Serghei Dovlatov - Geamantanul

O carte ce probabil împleteşte realitatea cu ficţiunea. Dovlatov, emigrat de câţiva ani în USA, îşi pedepseşte feciorul trimiţându-l în debara, să stea pe întuneric. După puţin timp i se înmoaie inima şi-l scoate de acolo. Constată că băiatul nu a fost speriat pentru că în debara a stat pe un geamantan. Un geamantan, uitat acolo, plin cu lucrurile pe care scriitorul le luase la plecarea din URSS, în momentul emigrării. Ciorapi finlandezi, o cămaşă românească de poplin, o pereche de ghete, o haină, o curea, o căciulă şi o pereche de mânuşi sunt lucrurile din geamantanul scriitorului şi totodată capitolele cărţii, un prilej de a rememora crâmpeie din viaţa trăită în Uniunea Sovietică. Sunt un fan al acestor cărţi pline cu întâmplări din comunism, cu oameni din vremurile alea, mai ales că Dovlatov este extrem de amuzant, în aşa hal de amuzant încât am râs cu lacrimi la unele faze. Ca de pildă secvenţa următoare: Dovlatov se deghizează în Moş Gerilă, cu o barbă falsă, cu o căciulă ce puţea a peşte, şi se duce la o serbare de copii. Întreabă pe copii: "Ştiţi cine sunt eu?", iar copiii răspund în cor: "Lenin, Lenin!". Mă amuză astfel de faze şi m-a amuzat întreaga carte. Foarte bună.

Mâncare ieftină, sănătoasă şi gustoasă

Cora Pantelimon. Sectorul restaurantelor este arhiplin, cozile cele mai mari fiind la Mc şi KFC. Lumea e atrasă de marketingul ireproşabil al celor două companii şi de potenţiatorii de gust care-ţi înşală simţurile. Eu refuz să mai fiu păcălit şi, pentru că îmi este foame, aleg să mă îndrept spre o locaţie obscură, aflată vis-a-vis de Spring Time, pe culoarul ce merge către Mobexpert. În vitrină sunt expuse mâncăruri gătite, ciorbe, salate. Mă uit şi pe panourile cu oferte.
- Ce înseamnă meniu complet la alegere cu 13,5 lei?, o întreb pe vânzătoare.
- Adică puteţi să vă alegeţi orice ciorbă sau supă doriţi, orice fel doi, orice garnitură şi orice salată, mi se răspunde.
- Cu doar 13,5 lei?
- Da.
Incredibil. Cu banii ăştia nu poţi cumpăra un meniu nici la Mc, nici la KFC. Iar meniul lor e junk food. Are un sandwich, cartofi prăjiţi făcuţi din făină şi suc la dozator. Mă uit la firma acestui local. Se numeşte Village, iar cei doi "l" sunt o furculiţă şi o lingură. Village înseamnă sat în limba engleză. Nu cred că mâncarea e adusă dintr-un sat anume la acest restaurant-cantină, dar sunt sigur că e mult, mult peste junk-food. Accept oferta vânzătoarei şi comand: ciorbă de perişoare, pulpă de pui la grătar, cartofi ţărăneşti şi salată de roşii, castraveţi, ardei. Tacâmuri şi vase de unică folosinţă, pe o tavă de plastic. Primesc chiar şi o chiflă în preţul meniului. M-am aşezat la o masă oarecare în centrul complexului. Foarte bună mâncarea şi m-am gândit că acasă m-ar fi costat mai mult să prepar ce am mâncat, nemaipunând la socoteală dezordinea care s-ar fi produs în bucătărie la preparare. Aceşti Village detronează clar până şi cantina IKEA. Ieftin, practic, gustos cum bine spunea o carte de bucate din perioada comunismului.

