Vechiul drum de Mare

S-a lăsat puţină ceaţă. Şoseaua e pustie şi pot auzi sunetul de la frecarea cauciucurilor în contact cu asfaltul. În paralel, la vreo 100 de metri, se află drumul ferat. Din loc în loc sunt copaci desfrunziţi sau doar cioturi. Conduc cu 110 km/h pe şoseaua naţională de la Feteşti spre Lehliu. Cum totul în jur e pustiu merg pe mijloc, încălecând axul drumului. Mă aflu pe vechiul drum de mare, pe care nu-l mai foloseşte nimeni de când s-a dat în folosinţă Autostrada Soarelui. Mi-amintesc de acum 25 de ani, pe când mergeam spre mare sau de la mare pe acest drum, alături de părinţii mei, cu Dacia 1300. Toată copilăria am făcut cel puţin de două ori pe an acest drum, aşa că acum îmi amintesc perfect fiecare porţiune. Pe atunci era vară şi de multe ori plecam înainte de răsăritul soarelui pentru a evita căldura. Oricum eu eram întotdeauna emoţionat, ca orice copil care ştie că va ajunge la mare, aşa că nu dormeam. Până la Neptun sunt peste 250 km, iar Dacia 1300 nu mergea foarte repede. Cred că drumul dura mai mult de 6 ore, cu opriri în parcări frumos vopsite, ori poate chiar pe marginea şoselei la umbra nucilor, sau în hanurile Centrocoop unde puteai mânca un mic, sau doi. Drumul era circulat de camioane, de tiruri, de căruţe şi bineînţeles de alţi oameni, cu maşini mici, care mergeau spre mare. Vedeai la tot pasul autoturisme cu portbagajul de deasupra încărcat până la refuz. Sau poate maşini cu rulotă ce aveau numere străine şi abţibilde cu iniţialele DDR, adica Deutsche Demokratische Republik. Era un complet du-te-vino pe şosea. În prezent n-a mai rămas nimic din vremurile de atunci. Vechile hanuri Centrocoop sunt ruină, parcările frumos amenajate de altă dată au ajuns pline de bălării şi table ruginite, şi pot zări printre gunoaie rămăşiţele de beton ale meselor unde odinioară mâncau drumeţii. Ba chiar şi restaurantele deschide după 1990 au dat faliment şi sunt închise, ferecate cu drugi de fier. 80 km între Feteşti şi Lehliu ai impresia că mergi printr-o zonă în care civilizaţia a apus demult. La toată această pustietate pricinuită de autostradă, a contribuit şi capitalismul. Sunt câteva fabrici părăsite pe marginea drumului, rămăşite din trecut, monumente de care nu-şi mai aminteşte nimeni. Aceste fabrici m-au dus cu gândul la filmul Frăţia Inelului, când cei din frăţie merg cu bărcile pe apă şi la un moment dat văd două statui uriaşe ale unor regi din trecut. Am avut şi eu senzaţia aceea de trecut îndepărtat, trecând în viteaza maşinii pe lângă fabricile pustii, care pe vremuri erau pline de gălăgia oamenilor. Singurul indiciu că viaţa nu a apus în aceste locuri a fost trenul care a oprit într-o haltă pe al cărei peron aşteptau zgribuliţi trei oameni. Dar după plecarea trenului şi după ce eu m-am îndepărtat tot mergând spre Bucureşti, pustiul şi dezolarea au pus din nou stăpânire pe întreaga zonă.