Gara din Babadag

Gara din Babadag e pe un deluşor şi poţi ajunge la ea pe două străzi secundare ce pleacă din şoseaua principală care traversează oraşul, mergând de la Tulcea către Constanţa. În faţa gării, printre linii paşte un cal sub privirile plictisite a doi câini. Pe băncile aflate la umbră, între peron şi clădire, un om între două vârste se uită în gol, neavând nimic în comun cu trecerea timpului. Nu pare să aştepte niciunul din cele opt trenuri care mai trec prin Babadag. O zi călduroasă de primăvară, iar totul este cuprins de linişte. Şi lanul de rapiţă din depărtare şi casele de dincolo de drum, iar zona pare să nu fi văzut vreodată locomotive şi vagoane.

Totuşi, în urmă cu nouă ani, am trecut prin Babadag în vagonul trenului de noapte, acceleratul Bucureşti-Tulcea. Am plecat la miezul nopţii din capitală alături de un pescar din Sadova. Am vorbit de toate până la orele 3 ale dimineţii când răpuşi de somn, ne-am întins fiecare pe câte o banchetă din compartiment. Trenul era aproape gol, iar în compartiment eram doar noi, doi tovarăşi de drum ce ne-am găsit întâmplător. Pe la orele 5 am fost trezit de forfotă. Trenul ajunsese în Babadag şi zeci de ţigani au urcat, care cu găleţi, care cu saci sau plase. Cu legume pentru vânzare în piaţa din Tulcea. Soarele răsărise, iar ţiganii vorbeau cu voce tare, certându-se sau glumind între ei. N-au intrat în compartiment, preferând să stea pe vine de'a lungul culoarului.

Dar acum gara este copleşită de linişte, iar eu ies din ea ca dintr-un muzeu al trecutului pe care nimeni nu şi-l mai aminteşte.