Dan Lungu - În iad toate becurile sunt arse

Iată că am devenit un fan al lui Dan Lungu, citind deja trei romane de la acest botoşenean foarte talentat. O altă carte splendidă, În iad toate becurile sunt arse, povestea unui om de vârstă mijlocie care în prezent este o epavă şi nu-i rămâne decât să privească spre trecut, în vremurile liceului, singura perioadă din viaţă sa în care a trăit cu adevărat. Romanul este structurat pe obişnuita alternanţă trecut-prezent şi niciunul din cele două planuri nu respectă ordinea cronologică. Dan Lungu are un stil foarte poetic, folosind din plin metafore şi epitete, metaforă la metaforă şi metaforă la epitet, dar o face într-un mod care nu deranjază un cititor ca mine, axat spre lucruri concrete. Pe de altă parte, amintirile din liceu sunt expuse într-un stil bagabonţesc, dar extrem de amuzant şi precis, fiind un Cişmigiu & Co. cu liceenii din jurul anului 1985, un Cişmigiu & Co. plin de pule, pizde şi futaiuri, exprimat într-un argou extrem de pitoresc. Uşor, uşor toate elementele cărţii se combină ca într-un puzzle şi la final avem parte de o poveste extrem de frumos spusă. O carte minunată, care îţi şterge orice urmă de părere de rău pentru faptul că ai plătit destul de mult pentru ea, chiar dacă se citeşte imediat, cam în timpul în care tramvaiul 1 face de trei ori traseul (pentru necunoscători, specific că tramvaiul 1 are un traseu circular acoperind o mare parte din Bucureşti).

Hotel Castel, Râmnicu Vâlcea

Hotel de 3 stele, situat foarte aproape de centrul oraşului, lângă Parcul Mircea cel Bătrân şi magazinul Billa. Construcţie nouă, futuristă la exterior poate datorită folosirii sticlei, plăcută şi călduroasă la interior. 185 lei pe noapte în week-end (215 lei în rest), un preţ nici mare, nici mic. Mic dejun inclus. La parter au un restaurant super, unde seara am mâncat foarte bine.



Am avut şi câteva nemulţumiri. Principala nemulţumire este legată de personal, destul de neprietenos şi nu tocmai profesionist. Când am sunat pentru rezervare, cea care a răspuns vorbea cam în doi peri şi nu mi-a pomenit de reducerea preţului pentru week-end, noroc că am văzut eu pe site. Se făcea că nu prea înţelege ce vreau. Pe urmă, ajuns acolo, recepţionera era cam distrată şi parcă se uita în gol când vorbeai cu ea. Totul a culminat când am făcut câteva poze la micul dejun şi două chelnăriţe comentau între ele: "Ia uite-l şi pe ăsta, face poze la mâncare.". Da, deşteptăciunilor, fac poze la mâncare, pentru că sunt turist şi vreau să pun pe blog poze şi să mă laud la cititori. Am plătit pentru mâncare şi îi fac poze dacă vreau, că nu scria nicăieri fotografiatul interzis. De fiecare dată am aşteptări foarte mari de la personalul hotelului. Am pretenţia să fiu servit de personal calificat, cu studii în domeniu, nu de angajaţi între-joburi care nu ştiu nimic despre turism. O mică nemulţumire am avut şi la cameră. Instalaţia de ţevi de prin baie nu era tocmai nouă, mai dădea unele rateuri. Plus câteva mici pete prin cameră, pe pereţi sau tavan. Dar cam atât, în rest super locaţia. Camera de bun gust, cu o oglindă mare în faţa patului, cu spoturi şic în tavan, mobilier ok, curăţenie, minibar cu preţuri de bun simţ. Un hotel de 3 stele cinstit, care te face să te simţi bine, deşi nu iese cu nimic în evidenţă. Dar genul de hotel unde te tolăneşti relaxat în aşternuturi fără teama de a lua o boală de piele.




Micul dejun inclus a fost unul de 4 stele. Foarte bogat, gustos, diversificat. Gustări calde, gustări reci, de toate pentru toţi la standarde internaţionale. Totul atent pregătit, într-un spaţiu elegant. Nu am pozat eu chiar tot din cauza deşteptăciunilor de chelnăriţe care erau cu ochii pe mine.



În locul unde dimineaţa se serveşte micul dejun, seara şi în timpul zilei funcţionează restaurantul OK Castel. Am luat o cină cumsecade în acest restaurant. Pomana porcului cu mămăligă. Foarte gustos. Însă desertul m-a dezamăgit. Tortul casei, un tort cu nimic diferit faţă de cel preparat în laboratoarele hypermarketurilor. Aici cei de la OK şi-au arătat limitele.




Concluzionând pot spune că am avut parte de o şedere plăcută la Castel, în Râmnicu Vâlcea. Nu una perfectă, dar nici nu m-am aşteptat la perfecţiune într-o locaţie de 3 stele. Pentru mai multe detalii puteţi consulta siteul hotelului.

