Ultra Pro (partea a doua)

În vara anului 2006 am ajuns să lucrez în magazinul Ultra Pro de pe bulevardul Alexandru Obreja, unde mai lucrau deja patru agenţi de vânzări, un gestionar, o casieră, un lucrător gsm, un tehnician, o femeie de serviciu. Cu mine (la credite) eram cam zece oameni. În acest magazin aşteptările erau foarte mari şi se muncea mai serios, de aceea la început nu am fost privit cu ochi prea buni.Mie îmi place munca, dar muncesc în ritmul meu. Nu am putut niciodată să fiu robot. Majoritatea celor de aici lucrau ca nişte japonezi 100 % loiali stăpânului, care în acest caz era firma. Dar lucrurile s-au schimbat pe parcurs. Încet, încet vânzările s-au redus, iar Ultra Pro-ul dădea semne din ce în ce mai serioase că se apropie de sfârşit. În primăvara anului 2007 mai eram doar patru angajaţi în acest magazin, iar lucrurile deveneau tot mai urâte. Piaţa IT era saturată, lumea nu mai venea să cumpere computere de la noi, salariile noastre erau tot mai mici. În acest magazin m-am împrietenit cu un băiat numit Dorobanţu.

- Care este filmul tău preferat ?
- Pulp Fiction.
Nu mi-a venit să cred. Avea acelaşi film preferat ca şi mine. Asta a fost prima mea discuţie personală cu băiatul numit Dorobanţu.Nu semăna deloc cu un specialist IT, ci mai degrabă cu un beţiv din cartierele de moravuri uşoare ale Londrei ori poate cu un star rock care n-a ajuns niciodată la apogeu din cauza problemelor cu heroina. Inteligent, spiritual şi cult, un partener ideal de discuţie în ceasurile lungi petrecute în magazin, printre monitoare şi imprimante. Filozofie, discuţii despre muzică şi filme, despre mâncare şi oameni în liniştea apăsătoare a depozitului plin de cartoane, ori la aer în faţa magazinului. Zi de zi mâncam împreună în micuţa bucătărie aflată lângă WC. Ştiam să apreciem o brânză bună, o carne preparată cum trebuie sau o prăjitură fină.
- Tu ştii de ce se numeşte prajitura asta Excelent ?, mă întrebă într-o zi băiatul numit Dorobanţu.
- Nu. Nu ştiu. De ce ?
- Pentru că este excelentă.
Mâncam prajitură Excelent şi murdari de ciocolată pe dinţi visam la vremuri când nu o să trebuiască să mai muncim şi vom avea bani să facem tot ce ne dorim.

O altă persoană cu care m-am împrietenit a fost Adriana, casiera noastră. Grăsună, simpatică, mamă a trei copii, pocăită. O femeie de mare bunătate cu care puteam purta oricând o discuţie elevată despre Dumnezeu sau despre arta gătitului. Adriana ştia să şi glumească, iar orele în care vorbeam cu ea aveau darul să mă destindă.
Georgiana a fost agentul nostru de vânzări gsm/Vodafone. Râdeam cu lacrimi împreună şi făceam tot timpul poante cu tentă sexuala. Marius şi apoi Alex au fost şefii pe care i-am avut în acest magazin, oameni foarte de treabă care nu m-au stresat cu nimic.

De multe ori se întâmpla ca perioade bune de timp să nu intre nimeni în magazin. Atunci ne strângeam cu toţii şi povesteam diverse, făcând timpul să treacă mai repede. Îmi mai aduc aminte cum sâmbetele înainte de inventar mergeam la restaurant, mâncam bine, beam o bere şi abia apoi ne apucam de treabă înjurând printre dinţi. Mai ştiu că trebuia să purtăm ţinută business, iar mie asta nu îmi plăcea deloc. Purtam pantaloni de raiat şi un sacou mov foarte comic.

Treaba s-a stricat foarte tare în primăvara lui 2007. Băiatul numit Dorobanţu plecase deja la alt loc de muncă, iar eu mă plictiseam. Nu mai era nici treabă, câştigam bani puţini. În luna mai a anului 2007 am părăsit Ultra Pro-ul, dar acum când mă uit înapoi am rămas numai cu amintiri frumoase de la acest serviciu.

Între timp Ultra Pro-ul a dat faliment. În locul magazinelor de altă dată sunt acum bănci sau farmacii. Undeva, pe un perete al depozitului ne-am scris cu toţii numele să se ştie că am trecut pe acolo. Cam ca în Shawshank Redemption. Însă probabil numele noastre au dispărut demult sub un strat gros de vopsea lavabilă.