miercuri, 30 iunie 2010

John Maxwell Coetzee - Dezonoare



A fost doar o întâmplare să citesc acest autor sud-african în timpul mondialului de fotbal disputat în Africa de Sud. Cartea confirmă toate lucrurile urâte auzite în această perioadă despre Africa de Sud, făcând referire la jafurile dese, sărăcia ţării, relaţia dintre albi şi negri.

Povestea începe cu profesorul de literatură Lurie de la Universitatea din Cape Town, profesor care are o relaţie întâmplătoare cu una dintre studentele sale. Lurie nu are o viaţă prea fericită, se află în jurul vârstei de cincizeci, de două ori divorţat, merge săptămânal la o prostituată, iar în rest işi vede în singurătate de muncă şi se ocupă cu diferite studii. Pe parcursul cărţii profesorul işi va pierde onoarea în toate modurile posibile. Acţiunea este destul de statică, Coetzee în stilul său caracteristic insistând asupra trăirilor sufleteşti, a sentimentelor pe care personajele sale le încearcă fiind puse în faţa unor situaţii neobişnuite. După ce este dat afară de la facultate, profesorul ajunge să locuiască la ţară cu fiica sa lesbiană, care la un moment dat este violată de trei negri. Pe lângă ruşinea profesorului, Coetzee creionează minunat situaţia actuală din Africa de Sud, o situaţie tragică. În plan simbolistic mizeria este poate redată şi prin uciderea şi incinerarea unor câini, la un adăpost la care şi profesorul Lurie lucrează ca voluntar.

Un roman ce mi-a plăcut enorm, poate cel mai frumos dintre cele patru pe care le-am citit de la J.M. Coetzee (Viaţa şi vremurile lui Michael K, Maestrul din Petersburg, Jurnalul unui an prost). Sensibil, trist, plin de adevăruri. Coetzee are un mare talent la scris. Pur şi simplu se vede că are clasă. Extrem de cerebral.

marți, 29 iunie 2010

Spirite rătăcitoare

Redau mai jos o superbă poveste japoneză citită într-o carte. Mă amăgesc zi de zi cu astfel de poveşti pentru a uita de mizeria lumii moderne.

Doi samurai devin prieteni buni şi se leagă fraţi de cruce prin jurământ. Cei doi trăiau în ţinuturi îndepărtate şi serveau doi stăpâni diferiţi.
- Când vor înflori crizantemele am să vin negreşit să te văd, spuse unul dintre ei.
- Atunci mă pregătesc şi te aştept, răspunde celălalt.
Insă cel ce urma să facă această vizită este implicat în nişte probleme şi ajunge în închisoare. Trece vara, toamna se adânceşte şi vine sezonul în care înfloresc crizantemele, iar el, fiind în închisoare, nu poate să-şi îndeplineasca promisiunea făcută prietenului. Pentru un samurai făgăduiala este un lucru foarte important, mai presus decât loialitatea sau viaţa. Prin urmare acest samurai işi face harakiri, se transformă in spirit şi aleargă până la casa prietenului său. Acolo cei doi stau de vorbă după pofta inimii în faţa crizantemelor înflorite. Apoi spiritul piere de pe faţa pământului.

sâmbătă, 26 iunie 2010

Lăcomie

În faţa mea, la patiserie, o femeie cu o fetiţă în vârstă de 4 ani. Femeia îi cumpără fetiţei o tartă cu căpşuni, iar pentru ea cumpără o merdenea cu brânză.
Fetiţa muşcă cu poftă din tartă şi uitându-se la merdenea o întreabă pe maică'sa :
- Aia e tot pentru mine ?
- Nu, merdeneaua e pentru mine.
- Ba da ! E tot pentru mine !, se tânguie fetiţa.
În acel moment fetiţa alunecă pe trepte şi cade. Tarta cu căpşuni i-a alunecat pe caldarâm. Începe să plângă.
- Vezi ? Te-a văzut Doamne-Doamne, îi spune mama.
După care işi ridică copilul de pe jos şi pleacă mai departe fără a-i mai cumpăra nimic. Şi nu-i dă nici din merdeneaua ei.

joi, 24 iunie 2010

Creveţi cu orez integral şi de băut bere Efes Pilsener

Preparaţi totul în mai puţin de 18 minute, însă veţi uimi pe toată lumea cu acest fel de mâncare super exotic şi foarte puţin întâlnit în ţara noastră, România.