Arto Paasilinna - Anul iepurelui

O carte scrisă de un finlandez, în 1975. Un bărbat părăseşte viaţa de la capitală, îşi lasă serviciul şi nevasta, renunţă la orice legătură cu viaţa modernă, lansându-se într-o călătorie prin pădurile, munţii şi satele Finlandei, alături de un iepure devenit tovarăşul său de drum. O călătorie iniţiatică şi o legătură deosebită între om şi animal, de fapt o pledoarie pentru reîntoarcerea la natură, la lucrurile simple şi frumoase, departe de societatea împuţită şi bolnavă a zilelor noastre, departe de mizeria oamenilor moderni. Paasilinna scrie simplu, dar o face cu multă căldură, din inimă, creând peisaje splendide, ca de pildă cel în care personajul principal bea, împreună cu un alt bărbat, rachiu, cufundaţi într-un râu de munte, în timp ce pădurea din jurul lor arde mistuită de incendiu. Doar la Aitmatov am mai întâlnit această sensibilitate dură, acest romantism al omului călit şi trecut prin caznele vieţii.

Romanul este prezentat (cu unele mici erori) şi la emisiunea Omul care aduce cartea, aşa că pentru mai multe detalii puteţi căuta filmuleţul pe net. Eu am cumpărat cartea întâmplător de la un târg în urmă cu doi ani şi ţin să mă felicit pentru alegerea făcută. O călduroasă recomandare pentru toţi cititorii acestui blog.

A Fistful of Dollars

Am cumpărat dvd-ul cu acest film de la Mega Image. 4,99 lei. Nu-l văzusem, dar ştiam că e din serie cu alte două filme excepţionale, For a Few Dollars More şi The Good, the Bad and the Ugly, pe care le-am văzut, revăzut, apreciat şi aplaudat la scenă deschisă. Clint Eastwood joacă rolul unui pistolar ajuns într-un sat condus de două bande rivale. Se va infiltra în ambele tabere cu scopul de a încerca anihilarea lor. Sigur, un film pueril pentru zilele noastre, cu cascadorii care te fac să râzi prin penibilul lor, cu justiţiarul care împuşcă o armată de oameni de unul singur, dar genul de western pe care eu l-am apreciat din totdeauna, susţinut demenţial de muzica lui Ennio Morricone.

Dar, în timpul peliculei, am avut o revelaţie. Acum vreo 10 ani am vazut un film japonez, regizat de Kurosawa. Yojimbo se numeşte filmul, iar acţiunea este plasată în perioada feudală din Japonia, când un ronin (am întâlnit prima dată explicaţia acestui termen în filmul Ronin cu Robert DeNiro şi Jean Reno) încearcă de asemenea să anihileze două clanuri care puseseră stăpânire pe un sat. În rolul roninului justiţiar o legendă a cinematografiei universale, Toshiro Mifune, cel pe care adevăraţii cunoscători şi-l amintesc ca interpretul banditului Tojimaru din Rashomon, ori, poate la bătrâneţe, interpretându-l pe Toranaga în Shogun.

De asemenea mi-am amintit că şi "Cei şapte samurai" a fost copiat de americani, care au realizat "Cei şapte magnifici". Oare atâta lipsă de imaginaţie la americani? Ori puteau să-şi însuşească ce doreau de la japonezi pentru că aceştia din urmă pierduseră războiul? Oricum, eu sunt de părere că sunt bune filmele americane, dar originalele japoneze sunt cu mult mai bune.

John Kennedy Toole - Conjuraţia imbecililor

Nu auzisem de acest scriitor până când, acum câteva luni, un cititor al blogului mi-a recomandat Conjuraţia imbecililor. Deobicei ţin cont de recomandările călduroase, însă recomandarea a fost întărită şi de ceea ce am citit pe net despre scriitor. S-a sinucis la 31 de ani (în afară de japonezi şi de Agalaya Veteranyi, nu cred că am mai citit scriitor sinucigaş) pradă alcoolului şi pastilelor pe care le consuma, deprimat fiind şi pentru că i s-a respins de la publicare chiar romanul Conjuraţia imbecililor. Asta s-a întâmplat în 1969. La ceva vreme după moartea lui JK Toole, maică'sa despre care se spune că l-a ţinut foarte din scurt, vorbeşte cu un specialist şi reuşeşte să publice romanul, roman care în 1981 va primi Premiul Pulitzer. Astfel, din cauza prostiei unora care n-au fost capabili să recunoască o mare operă, bietul Toole s-a sinucis fără să afle vreodată că talentul său a fost unanim apreciat.

