1 Mai (partea a doua)

N-am mers foarte mult pe autostrada A2, ci doar între Lehliu Gară şi Fundulea. Ieşit de pe autostradă, am oprit maşina la începutul unui drum de ţară prăfuit şi plin de pietre pentru a consulta harta pe care o ţin în bord pentru astfel de situaţii. Indicatorul de la începutul drumului arăta 19 km până în Nana, o comună a judeţului Călăraşi. Prin aceste locuri nu mai fusesem, aşa că după ce am aruncat o privire asupra autostrăzii de pe un pod, am pornit pe drumul de căruţe ce duce spre Nana. 19 km pe care i-am făcut în o ora. O zonă desprinsă din perioada de început a secolului trecut. Linişte totală, lipsa cablurilor de electrificare, doar câmpuri întinse de rapiţă şi praful stârnit de roţile maşinii.După vreo 7-8 km de mers s-a ivit un sat format din câteva case, la marginea căruia se afla o fostă Cooperativă Agricolă de Producţie acum lăsată în paragină. Un grajd prăbuşit sub povara timpului, o cisternă ruginită şi scheletul unui camion Dac amintesc de perioada colectivizării începută în România în anul 1949.Taica'miu povesteşte despre acele timpuri şi despre faptul ca ţăranii se strângeau seara la marginea şoselei discutând despre cooperativizarea pământurilor şi a muncii, aşteptându-i pe americanii care nu vor mai fi venit niciodată. Drumul şerpuieşte prin mijlocul câmpurilor, pe lângă păduri tinere şi ajunge într-un târziu pe asfalt. Comuna Nana şi casele cu antene Digi Tv, bodegi unde ţăranii beau bere Burger, maşini şi biciclete, fete ce poartă colanţi şi ascultă manele. Pe un drum de doar 19 km am retrăit perioadele ultimilor 100 de ani în România. Perioada interbelică, comunismul şi apoi capitalismul.

Drumul iese în comuna Curcani de unde mai sunt vreo 12 km spre Olteniţa. După o vizită pe malul Dunării, pornesc prin oraş la pas, un oraş ce conţine elemente ale tuturor celor trei perioade amintite mai sus. Un bulevard cu arbori bătrâni străjuit de o statuie porneşte către gara lăsată în uitare. Doar două trenuri sosesc aici în fiecare zi şi tot două pleacă. Legătura cu Bucureştiul pe parcursul a două ore de mers în patru vagoane trase de o locomotivă Diesel fabricată la sfârşitul anilor 70. Treisprezece halte până în Gara Titan Sud, la capătul tramvaiului 40 în faţa Uzinei Republica. Relicve ale comunismului şi ale industrializării forţate.Ora 15:00. Un tren spre Bucureşti este pe cale să plece. Cei câţiva călători se împart între peronul prin al cărui beton creşte iarba şi între vagoanele murdare şi scorojite.Locomotiva are motoarele pornite, însă mecanicul nu este la post. În sala de aşteptare a gării sunt stivuite bănci şi scaune, iar mersul trenurilor datează din 2006.O funcţionară care cu siguranţă a prins epoca locomotivelor cu aburi deschide uşiţa ghişeului şi mă priveşte cu ochi curioşi. Discutăm câteva momente despre apusul trenurilor şi al cailor ferate.La ora programată trenul pleacă lăsând fum şi regrete în urma sa. Mă întorc în centrul Olteniţei de unde cumpăr o cutie de Coca Cola pe care o beau în parcul oraşului, lângă o fântână arteziană. Între blocurile renovate recent s-a deschis un super market, Maxi Discount. Într-un oraş unde în urmă cu 25 de ani găseai şi pâine cu greu, acum găseşti de toate. Toblerone, carne de porc, brânză de oaie, televizoare. Am făcut şi eu cumpărăturile aici, în oraşul Olteniţa.

Drumul de întoarcere spre Bucuresti l-am parcurs pe DN4 şi înainte de a ajunge acasă am trecut şi pe la McDonald's Morarilor pentru atât de cunoscutul meniu Royale Deluxe.