Singurii creveţi pe care îi folosesc sunt cei de la Mega Image, marca 365. Provin din Thailanda. Se prepară extrem de uşor. Aruncăm creveţii congelaţi într-o oală cu apă fiartă şi îi ţinem acolo 7 minute până devin roz. Apoi se scurg şi se prăjesc încă 7 minute într-o tigaie cu foarte puţin ulei. Se poate adăuga usturoi sau diverse mirodenii. Eu am pus peste ei sos uite Heinz.

Orezul integral de la Uncle Ben's este gata în 10 minute. Un orez cu bobul nedecorticat, diferit de orezul pe care îl mâncăm noi zi de zi.

Berea Efes (fabricată la Istanbul) mi-a fost adusă de cineva din Bulgaria. Efesul găsit pe piaţa din România am observat că este fabricat în Republica Moldova. O bere foarte, foarte bună. Se aseamană mai degrabă cu berile spaniole sau berile ţărilor călduroase, decât cu berile nemţesti sau ceheşti care sunt mai tari şi mai amărui.


marți, 22 iunie 2010

Glume proaste

Mintea copiilor nu este prea coaptă, iar de multe ori glumele lor întrec limitele normalului. În clasa a X a sau a XI a, la liceu, ne-am gândit să-i jucam un renghi profesoarei de geologie.Cu o oră înainte avusesem fizică, unde făcusem un experiment la optică despre refracţia luminii. Fiecare dintre noi venise cu câte o lumânare de acasă, pentru a studia lumina ce trece prin diverse lentile. Cum ne rămăseseră mai mult de zece lumânări, ne-a venit o idee năstruşnică.
Colegul meu de bancă, Ionescu, lipsea în acea zi. Am lipit cu ceară pe partea lui de bancă toate lumânările şi le-am lăsat să ardă. Ne-am luat cu toţii feţe foarte serioase, iar când a intrat profesoara în clasă unul dintre colegi a ieşit în faţă şi a spus pe un ton foarte sobru şi emoţional : "Doamnă, din păcate colegul nostru Ionescu a murit aseară. Dacă doriţi să aprindeţi şi dumneavoastră o lumânare în memoria lui. Dumnezeu să-l odihnească!". Biata profesoară de geologie s-a schimbat la faţă, îi venea să plângă. A luat un loc ca să se liniştească. Acea oră de geologie nu a mai avut loc, iar Ionescu s-a întors a doua zi la şcoală viu şi nevătămat, amuzându-se de gluma noastră.

O altă întâmplare, de această dată tristă, s-a petrecut în clasa a X a. În clasa a IX a am avut o profesoară tare rea la chimie. Pentru mulţi dintre noi era o adevărată teroare să pătrundem în laborator şi să o vedem la faţă. Era foarte dură. Dădeam şi teză la chimie. În primul an de liceu era să rămân corigent pe vară la chimie. Am promovat cu greu la intervenţile lui taică'miu. Clasa a X a începuse sub aceleaşi auspicii de rău augur, însă chiar în primele săptămâni de şcoală profesoara de fizică intră la noi în clasă şi ne spune: "Copii, am să vă dau o veste foarte proastă. Doamna profesoară de chimie s-a stins din viaţă."
Noi, auzind vestea, am izbucnit în urale : "Este măăăă. A murit profa!". Săream şi ne îmbrăţişam sub privirile stupefiate ale profesoarei de fizică.