Conjuraţia imbecililor, avându-l în prim plan pe Ignatius J. Reilly, un gras mustăcios, cultivat şi totalmente nebun, stârneşte cititorului hohote de râs încă de la primele pagini. Ne aflăm undeva prin 1960, în New Orleans, iar Ignatius, în vârstă de 30 de ani, împins de la spate de mama sa, încearcă să-şi găsească un loc de muncă, astfel interacţionând cu o serie de personaje destul de ciudate la rândul lor. Plină de umor şi de situaţii neprevăzute, aventura lui Ignatius se complică treptat, tinzând spre un final nebănuit, chiar duios.

Nu mă aşteptam să-mi placă atât de mult cartea. Am mai citit şi alte romane amuzante (de exemplu Trei într-o barcă sau Povestea unei fete şi a unui pian cu coadă) dar cartea lui Toole a fost deosebită. Asta poate şi pentru că mi l-am imaginat în pielea personajului principal pe scriitorul plecat mult prea tânăr dintre noi. Uitându-mă pe google imagini, n-aş zice că Toole are faţă de sinucigaş. Păcat, mare păcat.

Corporație vs. firmă mică (partea a doua)

Mă plimbam prin birou observându-le pe cele patru femei cum lucrau liniştite. Mi-am amintit cum pe vremuri lucram şi eu la o firmă mică. O perioadă au mers bine treburile, erau bani, total era în regulă. Săptămânal şefu ne scotea în oraş la un restaurant cochet, iar câteodată când îi venea lui pofta să joace tenis de masă, închidea firma şi plecam cu toţii să jucăm. Dacă cineva dădea un tun sau o afacere se perfecta, făcea cinste cu Mc sau KFC la tot biroul. Eram în total şapte oameni. Mâncam liniştiţi în birou, vorbeam porcos, râgâiam, ascultam muzică tare. Era un ambient plăcut. Bine, când era de muncă, munceam. Munca era scopul nostru. Dar, făcând munca ce ni se cerea, eram foarte liniştiţi. Nu aveam încă cinci şefi ierarhici, nu primeam tot felul de mailuri cu situaţii, targeturi şi reproşuri, nu existau şedinţe. Dar într-o zi, când am venit la muncă, am găsit lacătul pe uşă şi firma desfinţată. Aşa ceva se poate întâmpla cu firmele mici.

Revenit în prezent, în biroul celor patru femei, le-am făcut o scurtă caracterizare, aşa din ochi.
1.directoarea/administratora. cam 35 de ani. corp foarte frumos, lucrat la sală. blondă, dar acel blond plăcut, nu blondul de piţipoancă proastă. bronzată, la solar bineînţeles. născută în Bucureşti. mă întreb cum poate ajunge o femeie la conducerea unei firme prospere. nu sunt misogin, doar mă întreb. cred că taică'su a fost secursit. genul de ţăran adus de comunişti şi şcolarizat la Ştefan Gheorghiu. dacă ai fost securist înainte, copiii tăi sunt aranjaţi în prezent. blugi mulaţi băgaţi în apreschiuri cu blăniţă. o femeie plăcută, îmbrăcată cu bun gust. necăsătorită până la vârsta asta, dar cu siguranţă trăieşte în concubinaj de mulţi ani. e la al doilea concubin. conduce o Toyota Rav 4 şi citeşte (foarte rar) cărţile din colecţia verde Adevarul.
2.familista, ajunsă undeva după 45 de ani. îmbrăcată foarte corect, dar cu haine mai ieftine decât şi-ar putea permite. şi asta pentru că are doi copii pe care îi întreţine. de fapt pentru copii munceşte în ultimii 25 de ani. e grasă, dar pentru că a trecut de tinereţe, nu din nesimţire. soţul ei are o Skoda Octavia, deci nu sunt chiar săraci. ultima carte citită a fost Shogun, în urmă cu 20 de ani. în prezent pretinde că nu are timp de citit.
3.fata venită din provincie, prima generaţie de bucureştean. 25 de ani. e slabă şi deşi încearcă să pară o persoană plăcută, răutatea i se citeşte în ochi. trebuie să lupte pentru a se menţine în capitală şi ar vinde pe oricine pentru asta. nu are maşină şi nici carnet, nu citeşte cărţi. iubitul ei are o maşină şi vara merg la Paralia Katerini în concediu. în micul ei târg de provincie ar putea fi privită cu invidie.
4.familista de 30 de ani. la vârsta ei, cealaltă colegă familistă, avea deja copii mari. dar acum vremurile s-au schimbat. ea abia s-a măritat şi poate in curând se va gândi şi la copil. deocamdată duce o viaţă liniştită. conduce un Hyundai i20 şi citeşte cel putin două cărţi pe lună. Dostoievski şi alţi autori consacraţi.

