stat o noapte la ei, că n-am eu linişte în betoanele alea. Zici că e cavouri. Muierea nici nu vine la oraş. Îi e frică să intre în blocuri, zice că cade pe ea. Dar uite că eu vin, să le mai aduc şi la copii câte ceva.
- Pai n-au servicii?, întrebă Sebi.
- Pai au, dar ce? Se mai descurcă în ziua de azi? Alea nu sunt servicii ce au ei. La mine stă via nesăpată, că eu sunt bătrân şi nu mai pot. Dau la oameni cinci sute de mii pe zi, trei mese şi un pachet de ţigări şi nu vine nimeni să-mi sape. Cu totu un milion se plăteşte ziua de muncă.
- Oho, păi e bine, îi spun eu, mai mult pentru a-i face plăcere.
- E bine, dar nu mai vine nimeni. Şi are tataia acolo şi nişte fete, la 25 de ani. Nemăritate. Dacă veniţi la muncă la tataia vă dau şi fetele. Dar sunt fete de la ţară. Sunt învăţate cu munca. N-are manichiura făcută, nu citeşte cărţi d'astea cum citeşti matale (arată spre mine) şi nici n-are chiloţi pe sub fustă.
Discuţia continuă pe aceeaşi temă până când moşul coboară, aproape de Dragăneşti Olt. A crezut, bietul, că ne impresionează cu poveştile lui scornite despre femei disponibile. Pe Sebastian în niciun caz. Imediat cum bătrânul a coborât, îmi zice:
- Moşu ăsta numai prostii a zis. Să vezi femeile la ţară, că nici nu mai ştiu ce e aia muncă. Stă câmpul pârloagă, iar ele stau la cafele, la televizor, pe la discotecă şi distracţie. Se aranjează mai ceva ca femeile de la oraş. De purtat poartă chiloţi şi încă tanga, doar că şi-i scot imediat.
- Dar tu de unde ştii, Sebi?, îl întreb eu. Tu eşti de la oraş, n-ai fost în viaţa ta la ţară.
- Desculţu mi-a spus, răspunde Sebi cu mândrie.

Trenu îşi continuă drumul nepăsându-i de problemele noastre. Opreşte aproape la cinci minute in fiecare haltă uitată de lume, unde, după spusele moşneagului, ar trebui să ne aştepte femei nud, cu mult păr în zona pubiană. Când trecurăm Oltul pe podul de cale ferată, mi-am amintit de vechea glumiţă din copilărie : "Doi olteni trecură Oltul şi cu ei trecu Rădoi / trecură doi. Câţi olteni trecură Oltul?". Însă copilăria e mult în urmă. Acum sunt în delegaţie, pe banii corporaţiei. Sebi iese pe culoar şi dă un telefon misterios. Eu continui lectura la 69. Trenul îşi vede de drum, imperturbabil.