A venit o profesoară nouă de chimie. Tânără şi de treabă. Până în clasa a XII a n-am mai avut nicio problemă cu această materie. Ţin minte că într-o zi, după o lucrare, am fost cu Ionescu în laborator la noua şi tânăra profesoară de chimie, iar Ionescu i-a spus : "Doamnă, daţi-ne şi nouă o notă mai mare. Dacă e venim sâmbătă la dumneavoastră acasă, vă ajutăm să faceţi curat, să faceţi mâncare, vă ajutăm chiar şi să vă spălaţi." Profesoara s-a amuzat şi în acelaşi timp s-a arătat ruşinată de gluma neobrăzată a lui Ionescu, dar cu toţii probabil ne-am imaginat tabloul. Într-o baie, tânăra noastră profesoară de chimie goală complet, iar eu şi Ionescu spălând-o cu buretele peste tot.

sâmbătă, 19 iunie 2010

Muşchi de purcel cu mirodenii şi un fel de wedges cu sos de muştar-miere

Ieri am fost liber şi m-am distrat foarte bine gătind între două meciuri de la Campionatul Mondial. După spectacolul superb oferit de Slovenia şi Statele Unite, am plecat la bucătărie şi în acordul muzicii anilor '50 m-am apucat să prepar ceea ce scrie în titlu.

Pentru wedges am fiert cartofii cam 20 de minute în coajă după care i-am lăsat la răcit. După ce s-au răcit i-am curăţat, i-am tăiat felii groase şi i-am presărat din abundenţă cu boia dulce, apoi i-am prăjit în ulei timp de 12-15 minute. Rezultatul a fost foarte bun, fiind asemănători cu wedges de la McDonald's, dar bineînţeles mult mai naturali şi sănătoşi.

Ca sos pentru wedges am făcut o amestecătură de muştar iute (o parte), miere de albine (două părţi) şi un pic de cremă de unt. A ieşit excelent şi s-a potrivit foarte bine cu cartofii.

Muşchiul de purcel l-am făcut la cuptor cu multă ceapă, 4-5 căţei de usturoi tăiaţi feliuţe, rozmarin, ienibahar şi oregano. 120 de minute ţinut la 200 grade în cuptorul electric şi iese tocmai bun, fraged. Sau treapta 4 pentru cei cu televizoare alb-negru....asta...cuptoare pe gaz. :)

Toate aceste bucate s-au preparat foarte uşor, mai ales că fundalul sonor a fost asigurat de nume mari precum Little Anthony & The Imperials, The Diamonds sau Dean Martin.

Pentru desert nu am mai avut timp, pentru că aşi fi riscat să pierd meciul dintre Anglia şi Algeria, însă la Mega Image se găsesc prăjituri de cofetărie foarte bune.




joi, 17 iunie 2010

Вокзал для двоих



O poză făcută zilele trecute în Gara de Nord. Mi-a plăcut mult imaginea cu cei doi care se sărutau şi se îmbrăţişau în ultimele momente petrecute împreună. În gară întâlneşti multe cupluri. Unele se regăsesc, altele se despart, altele se destramă. Eu mă gândesc mereu la pelicula sovietică "Gară pentru doi", un film ce-mi place enorm.

miercuri, 16 iunie 2010

Cămaşa

- Ce cămaşă şifonată ai, îmi spuse o colegă.
- Nu cred că e chiar atât de şifonată. Abia am scos-o din pungă şi o port pentru prima oară, i-am răspuns eu.
- Păi da. Se văd dungile unde a fost împăturită. De ce nu ai călcat-o ?
- Nu am călcat-o pentru că oricum petrec 10 ore pe zi la muncă şi nu vreau să mai pierd şi acasă încă 20 de minute cu călcatul unei cămăşi. E timpul meu şi mi-l gestionez cum vreau.
- !?!
- În cele 20 de minute în care puteam călca cămaşa am preferat să citesc 5-6 pagini dintr-o carte care îmi place.Îmi cer scuze că apar aşa în faţa ta, dar ca să mă revanşez o să-ţi povestesc ce am citit.

Nu a vrut să-i povestesc din ce am citit. Probabil mă consideră nebun. Îi dau dreptate.

luni, 14 iunie 2010

Campionatul Mondial de Fotbal

Cele mai vechi amintiri despre Campionatul Mondial de Fotbal le am din 1986, din timpul turneului jucat în Mexic. La vârsta de 7 ani eram deja un cunoscător al fotbalului în principal datorită Stelei care câştigase în acel an Cupa Campionilor Europeni, finală pe care o urmărisem şi eu.