Acestea sunt doar succinte caracterizări şi reprezintă tipologii STAS de angajaţi în orice firmă, mare sau mică. Persoane obişnuite, cu părţi bune şi rele. Ca orice om.
Am stat în firma lor doar 10 minute, dar aşa mi le-am închipuit pe cele patru femei.

Amintirile unui copil gras

Îmi povestea un coleg de muncă cum în tabăra de la sfârșitul clasei a VII a și-a făcut o prietenă. Se pupa cu ea pe gură. În toamnă, când a venit ziua lui, a invitat-o și pe ea la petrecere. Singura fată, restul numai băieți, iar colegul meu era foarte mândru. Până în momentul când a găsit-o pe fată în dormitor sărutându-se cu limba cu doi dintre prietenii lui. În clasa a VII a, când copiii au 13 ani. Asta se petrecea în 1994. Eu am fost în clasa a VII a cu un an mai devreme și nu prea eram interesat de acest subiect. Nu știu de ce. Poate eram înapoiat mintal, dar la vârsta de 12-13 ani mă jucam fotbal de masă, un joc cu nasturi. Bineînțeles, pe vremea aia nu existau computere. Și nici fetele nu veneau să mă pupe, pentru că eram un copil gras. Nimănui nu-i plac copiii grași. I-am explicat asta colegului meu de la muncă și mi-a spus că am fost norocos. El s-a simțit distrus atunci, de ziua lui. Îmi amintesc totuși o întâmplare din tabăra în care am fost în clasa a VI a. Tabăra de la Băile Olănești. Eram cu toți colegii într-o discotecă, ca niște copii scăpați de acasă ce ne aflam. Unii mai șmecheri beau chiar și o bere, însă eu nu consideram că e bine să procedez astfel, așa că beam un cico. Jucam cu toții un joc idiot pe porunci. O fată din clasa a VIII a a primit poruncă să mă pupe pe mine pe gură, dar pe buze, nu cu limba. [ la inceput m-am codit, incercand sa par cat mai dezinteresat, desi in realitate imi cam placea colega. si tot intinzand ea buzele tuguiate in forma de inima spre ale mele si avand ochii inchisi,intr-un moment de maxima nebunie si pierdere a cunostintei, i-am intins spre buze ariciul care tocmai trecea prin gradinita unde se tinea ''marele ritual''.ariciul,evident speriat, s-a transformat in mana mea intr-un ghem de tepi,provocandu-i fetei o iritatie de toata frumusetea.tipetele ei,atunci cand a deschis ochii,m-au trezit brusc la cruda realitate si i-am daruit primul sarut adevarat care m-a dus direct in nirvana.desi pentru o vreme am devenit preferatul fetelor care o invidiau,oprobiul multumii prezente si furia fetei s-au abatut aproape instant asupra mea si am fost nevoit sa renunt pentru cateva zile la mesele de seara,ziua era mai putin periculos pentru ca aveam diverse activitati supravegheate de institutorii taberei si ''calaul''-protectorul fetei, pentru ca orice fata cat de cat aspectuoasa avea in acele vremuri admiratori, care neputand accede la statutul de prieten oficial, ramaneau undeva in umbra si aveau grija de ele, evident cu acceptul tacit al acestora si, uneori, cu obtinerea unor privilegii,cum ar fi o plimbare cu barca alaturi de grupul de prietene al fetei-putea sa razbata mai greu si de obicei trebuia sa se lase pagubas.] Era o ciudată, rockeriță care se dădea dură. Un fel de emo al vremurilor de atunci. Dădea din cap ca o turbată pe Thunderstruck a celor de la ACDC. Oricum a primit porunca de a mă pupa pe mine ca o pedeapsă, pentru că eu eram un copil gras de care nimeni nu dorea să se apropie. Până la urmă m-a pupat. N-am simțit nimic, pentru că priveam chestile acestea cu la fel de mult interes ca și Ignatius J. Reilly. Am aflat mai târziu că prin liceu fata asta a încercat să se sinucidă prin tăierea venelor. Apoi n-am mai aflat nimic despre ea. Dacă mai trăiește, probabil e vânzătoare la Fornetti.

