Corporație vs. firmă mică (partea I)

Corporaţiile din prezent sunt echivalentul uzinelor şi fabricilor din trecut. Dacă nu ai învăţat carte prea multă, dacă ai urmat o facultate particulară fără să frecventezi foarte des cursurile, dacă nu ai cine ştie ce pile, dacă ai venit din provincie şi stai cu chirie în Bucureşti, dacă nu ai idealuri în viaţă, dacă ai coaiele prea mici (la figurat vorbind), poţi considera că l-ai apucat pe Dumnezeu de picior dacă lucrezi într-o corporaţie. Ai un salariu decent, adică e mai bun decât al casierei de la Mega Image sau al vatmanului de pe tramvaiul 1, dar care este preţul? E loc pentru fiecare, numai să îţi placă munca, să stai într-o arie de 80 metri pătraţi alături de încă 25 de oameni şi 26 de monitoare preţ de 9-10 ore pe zi. La un moment dat simţi că nu mai ai aer şi că te sufoci, te uiţi la ceas şi vezi că nu eşti nici la jumătatea programului. Dar după câţiva ani te obişnuieşti cu acest mod de viaţă. Nu ai cine ştie ce răspundere, leafa merge, visele tale oricum sunt doar o amintire, îţi creezi o lume imaginară în care evadezi, amăgindu-te. Față de alții chiar te grozăveşti, umflându-te în pene. Eşti superior multora. Ce job bun e la corporaţie şi ce expert eşti. Nimeni nu e mai mândru de el ca angajatul unei bănci. Mai ales dacă eşti femeie şi lucrezi la o bancă, eşti realizată. Faci munca destinată unei persoane cu studii medii la seral, însă te mândreşti că ai terminat un master. Muncă de execuţie şi nimic mai mult. Cum trage boul la jug îndemnat de la spate, aşa munceşte corporatistul la corporaţie şi nici nu ştie ce e prin firmele mici, prosperele firme mici cu câţiva angajaţi. Firmele făcute de acei oameni deştepţi şi cu coaie mari. Oameni care câştigă mult, se stresează puţin şi lucrează într-un mediu ultra plăcut. Aici sunt oamenii pe care-i vedem mergând la muncă în bermude şi cămaşă Hawai, cu laptopul în rucsacul din spate. Acele eminenţe cenuşii care de multe ori pot lucra şi din propria casă, departe de rigorile unei ţinute penibile compusă dintr-un costum ieftin şi pantofi de 150 lei de la Leonardo.

Piaţa Victoriei, un bloc modern cu portar, pereţii de pe casa scărilor zugrăviţi în alb imaculat, multe flori frumoase în ghiveci, căldură pe paliere mai ceva ca în apartamentele multora dintre români. Treburile mă poartă către o firmă aflată la ultimul etaj. O firmă micuţă cu doar patru angajaţi, cu sediul într-un apartament spaţios. La o corporaţie într-un asemenea birou s-ar îngrămădi cel puţin 20 de persoane. Pe jos este un parchet foarte frumos ce imită lemnul de stejar. Îmi las haina pe cuier, alături de cele patru umeraşe deja pline cu hainele angajatelor. La această firmă lucrează patru femei. Directoarea şi încă trei femei. Este o firmă ce nu lucrează cu publicul, iar eu doar printr-o împrejurare mă aflu aici. În mijlocul unei sufragerii enorme se află o masă mare, pătrată cu latura de 2 metri. Pe fiecare latură stă câte o femeie. Fiecare are computer cu monitor wide de 22 inch, iar directoarea are în plus şi un laptop micuţ, alb. Este ora 10. Se ascultă radio şi se bea cafea bună. Femeile îşi văd de treaba lor, iar mie nu-mi rămâne decât să le studiez, rotindu-mă prin cameră pe lungimea unui cerc concentric cercului care încadrează masa în formă de pătrat la care cele patru muncesc.