Datorită diferenţei de fus orar meciurile de la Mexico '86 se transmiteau în toiul nopţii, iar datorită situaţiei ţării din acel moment puteau fi recepţionate doar la Televiziunea Bulgară. Taică'miu, un mare iubitor al fotbalului la acea vreme (fenomen de care nu mai este interesat câtuşi de puţin în prezent), avea programul transmisiunilor pe o foaie de la un coleg de muncă care lucra la telex (nu ştiu ce era de fapt telexul, bănuiesc că un fel de internet antic). Eu, fiind în vacanţa dintre clasa întâi şi a doua, puteam dormi oricând, aşa că mă mai scula în timpul meciurilor ca să mă uit şi eu şi îmi dădea tot felul de explicaţii. Atunci am înţeles foarte bine de ce în America e noapte când la noi e zi şi invers, am aflat că există două ţări cu nume ciudate care participă la mondialul de fotbal, Uruguay şi Paraguay şi am văzut jucând câţiva fotbalişti pe care mai târziu i-am găsit în vitrina cu legende : Platini, Maradona, Scifo, Francescoli sau Lineker. În 1986 am urmărit campionatul la un televizor alb-negru care se încălzea foarte repede, iar atunci când se încălzea imaginea se dădea peste cap. Tocmai de aceea era pus pe jos, lângă uşa de la balcon. Nu-mi amintesc prea bine meciuri şi rezultate, dar am rămas cu unele imagini plăcute în minte şi cred că acest mondial m-a făcut să apreciez enorm competiţiile de acest gen.

În 1990, la Coppa del Mondo, situaţia deja era alta. Aveam televizor color, Televiziunea Română transmitea turneul unde participa şi naţionala noastră, iar eu eram deja tobă de fotbal. Ştiu că am plecat mai devreme de la ziua unui coleg de clasă pentru a vedea la televizor un meci între Austria şi Cehoslovacia.La turneul ăsta am auzit pentru prima oară de ţara numită Camerun şi cu toţii l-am admirat pe Roger Milla.România a debutat cu o victorie, 2-0 împotriva Uniunii Sovietice. Zenga apăra poarta Italiei, Dasaev la URSS, Silviu Lung la România.Treceam toate rezultatele pe un imens poster cu rubrici pentru fiecare meci şi m-am întristat foarte mult când Timofte a ratat penalty-ul contra Irlandei care ne-a eliminat în optimi. Când s-a terminat Mondialul mi-a părut aşa de rău încât am făcut o foaie mare de bloc de desen pe care am scris calendarul pe 4 ani până la următorul mondial şi tăiam cu câte o liniuţă fiecare zi care trecea. Însă după două săptămâni am uitat de această socoteală.

USA 1994 pentru mine a fost cel mai frumos Mondial. România cu generaţia de aur a jucat remarcabil, iar eu am ieşit după fiecare victorie în stradă. Minunat a fost atunci. La 4-5 dimineaţa străzile erau puhoi de oameni. Nu cred că acum în 2010 dacă România ar fi participat la Mondial şi ar fi avut vreo victorie lumea ar fi ieşit în stradă în număr atât de mare. Oamenii atunci erau mai fericiţi. Aveam acelaşi televizor color rusesc Elcrom ca şi la mondialul din 1990, dar prindeam Eurosportul de limbă engleză. La ştirile dimineţii de la Eurosport, după meciul contra Columbiei, am fost mândru să-l aud pe comentator : "Congratulation for Romania !". Bulgaria a ajuns atunci în semifinale, dar deja nu mai aveam antena colectivă şi nu mai prindeam televiziunea din această ţară pentru a fi părtaş la bucuria lor. Brazilia cu Romario şi Bebeto au triumfat şi au încheiat seria mondialelor spectaculoase.

