Graham Swift - Pământul apelor

Două motive foarte întemeiate m-au determinat să citesc acest roman. A fost cartea preferată în 2009 a unei anume Meropi, o cititoare cu gusturi destul de bune din punctul meu de vedere. Şi, de asemenea foarte important, cartea a plăcut mult lui Ionescu.

Da, cu adevărat o carte foarte bună. Acest Graham Swift ştie să spună o poveste şi să ţină cititorul în priză. Subiectul este departe de a fi complex şi se poate rezuma în câteva cuvinte, dar autorul construieşte totul cu mare migală şi sporeşte misterul pe măsură ce capitolele se scurg către final. Iar capitolele sunt foarte bine amestecate şi parcurg probleme diferite care până la urmă au un punct comun. La un moment dat aveam senzaţia că mă uit la popularul serial de televiziune LOST, pentru că se tot creau mistere, iar elucidarea întârzia să apară.Pamântul apelor se aseamănă oarecum şi cu Un veac de singurătate a lui Marquez, pentru că spune povestea câtorva generaţii, cu bune şi rele, cu blesteme sau binecuvântări şi (spoiler alert) cu un copil provenit dintr-un incest, care totuşi nu se naşte cu coadă de porc dar nici prea bine nu îi este.

Toată acţiunea se petrece în jurul a ceea ce wikipedia numeşte The Fens şi începe foarte frumos în 1937 cu un tată urmat de cei doi fii, care mergeau noaptea să pună capcane pentru ţipari. După ce aflăm semnificaţia stelelor de pe cer şi după câteva artificii deosebit de artistice ale scriitorului, intrăm direct în pâine, asta pentru că la vreo şase ani distanţă, în acele locuri apare, adus de ape, cadavrul unui tânăr. Până să aflăm ce s-a întâmplat cu mortul, luăm câteva lecţii de istorie, aflăm despre locurile cu pricina şi despre marea familie Atkinson, care a cumpărat pământul când încă era ieftin, şi-au dezvoltat afaceri printre care cea mai de preţ, fabrica de bere. Alternând între prezent şi trecut, romanul răsplăteşte din plin scriitorul la final dând răspuns la toate întrebările, ca orice roman clasic care se respectă. Clasic, deşi scris în 1983.

În 2011 îmi va fi foarte greu să aleg cartea anului. Maestrul şi Margareta? Învierea? Pământul apelor? Iar anul nu este nici la jumătate şi mă uit în bibliotecă şi văd că am încă o grămadă de titluri mari de citit, iar Polirom anunţă că scot 1Q84.