Despre cum am vrut să renunţ la şcoală

În drum spre serviciu mă gândesc la ceea ce voi scrie pentru blog. Am primit câteva feedbackuri la intrările de până acum, dintre care unele pozitive m-au bucurat nespus. Aşa că în fiecare dimineaţă mă gândesc la un subiect de abordat pentru următoarea intrare. Aflându-mă în autobuzul 331 mi-am spus că voi povesti despre colega mea din liceu care în clasa a XI a la o petrecere şi-a dat jos sutienul şi m-a pus să-i ating sânii. Pe parcursul zilei mi-am dat seama că nu este ceva foarte spectaculos şi că n-aş putea scrie mai mult de trei propoziţii. Eram în clasa a XI a şi am mângâiat ţâţele unei fete care băuse două beri. Asta a fost tot. Mai bine povestesc ceva din clasa a III a, deci cu 8 ani înainte de faza cu ţâţele.

În septembrie 1987 am început clasa a III a. În primii doi ani de şcoală obţinusem de două ori premiul III. Nu eram printre cei mai buni la carte şi asta pentru că nu-mi dădeam câtuşi de puţin silinţa. Mă plictiseam cumplit la şcoală aşa că am decis să nu mă mai duc niciodată. Începeam şcoala la 7:30 în fiecare dimineaţă. Nu aveam niciun chef să mă trezesc, să mestec fără poftă o felie de pâine cu margarină, să-mi îmbrac uniforma iar apoi să pornesc către şcoală. Părinţii mei, după ce mă pregăteau, plecau spre muncă aşa că mai rămâneam singur vreo 10 minute până se făcea ora de plecat. M-am gândit că n-ar afla că nu mă mai duc la şcoală, pentru că oricum ei veneau după-amiază acasă, aşa că într-o dimineaţă mi-am dezbrăcat uniforma şi m-am dus înapoi în pat şi am dormit după pofta inimii. La prânz am ieşit afară la joacă, iar seara mi-am întâmpinat părinţii fără ca ei să bănuiască nimic. A mers. Mă simţeam fericit. Timp de o săptămână aşa am ţinut-o, până s-a găsit tovarăşa învăţătoare să o sune pe maica'mea să vadă ce am păţit. Mamei nu i-a venit a crede şi i-a spus învăţatoarei că în fiecare dimineaţă m-a pregătit pentru şcoală şi că nu am avut cum să lipsesc. Până la urmă situaţia s-a lămurit şi am fost pus să dau o declaraţie ca la miliţie cu tot ce am făcut în zilele în care am stat pe acasă. Am inventat o presupusă poveste cu nişte ţigani care mă ameninţaseră cu bătaia în curtea şcolii, dar evident că nimeni nu a crezut. Nu m-au bătut ai mei. Nu m-au bătut cu palma, ci doar cu cuvintele care mereu au durut mai mult. Mi-au spus că voi ajunge ultimul om şi că nu sunt bun de nimic. E posibil să nu se fi înşelat.

Totuşi, chiar în acelaşi an, am văzut un caz mai grav decât al meu. Unui biet copil ce nu avea mai mult de 10 ani i se legase o pancartă de gât pe care scria "repetent" şi fusese pus să stea astfel la intrarea în şcoală. Toţi copiii treceau pe lângă el şi râdeau până nu mai puteau, iar cel cu pancarta plângea în hohote. M-a mişcat acest episod. Oare copilul respectiv s-o fi îndreptat ? S-o fi apucat de învăţat ?