Mă credeţi sau nu, dar am mai multe amintiri de la primele trei mondiale din viaţa mea decât de la următoarele trei. Franţa 1998, Koreea de Sud-Japonia 2002 şi Germania 2006. Aşa că pun punct aici amintirilor de la mondiale, în ciuda faptului că următoarele turnee le-am urmărit la un televizor care avea telecomandă.

sâmbătă, 12 iunie 2010

Un banc superb

Vine Goghi acasă şi în carnetul de note are 2 la educaţie fizică.
Taică'su : - Goghi, cum dracu tu băiat sportiv, care şi acasă faci sport şi te ridici la bară ai 2 la educaţie fizică ?
Goghi : - Profu de educaţie fizică zice "Goghi ridică un picior",eu ridic un picior. După aia zice "Goghi ridică-l pe celălalt", şi eu zic "Păi crezi că pot să stau în pulă?", şi mi-a pus 2.
Taică'su : - Bravo Goghi, bine ai făcut!
A doua zi vine Goghi acasă, se uită taică'su în carnetul de note şi vede ca are 2 la literatură.
Taică'su : - Goghi, cum mă tu băiat deştept, care citeşti toată ziua ai 2 la literatură ?
Goghi : - Profu de literatură ne-a pus să compunem câte o poezie, şi eu am compus :
Cocoşel cu gâtul gol
Bate toba prin ocol
Bate dimineaţa tare
Nu lasă copiii să doarmă, fututul de cocoş.
Taică'su : - Brava Goghi chiar că e futut cocoşelu dacă nu lasă copiii sa doarmă.
A treia zi ajunge Goghi acasă de la şcoală şi îi spune tatălui:
- Am luat 2 la matematică azi .....
- Ce s-a întâmplat?
- Pai m-a întrebat profesorul "Cât fac 3 x 2?" şi eu am spus "6".
- Păi .. e corect.
- Ştiu, după care m-a întrebat "Cât fac 2 x 3?".
- Şi care pula mea e diferenţa?
- Asta am spus şi eu.
Vine a 4-a zi Goghi acasă şi îi zice lui taică'su că l-a dat afară de la şcoală de tot.
- Păi de ce?
- Păi m-au chemat în cancelarie, intru eu acolo şi când mă uit : profu de matematică, profu de educaţie fizică, profu de literatură si profu de geografie.
- Păi ce pula mea căuta profu de geografie acolo?
- Păi asta i-am întrebat şi eu.

joi, 10 iunie 2010

Nu e carte ca Shogunul

- Ai citit vre'un autor japonez ?, întreb eu o colegă.
- Da. Am citit Shogunul.Tu ai citit-o ?
- Nu. Am văzut filmul de trei ori. Cartea nu am citit-o şi nici nu este scrisă de un japonez.
- Păi să citeşti cartea.
- Nu o citesc. E prea groasă şi conţine prea multă vorbăraie inutilă.
- Mda. Am văzut că tu citeşti numai cărţi mici. Alea nu au nicio valoare. Ce poţi citi într-o carte mică ?
Iar apoi, ca să mă rănească şi mai tare colega îmi spune :
- Să ştii că am încercat să citesc şi eu Procesul. E o porcărie. N-am putut să citesc deloc. N-o să mai iau niciodată nimic de la Kafka. Ştiu că ţie ţi-a plăcut cartea asta, dar este o porcărie.

miercuri, 9 iunie 2010

Nick Cave - Moartea lui Bunny Munro


Recunosc, am cumpărat această carte pentru că este scrisă de Nick Cave, unul din muzicienii mei preferaţi. Înainte de a mă apuca să o citesc mi-a fost un pic teamă, gândindu-mă că Frumoşii învinşi a lui Leonard Cohen (alt muzician pe care îl admir) a fost o carte imposibilă pentru mine. Primele rânduri ale cărţii lui Cave mi-au spulberat temerile, iar lectura a fost una deosebit de plăcută.

Bunny Munro este un comis voiajor beţiv şi maniac sexual care vinde produse cosmetice din uşă în uşă. Are fantezii cu Kylie Minogue sau Avril Lavigne şi nu ezită să facă sex cu orice femeie i se arată în cale. Împreună cu ciudatul său fiu de nouă ani porneşte în traseu către clienţi, traseu la capătul căruia îl aşteaptă moartea. Încă din titlu ştim că Bunny va muri, la fel ca la filmul Kill Bill unde am ştiut că Bill va fi omorât în cele din urmă. Poate că titlul cărţii lui Cave face trimitere la piesa lui Arthur Miller, Moartea unui comis voiajor. Nu am de unde să ştiu, pentru că nu am citit piesa.

