Voineasa

Din Deva, într-o sâmbătă dimineaţă pe la ora 9, am plecat către Voineasa. Primul popas major, după momente bune de rătăcire prin Municipiul Hunedoara, a fost Castelul Corvinilor. Preţ de un ceas am intrat în sumbra atmosferă medievală, printre pereţii reci decoraţi cu armuri, în vasta sală a tronului, în temniţele unde işi găseau sfârşitul nelegiuiţii sau în iatacurile domniţelor care din păcate au putrezit de vreo jumătate de mileniu. Viaţa omului este o nimica toată în comparaţie cu multe alte lucruri. Din Hunedoara şi până în Haţeg drumul şerpuieşte printre dealuri şi păşuni întinse pline de flori, liniştea împrejurimilor fiind poluată doar de motoarele maşinilor aflate în trecere. În anii comunismului întregul judeţ Hunedoara a fost puternic industrializat, o grămadă de combinate construindu-se în această zonă. Zeci de garnituri de tren aduceau muncitorii la lucru în trei schimburi, se lucra zi şi noapte pentru depăşirea planului, fumul negru luând locul aerului curat de altă dată în care marii cavaleri feudali plecau la vânătoare de iepuri şi mistreţi. Acum, în capitalism, fabricile, uzinele şi combinatele sunt părăsite, imense cimitire ale vremurilor socialiste.

Şoseaua mă duce către Petroşani, oraş de unde începe urcuşul către Obârşia Lotrului printr-o zonă de o frumuseţe rară cu păduri de brad, ape reci de munte şi piscuri pline de zapadă chiar şi la sfârşitul lunii aprilie. Soarele străluceşte intens şi în ciuda zăpezii din depărtare este o vreme călduroasă. Pe măsură ce şoseaua urcă creşte şi zăpada, în unele zone de pe marginea drumului atingând 50 de centimetri. Aproape de Obârşia Lotrului ofer pâine şi salam unor pui de câine ce stau în jurul unei căţele costelive. Porţiunile de gheaţă ating puntea maşinii care derapează şi se opreşte în parapetul de zăpadă. Sus deja anotimpul s-a schimbat. Este pustiu şi începe lapoviţa, iar în liniştea ce împresoară totul se aude sunetul fulgilor apoşi care lovesc pământul. Frigul cuprinde tot şi se înserează dintr-o dată.

Zăpada şi frigul dispar în totalitate până la Voineasa. Un fum subţire pluteşte deasupra staţiunii pe la marginea căreia trece râul Lotru care aproximativ 30 de kilometri mai la vale se varsă în Olt. Voi dormi la pensiunea Passiflora a cărei pereţi subţiri din lemn reduc la zero intimitatea camerelor. Mă gândesc că voi avea vecini manelişti şi că nu mă voi putea odihni bine noaptea, iar temerile mele sunt confirmate câteva ore mai târziu când reîntors în cameră ascult fără voia mea televizorul din camera vecină dat la maxim pe Taraf Tv.

Pornesc la pas prin Voineasa în căutarea unui restaurant şi ajung la Hotelul Lotru, un simbol al staţiunii înainte de 1990. Pustiu, nici ţipenie. Aceeaşi atmosferă în clădirea cu două etaje de lângă hotel care pe vremuri găzduia un restaurant, o braserie şi câteva magazine. Îmi vin în minte amintiri de mult uitate, din timpuri fericite ale acestor locuri. Maşini Dacia 1300 noi nouţe sunt în parcarea hotelului, oameni veseli stau pe băncile staţiunii şi se bucură de aerul curat, la braserie este coadă la ciorba de burtă servită în căni de tablă şi la grătarul de porc cu garnitură formată din cartofi fierţi, orez şi mazăre. O femeie tocmai a ieşit de la magazinul deasupra căruia stă scris Parfumerie. Ţine în mână o cremă Farmec. La barul de zi din interiorul hotelului se bea Pepsi, apă minerală Borsec şi bere Griviţa. Revin la realitate şi totul este din nou pustiu, însă locurile par aceleaşi de acum treizeci de ani. Doar că restaurantul are un lacăt greu pe uşă şi geamurile fisurate, iar mesele de tablă pline de rugină sunt încă pe terasă. În holul hotelului este o reclamă mare la produsele Pell Amar, iar într-un colţ se vede Shop-ul de unde înainte puteai cumpăra alune şi Martini pe dolari. Simt mii de ochi aţintiţi asupra mea aşa că părăsesc incinta şi pornesc spre partea de sat a Voinesei. Doi câini ieşiţi ca din pâmănt mi se alătură. Mergem împreună către capătul localităţii în căutarea unui loc cu mâncare - eu, doar pentru mişcare şi compania omului - ei. Asistăm la o seară frumoasă de primavară. Este linişte. Luminile se aprind pe la ferestre. Ajungem la hotelul Zan, o construcţie plină de rafinament şi lux. Câinii rămân afară, iar eu intru fiind întâmpinat de un personal primitor şi politicos.Comand un sniţel umplut cu caşcaval la care mi se aduce sos de banane. Nu am ştiut şi nici nu am întrebat dacă a fost o glumă făcută de bucătar sau chiar aşa se serveşte acest fel de mâncare. Am asezonat şnitelul cu sos de banane, am băut un Heineken, am comandat papanaşi cu dulceaţă de mure şi după ce am achitat nota de plată am ieşit din local. Afară era deja noapte, stelele se vedeau pe cer, câinii dispăruseră fără urmă. M-am întors în camera cu pereţi de lemn şi am ascultat o vreme Taraf Tv din camera vecinilor. Dupa un timp vecinii au plecat, iar eu am căzut într-un somn greu, fără vise, până a doua zi dimineaţă.

Luminile hotelului Lotru s-au aprins. În restaurant formaţia începe un nou cântec, chelnării trec grăbiţi cu tăvile pline, petrecăreţii beau vin. În hol sunt şi câteva dame de companie. Poartă pantofi cu toc şi ciorapi Adesgo.