Corporație vs. firmă mică (partea I)

Corporaţiile din prezent sunt echivalentul uzinelor şi fabricilor din trecut. Dacă nu ai învăţat carte prea multă, dacă ai urmat o facultate particulară fără să frecventezi foarte des cursurile, dacă nu ai cine ştie ce pile, dacă ai venit din provincie şi stai cu chirie în Bucureşti, dacă nu ai idealuri în viaţă, dacă ai coaiele prea mici (la figurat vorbind), poţi considera că l-ai apucat pe Dumnezeu de picior dacă lucrezi într-o corporaţie. Ai un salariu decent, adică e mai bun decât al casierei de la Mega Image sau al vatmanului de pe tramvaiul 1, dar care este preţul? E loc pentru fiecare, numai să îţi placă munca, să stai într-o arie de 80 metri pătraţi alături de încă 25 de oameni şi 26 de monitoare preţ de 9-10 ore pe zi. La un moment dat simţi că nu mai ai aer şi că te sufoci, te uiţi la ceas şi vezi că nu eşti nici la jumătatea programului. Dar după câţiva ani te obişnuieşti cu acest mod de viaţă. Nu ai cine ştie ce răspundere, leafa merge, visele tale oricum sunt doar o amintire, îţi creezi o lume imaginară în care evadezi, amăgindu-te. Față de alții chiar te grozăveşti, umflându-te în pene. Eşti superior multora. Ce job bun e la corporaţie şi ce expert eşti. Nimeni nu e mai mândru de el ca angajatul unei bănci. Mai ales dacă eşti femeie şi lucrezi la o bancă, eşti realizată. Faci munca destinată unei persoane cu studii medii la seral, însă te mândreşti că ai terminat un master. Muncă de execuţie şi nimic mai mult. Cum trage boul la jug îndemnat de la spate, aşa munceşte corporatistul la corporaţie şi nici nu ştie ce e prin firmele mici, prosperele firme mici cu câţiva angajaţi. Firmele făcute de acei oameni deştepţi şi cu coaie mari. Oameni care câştigă mult, se stresează puţin şi lucrează într-un mediu ultra plăcut. Aici sunt oamenii pe care-i vedem mergând la muncă în bermude şi cămaşă Hawai, cu laptopul în rucsacul din spate. Acele eminenţe cenuşii care de multe ori pot lucra şi din propria casă, departe de rigorile unei ţinute penibile compusă dintr-un costum ieftin şi pantofi de 150 lei de la Leonardo.

Piaţa Victoriei, un bloc modern cu portar, pereţii de pe casa scărilor zugrăviţi în alb imaculat, multe flori frumoase în ghiveci, căldură pe paliere mai ceva ca în apartamentele multora dintre români. Treburile mă poartă către o firmă aflată la ultimul etaj. O firmă micuţă cu doar patru angajaţi, cu sediul într-un apartament spaţios. La o corporaţie într-un asemenea birou s-ar îngrămădi cel puţin 20 de persoane. Pe jos este un parchet foarte frumos ce imită lemnul de stejar. Îmi las haina pe cuier, alături de cele patru umeraşe deja pline cu hainele angajatelor. La această firmă lucrează patru femei. Directoarea şi încă trei femei. Este o firmă ce nu lucrează cu publicul, iar eu doar printr-o împrejurare mă aflu aici. În mijlocul unei sufragerii enorme se află o masă mare, pătrată cu latura de 2 metri. Pe fiecare latură stă câte o femeie. Fiecare are computer cu monitor wide de 22 inch, iar directoarea are în plus şi un laptop micuţ, alb. Este ora 10. Se ascultă radio şi se bea cafea bună. Femeile îşi văd de treaba lor, iar mie nu-mi rămâne decât să le studiez, rotindu-mă prin cameră pe lungimea unui cerc concentric cercului care încadrează masa în formă de pătrat la care cele patru muncesc.