Nick Cave mi-a lăsat impresia unui scriitor talentat. Are descrieri foarte pertinente şi exacte, amuzante şi sarcastice. Acţiunea cărţii se desfăşoară fără niciun fel de grabă, iar elementele sexuale care sunt presărate din abundenţă nu fac decât să sporească farmecul total. Personajele lui Cave se aseamănă oarecum cu personajele lui Ryu Murakami, fiind la fel de nenorocite şi triste, străbătând aceeaşi lume plină de mizerie, droguri, băutură, sexualitate şi moarte.

După ce am terminat cartea am ascultat una dintre melodiile mele preferate de la Nick Cave, O'Malley's Bar.

marți, 8 iunie 2010

Unul dintre cele mai frumoase bancuri din toate timpurile

Un Koala stătea sus într-un copac şi fuma iarbă. O şopârlă, trecând pe acolo, îl vede pe Koala şi-l întreabă :
- Hei, ce faci acolo ?
- Fumez un joint, îi răspunse Koala. Hai şi tu să fumăm împreună !
Şopârla, curioasă, urcă în copac şi începu să fumeze alături de Koala. După o vreme şopârla, simţindu-şi gura uscată, îl anunţă pe Koala că merge la râu să bea apă.
Ajunsă la râu, din cauza ameţelii, cade cu totul în apă. Un crocodil care înota în apropiere o vede şi o salvează, scoţând-o pe mal.
- De ce nu eşti atentă ? o apostrofă crocodilul.
Şopârla îi explică atunci crocodilului cum a stat într-un copac alături de Koala şi au fumat jointuri, iar la un moment dat a simţit că are gura uscată şi a venit să bea apă din râu şi pentru că era foarte ameţită a căzut în apă.
Crocodilul a spus că trebuie să verifice acest lucru, aşa că a dispărut în pădure. Găsind copacul în care stătea Koala şi fuma se uită în sus şi începu să strige :
- Hei, tu !
Koala se uită mirat şi exclamă :
- O, Doamne, câtă apă ai putut să bei ?!

luni, 7 iunie 2010

Pizza Hut (relatări din trecut, amintiri din prezent)



În 1995 când Pizza Hut a venit în România aveam 16 ani şi eram în clasa a XI a.La acea vreme ţara noastră trecea printr-o perioadă grea, de tranziţie. Capitalismul lua cu greu loc orânduirii socialiste, iar lumea nu prea avea posibilităţi financiare. Nu existau ca acum corporatiştii sau clasa medie a societaţii care să-şi permită ieşiri la restaurante.

Atunci, elev fiind, cu banii de buzunar îmi puteam permite poate un corn cu magiun sau o gogoaşă. Pentru o ieşire la Pizza Hut trebuia să fac economii serioase, însă din punctul meu de vedere tot efortul merita. În prezent trec cu nepăsare pe lângă Pizza Hut, dar atunci fiecare masă acolo era un eveniment, visul american pe care-l vedeam doar la televizor. Ştiu că odată am furat un meniu din restaurant ca să pot studia preţurile în detaliu. O pizza simplă, fără niciun toping costa 3500 de lei, iar un Pepsi la pahar 800 de lei.

Într-o zi, împreună cu un prieten am făcut o şmecherie. Ne-am gândit noi că băutura e prea scumpă la Pizza Hut, aşa că am venit cu ea de acasă. Am cumpărat două pahare de plastic, am mers la dozatorul de lângă bloc şi am umplut o sticlă de doi litri cu suc de kiwi, am pus totul în sacoşă şi am plecat spre local. Ajunşi acolo, după ce chelnărul ne-a condus la masă, am scos paharele, le-am umplut cu suc şi am început să bem în aşteptarea pizzei. Bineînţeles, chelnărul sesizându-se, a venit la masă şi ne-a spus că nu avem voie să consumăm produse din afara restaurantului, însă prietenul cu care eram i-a replicat foarte senin : "Domnu, ştiţi, am mai băut noi băuturi de la dumneavoastră, însă sunt foarte reci şi ne-a durut gâtul.". Chelnărul nu şi-a mai pus mintea cu noi şi ne-a lăsat să facem ce vrem, aşa că am mâncat o pizza mare şi am băut suc de la dozator.Ceea ce n-a fost rău deloc.

Anii s-au scurs, patria noastră a trecut la capitalism. În prezent nu mai face nimeni un eveniment dintr-o masă la Pizza Hut.Întâmplător, când şi când, am mai trecut şi eu pe la ei pentru o pizza, o salată (sosul de usturoi de la salad bar este încântător), o farfurie de spaghete sau o prajitură. Produsele lor au rămas la fel de bune ca pe vremuri, iar ospătarii la fel de politicoşi. Au adăugat chestii noi în meniu (fac vreo patru blaturi diferite de pizza), au schimbat şi decorul din local. Un lucru care mi s-a părut de mare bun simţ : o bere la draft de 0,4 litri costă 4,4 lei. (ce diferenţă faţă de Ruby Tuesday, nu ?). Deci poţi bea oricâtă bere doreşti fără teamă că poţi da o gaură în buget.

Cu vreo 85 de lei comanzi două pizze medii (dintr-o pizza medie mănâncă două persoane mai finuţe sau un om înfometat), două beri şi două deserturi.

Pizza carbonara (sos alb cu aromă de usturoi, bacon afumat, ciuperci şi măsline negre) cu blat subţire :


Pizza muschete (bucăţele cu carne de pui la grătar, bobiţe de porumb dulce şi fâşii de ardei gras) cu blat pufos :


Brownie cu îngheţată de vanilie :

sâmbătă, 5 iunie 2010

O mică plimbare



Nu sunt de la bucurestiinoisivechi.blogspot.com, însă apreciez întotdeauna o plimbare prin Bucureşti, oraş pe care îl consider de departe cel mai frumos şi complet din ţară. Un amalgam de clădiri superbe de la începutul secolului trecut şi clădiri futuriste câteodată de prost gust, un amestec de oameni şi oportunităţi diferite, parcuri şi muzee, teatre şi restaurante, trotuare ocupate de maşini şi mall-uri strălucitoare. Un oraş foarte plăcut când ai timp şi-l baţi la pas, dar un oraş blestemat când te grăbeşti iar traficul este supraaglomerat.

În această dimineaţă, după o plimbare prin cimitirul Eroii Revoluţiei am coborât spre Cuţitul de Argint şi am intrat în Parcul Carol. Mi-am amintit că aici veneam în copilărie cu bunică'miu şi mi-am mai amintit de Muzeul Tehnic Dimitrie Leonida unde tot bunicul m-a dus de câteva ori. Nu mai vizitasem acest muzeu de dinainte de revoluţie, aşa că am decis să intru. Mi-a plăcut foarte mult şi recomand vizitarea lui nu doar celor ce iubesc ştiinta şi tehnica. Exponate foarte interesante, motoare şi utilaje folosite în zorii industrializării, maşini de Formula 1 din anii '50, motociclete de dinaintea Primului Razboi Mondial, machete de locomotive sau pompe pentru stins incendii, maşini de calcul şi telefoane foarte vechi. Toate acestea mi-au provocat o stare de melancolie.

La ieşirea din Parcul Carol se afla Fântâna Zodiac pe ale cărei ghizduri m-am răcorit, apoi am mers pe Bulevardul Mărăşeşti până în dreptul fostului restaurant Budapesta. Mi-ar fi plăcut să mănânc la Restaurantul Budapesta dar din păcate a fost desfinţat cu foarte mulţi ani în urmă.

După o plimbare mai lungă care a conţinut şi Gara de Nord, Piaţa Romană sau Parcul Gradina Icoanei, am ajuns pe Strada Latină. Am făcut poze unei case care mi s-a părut interesantă mai ales datorită acoperământului de sticlă care se află deasupra intrării. Multe case vechi au acest accesoriu care personal nu mi se pare de bun gust. Cred că nu a plăcut multora din moment ce s-a renunţat ulterior.




Tot pe Strada Latină se află şi o altă casă interesantă care în prezent serveşte drept Casă a pensiilor.




O altă casă interesantă pe care am revazut-o astăzi se află pe Strada Dionisie Lupu. Am înţeles că este de vânzare.

joi, 3 iunie 2010

Daniel Keyes - Flori pentru Algernon



O carte la finalul căreia cu greu mi-am putut stăpâni lacrimile. Un roman de sensibilitate extremă care nu-ţi permite niciun moment de respiro şi nu iţi dă pace până nu ajungi la final. Povestea unui înapoiat mintal ajuns geniu şi a şoarecelui alb, Algernon.Daniel Keyes ne oferă viziuni diferite ale aceleiaşi lumi prin intermediul personajului Charlie, un barbat de 32 de ani din New York. Nu vă aşteptaţi la ceva gen Forrest Gump. Flori pentru Algernon este de o tristeţe incomensurabilă şi îndeamnă cititorul să reflecteze asupra lumii înconjurătoare şi a relaţiilor cu cei de lângă noi.

miercuri, 2 iunie 2010

Despre tocilari

În şcoală întotdeauna se râde de copiii care învaţă bine, ei fiind numiţi tocilari. Copiii graşi, ochelariştii şi tocilarii sunt cei mai des badjocoriţi. E o perioadă a vieţii când mintea iţi este întunecată de şmecheria specifică vârstei, o perioadă a teribilismului. Eşti apreciat de prieteni dacă înjuri mult, dacă ai trening cu Chelsea, dacă la fiecare trei cuvinte bagi şi un "să moară măta", dacă chiuleşti de la ore, dacă fumezi şi bei, iar ca fată eşti aproape o nulitate dacă ai ajuns la liceu şi nu ai luat în gură măcar o dată penisul unui băiat din categoria mai sus amintită. Niciodată, în universul copiilor, nu va fi bine văzut un copil sau tânar care citeşte mult, care este pasionat de studiu, care vorbeşte politicos şi nu înjură. Sau o fată cuminte care încă nu a văzut un penis pe viu deşi se află în preajma examenului de bacalaureat. Aceştia sunt consideraţi nişte tăntălăi. Însă timpul se scurge ireparabil, anii trec şi de multe ori, cum e şi corect, cei care au semănat ceva culeg roadele. S-a terminat şcoala, s-a dus şi adolescenţa, s-a încheiat şmecheria. Vechii şmecheri duc cu taxiul pe colegii lor pe care-i numeau tocilari, sau le pun gresie în baie, în timp ce nevestele lor, aceleaşi târfe triste din liceu, sunt casiere la Mega Image.

marți, 1 iunie 2010

Tigaie cu carne şi ciuperci

Nu sunt Jamie Oliver şi nici măcar gospodini.ro, însă gătesc de cel puţin trei ori pe săptămână şi din punctul meu de vedere şi al celor câteva persoane care au gustat ce am pregătit, pot spune că mă descurc bine. Îmi face o deosebită plăcere să folosesc la maxim noua mea bucătărie IKEA. Dacă la sfârşitul zilei bucătăria arată dezolant, cu diverse pete de mâncare pe gresie şi pe aragaz, înseamnă că şi-a făcut datoria şi că nu e degeaba, doar o altă cameră obişnuită.

Tigaia cu carne şi ciuperci se pregăteşte foarte uşor şi este o alternativă a tigăii picante din restaurant, doar că nu este foarte picantă pentru că mie nu îmi place picantul. Se taie ciupercile în feliuţe şi ardei roşu în cubuleţe şi se pun la călit în tigaia de teflon fără ulei. Se presară cu busuioc sau oregano când sunt înmuiate. După ce s-au înmuiat bine se pun într-un castron, iar în tigaie la foc punem bucăţi de piept de pui şi bucăţi de cotlet de porc peste care presăram rozmarin, sos de soia si o ceapa roşie tăiată feliuţe. Când carnea este făcută se amestecă cu ciupercile şi ardeiul. Asta e tot. Foarte gustos. Dacă vreţi picant folosiţi şi ardei iute şi iese picant.

Merge la perfecţie cu un vin roşu.Pentru cei cu bani recomand Casillero del Diablo (adică Pivniţa diavolului). Legenda spune că în Chile, acum mai bine de un veac trăia un iubitor de vinuri. Pentru ca nimeni să nu se atingă de vinurile sale a dat zvon că în pivniţa lui sălăşluieşte diavolul, aşa că nimeni nu a îndrăznit să mai intre în pivniţă şi tot vinul i-a rămas lui.